Amintiri despre Evul Mediu

miercuri, februarie 6, 2019 11:07

Evul MediuPentru cei mai mulţi dintre noi, Evul Mediu e o secvenţă fabuloasă, încărcată cu eroi morţi şi aventuri expirate, îngropată în lecturile copilăriei şi deshumată fără tact mai târziu, la cursul gimnazial.

Trăsătura dominantă a epocii, extrasă din fiţuicile la teză şi din filmele cu Robin Hood, pare să fie un oarecare întuneric acoperitor, o beznă vagă şi destul de lungă sub care primitivii Occidentului creştin şi-au putut vedea liniştiţi de masacre. Din când în când, această imagine sumbră e tulburată de apariţia unui ins călare şi dibaci în arta scrimei, înţolit la marele fix de studiourile Warner Bres, un personaj care, prin replici bine scrise şi cascadorii de milioane de dolari, confirmă, o dată în plus, că în Evul Mediu totul era permis.

Tabloul acesta simplificat, teribil generator de public în sălile de cinema, se află la îndemâna oricui. Ceva mai peste mână este cartea scrisă de Jacques Le Goff, Omul medieval. În întunericul Evului Mediu însă, Jacques Le Goff nu se încumetă să intre singur. Mulţimea misterioasă a cruciaţilor, călugărilor, trubadurilor, negustorilor, artiştilor, prostituatelor, soldaţilor sau ţaranilor medievali pare să pună pe gânduri chiar şi o somitate în materie. Pentru aşa o aventură e nevoie de mai mulţi – cam vreo zece, consideră maestrul. Aşadar, zece medievişti cu nume sunătoare în branşă, poate la fel de sunătoare ca ale vechilor cavaleri, se apucă, sub comanda seniorului Le Goff, să-l pertretizeze pe omul medieval.

Personajul cărţii are multe chipuri. Înainte de toate, figura lui e zugrăvită pe o schemă trifuncţională cu mare trecere la clerici: oratores-bellatores-laboratores, adică cei care se roagă, cei care se luptă şi cei care muncesc (pe teren, nu în laborator). Apărută în secolul al IX-lea, în mintea episcopului Adalberon de Laon, această viziune descrie principiul vieţii medievale, forţând, desigur, greutatea popilor în triptic, din motive pur subiective.

Sunt analizate rând pe rând ipostazele omului medieval: cele trei principale (călugărul, cavalerul, ţăranul) şi încă şapte mai de mâna a doua, neglijate pe nedrept de abordările clasice (orăşeanul, intelectualul, artistul, negustorul, femeia, sfântul şi marginalul). Rezultatul este impresionant. Din “bezna” istoriei ies la iveală chipuri clare, bine conturate, ale omului medieval: un tip pragmatic, realist, cu simţul plasării bine dezvoltat, simpatic şi crud după împrejurări, mai anos în repici decât Ivanhoe, dar mai profund în strategii de supravieţuire, tip pe care o viaţă fatalmente scurtă îl obligă la mai multe fandări sau, dimpotrivă, la şi mai multe resemnări.

Deşi imaginea celor zece categorii de oameni medievali este clădită cu mare seriozitate şi nebănuită expresivitate, rămân pe dinafară alţi mulţi oameni medievali. Episcopul, fratele, meşteşugarul, chirurgul, săracul, copilul şi, pe ici, pe colo, ereticul nu prea încap în carte. Dar într-o simpă carte nici nu puteau încăpea toţi. Iar pe cei uitaţi îi putem regăsi oricând într-un roman de aventuri, într-un film sau – de ce nu? – într-o altă carte despre omul medieval. (“Academia Caţavencu”, nr. 582/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu