„Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembrie 1989)

luni, decembrie 22, 2008 12:33
Posted in category Istorie

De la stanga: Elena Ceausescu, Ion Iliescu, Nicolae CeausescuIn orice ţară, nu există cu adevărat decît două partide: partidul celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăznesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc covîrşeşte numărul celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.

În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)

„Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.”
(Elena Ceauşescu, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 17 XII 1989)

Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămînă ascuns. Liber eşti numai atunci cînd ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmînd un vechi cuvînt al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cît am fost arestat, mai întîi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava.

Am fost ridicat printre primii, cînd incredibila rezistenţă a poporului Bucurestiului împotriva dictaturii comuniste abia începea. La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau pînă la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş — şi gîfîite. Cînd a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit cîteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos si întors cu faţa la zid, cu mîinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau.

Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală cînd mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mîini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întîlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, si anume o grămadă de trupuri stîlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stîlciţi si speriaţi. Un tînăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid.

Un bărbat bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, cînd miliţienii, care se întărîtau între ei, se năpusteau, înjurînd, să lovească. Cei care nu aveau încă mîinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mîinile înroşite de sînge, se agătaseră de pereţi cu pieptul si cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi! ai?” — şi urma lovitura, si apoi altele şi aşa pînă cînd icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sîngelui împrăştiat.

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcînd şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură. îşi întreţineau prin vorbe îndîrjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decît schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată.

Loveau în cine apucau, la întîmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, — totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rînjeau, fumînd. Nu exista nici un trup de deţinut,pe culoare, din care să nu curgă sînge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitor, iar cîţiva dintre cei întinşi pe jos implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia era răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, pielea noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.

In fine, îmbrînciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoliate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stingă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strimt, si doi dintre noi, rănindu-si mîinile, erau constrînsi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebînd cîte „bucăţi” sunt înăuntru. I s-a răspuns „şapte”. „Mai aduceţi şapte”, a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate: „îi… îi… împuşcă acum?” „Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul”, a fost răspunsul.

Am înţeles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decît demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua si că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mîinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngînînd Tatăl Nostru. Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlîcul de deasupra şoferului, am început să privim drumul. A coborît pe strada Eforie, a trecut Dîmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, „Casa Republicii”). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inaugurat glorioasa „victorie a socialismului”. Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată.

Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava. Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vîrîţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere cu mai puţin de 15 m2 suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip lejov & lagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atît de înghesuiţi, încît, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi. Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost nici o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemîncat.

Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rîndul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam. Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sîngele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese tîrîtă. Hainele, mototolite, erau mînjite de sîngele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui — inconfundabil.

Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sîngele continua să curgă, nestăvilit, coagulîndu-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gît. Un tînăr fusese bătut atît de tare încît, în ciuda feţei, care nu zîmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricosîndu-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap, de către doi miliţieni (un plutonier si un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile.

E inutil să înşir efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul si suferinţa. Rămîne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sînge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.

Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decît noaptea tîrziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau pur şi simplu striviţi de autoblindate, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntîlnită. Mi s-a povestit de arestaţi tîrîţi de picioare pînă în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid si apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi la Jilava.

Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărîmă osul si poate crăpa ţeasta. Un tînăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea; văitîndu-se si tîrîndu-şi ciotul însîngerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras în antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.

Cînd au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, cîte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. In faţa mea, pe banchetă, se afla un tînăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut peste ceafă cu bastonul pînă cînd si-a pierdut cunoştinţa; cînd şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule — de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tînguioasă şi pierdută.

Sfîşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul Jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sîrmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai tîrziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele…

Am intrat într-un soi de cramă avînd pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunturoase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurîndu-ne, să nu întoarcem capetele, în dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sînge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sînge, am început să-i simt mirosul.

Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: „pe ăştia îi aranjez acum”, a adăugat. Cînd ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gîndit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de „alături”, unde trebuia să fim noi „aranjaţi”, părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pămînt. O neliniştitoare „cramă de spital”. Lîngă zidul din stînga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat. Abia cînd mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi, în mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frînghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier si cîteva cîrpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pîlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sînge neînchegat de pe podea şi cîrpele îmbibate cu sînge proaspăt.

In jurul scaunului — sînge, pe zidul de lîngă masă — sînge, cîrpele — murdărite de sînge… Acolo.fusese torturat un om cu foarte puţin timp înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul. Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întîmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat.

Si atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălalt va scăpa cu viaţă, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.

Dar Dumnezeu a voit să treacă si acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a tîrît pînă la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îi zvîcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, pînă la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, pînă ce am ajuns să stăm cîte trei în acelaşi pat.

Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obisnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din cînd în cînd uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obisnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar.

Fiind la cheremul demenţei energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pîndiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de cînd eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie, în noi, cum se întîmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este poate motivul pentru care, fiecare’faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţi. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere, în mod spontan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
Notă
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Universităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Laurenţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Văii Constantinescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Mariana Berechet. In rest, nu mai ştiu nici un nume.

Inregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămînînd încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezei, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Fecioara Măria care începe prin cuvintele „Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…”. Nu ştiu cîti dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerîndu-ne iertare, am plîns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.

In fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim avînd conştiinţa că nu şi-au făcut decît datoria.

Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri, avînd aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pămînt sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de cîmp. Latura curţii formată de zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşcat, mîncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pămîntul era atît de bătătorit, încît netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să-l pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Inţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa.

Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceauşescu. Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare — distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începînd, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi, — si care mi-au salvat viaţa; si sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii.

Rudele mele de sînge, spre pildă, nu au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întîmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau în altul.

Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi spre a tortura si ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decît datoria. Astăzi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, se amestecă pe stradă printe noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decît un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura si ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.


Horia-Roman Patapievici

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

8 Responses to “„Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembrie 1989)”

  1. Profitorii Revoluţiei române din 1989 | A șaptea dimensiune says:

    februarie 14th, 2015 at 15:38

    […] 21 DECEMBRIE 1989 – si totusi a fost revolutie […]

  2. Teroarea comunistă revine în Basarabia | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 5th, 2015 at 18:13

    […] 21 DECEMBRIE 1989 – si totusi a fost revolutie […]

  3. Ghinionul lui Voronin: în Basarabia nu sunt mineri | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 5th, 2015 at 19:18

    […] 21 DECEMBRIE 1989 – si totusi a fost revolutie […]

  4. În România, mai există oameni dispuşi să moară pentru adevăr şi dreptate | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 11th, 2015 at 10:25

    […] 21 DECEMBRIE 1989 – si totusi a fost revolutie […]

  5. Urmaşii foştilor criminali din 1989 s-au reîntors la Timişoara (locul faptei) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 11th, 2015 at 10:29

    […] 21 DECEMBRIE 1989 – si totusi a fost revolutie […]

  6. 11 septembrie 2001 – faţa şi reversul monedei | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 10th, 2016 at 18:42

    […] „Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembr… […]

  7. Romania, o tara de pupincuristi bolsevici ce vor sa traiasca bine | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2016 at 10:50

    […] bolșevic de pe Facebook, la o postare în care Horia-Roman Patapievici povestește, într-un scurt eseu-memorial teroarea și crimele comuniștilor din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Știți ce spunea […]

  8. Contribuţii româneşti la războiul ruso-turc | A șaptea dimensiune says:

    august 29th, 2018 at 14:27

    […] „Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci. Unul să nu iasă viu.” (Elena Ceausescu, 17 decembr… […]

Adauga un comentariu