Partidul Comunist Roman, filiala a Moscovei in Romania

duminică, octombrie 12, 2008 12:31
Posted in category Dictatura comunistă

RevolutieCăderea bruscă şi violentă a regimului Ceauşescu – şi odată cu acesta a întregii infrastructuri instituţionale comuniste – ar fi putut fi anticipate. Unii autori au detectat abisul ce se deschidea între clica aflată la conducere şi membrii de rând ai partidului. Existau semne de nemulţumire în rândurile conducerii comuniste, care indicau mai degrabă nelinişte şi panică decât coagularea unor grupuri cu pretenţii la succesiune. Astfel, o lovitură intrapartinică, având ca rezultat expulzarea nonviolentă a liderului suprem devenise de neconceput în România.
Această situaţie a fost cauzată de trei factori: (1) extraordinara monopolizare a autorităţii şi a puterii politice de către Ceauşescu; (2) absenţa din rândurile elitei a unei grupări şi/sau a unor indivizi înclinaţi către reforme, care să aibă o minimă credibilitate; şi (3) impactul minim al schimbărilor din Uniunea Sovietică din timpul perestroikăi asupra României, care era din ce în ce mai izolată pe plan internaţional. Deşi termenul de elită cu greu ar putea fi folosit pentru a-i descrie pe aparatcicii aflaţi în poziţiile cele mai înalte din ierarhia PCR – nişte birocraţi înfricoşaţi şi umiliţi, slugarnici şi obedienţi – trebuie spus că această elită a fost incapabilă să întreprindă vreo acţiune împotriva clanului conducător1.
În România, către sfârşitul domniei lui Ceauşescu, condiţiile economice şi sociale erau catastrofale. Ţara era afundată în deznădejede, corupţie şi frică. Exista sentimentul că sfârşitul trebuia să fie aproape. Nemulţumirea era din ce în ce mai mare, dar Securitatea reuşea, în general, să preîntâmpine orice formă de disidenţă sau rezistenţă. Cultul personalităţii, care stătea la baza socialismului dinastic al lui Ceauşescu, era absurd şi, în acelaşi timp, superficial. Conducătorul şi soţia lui se înconjuraseră de sicofanţi, mulţi dintre ei recrutaţi din rândurile familiei lor extinse, iar „familializarea socialismului”, pentru a folosi termenul propus de Kenneth Jowitt, s-a accelerat în timpul anilor 19802. Belu Zilber, un supravieţuitor foarte controversat al procesului Pătrăşcanu, a caracterizat regimul lui Ceauşescu drept o „monarhie de drept dialectic”3. Întrepătrunderea simbolurilor şi valorilor leniniste cu un anumit bizantinism politic a fost esenţială pentru formarea elitei politice comuniste româneşti. Biografiile membrilor marcanţi ai nomenklaturii trădează principalele surse ale tensiunilor din PCR: conflictul dintre comuniştii „pământeni” şi cei „moscoviţi”, persecuţia îndelungată a intelectualilor, reprimarea oricărui revizionism marxist şi combinaţia de convingeri cripto-fasciste şi staliniste, în special în ultima fază a ceauşismului4.

1 Aşa cum reiese din interviul realizat de Vladimir Tismăneanu (VT) cu fostul ministru de externe Ştefan Andrei la Bucureşti în iunie 1994. După cum susţine Andrei, cea mai bună speranţă a nomenclaturii era să-l promoveze pe Nicu, cel mai tânăr fiu al lui Ceauşescu, ca o soluţie menită să o împiedice pe Elena să-i succeadă soţului său la conducerea partidului şi a statului. Nici Andrei şi nici alţi membri ai Comitetului Executiv al partidului nu au înţeles cât de explozivă era situaţia în 1989.

2 Vezi Ken Jowitt, New World Disorder. The Leninist Extinction, Berkeley, University of California, 1992, în special pp. 121-219. Ken Jowitt a propus abordarea comunismului românesc ca pe un „comunism pária”.
3 Andrei Şerbulescu [Belu Zilber], Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
4 Studiile lui Robert C. Tucker despre culturile politice ale stalinismului şi leninismului reprezintă un model pentru acest tip de abordare; vezi Robert C. Tucker, Stalin in Power. The Revolution from Above, 1928-1941, New York, Norton, 1990.

Într-o perioadă în care alte regimuri de tip sovietic se angajaseră pe linia unor reforme mai mult sau mai puţin radicale, regimul din România se agăţa de o viziune stranie asupra socialismului, care combina dogme staliniste cu nostalgia etnocentrică pentru un trecut fantasmagoric. Pe de-o parte, Ceauşescu punea accent pe monopolul partidului asupra puterii, pe necesitatea de a păstra proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi pe competiţia istorică cu Vestul capitalist. Pe de altă parte, retorica sa, şovină şi antimaghiară, arăta preocuparea pentru construirea unei comunităţi etnice perfect „omogene”. Autarhic şi refuzând liberalizarea internă, sistemul lui Ceauşescu demonstra un dispreţ total faţă de proprii cetăţeni. Se părea că în inima Europei se încerca stabilirea unei forme sui-generis de despotism asiatic.
Experimentul autocratic românesc nu a fost o anomalie istorică, irelevantă pentru dezvoltarea generală a regimurilor de tip sovietic. Nicolae Ceauşescu a dus doar la extrem anumite caracteristici ale culturii politice staliniste, în condiţiile particulare româneşti. În consecinţă, pe lângă blamarea liderului defunct, trebuie înţeleasă logica internă a comunismului românesc. Ceauşescu a fost parte integrantă a unei familii politice care îşi avea propriile memorii, reglări de conturi şi frustrări, dar şi visuri romantice, speranţe şi aşteptări5.
Înainte de a deveni secretarul general al partidului în martie 1965, Ceauşescu şi-a croit o carieră de succes în birocraţia comunistă şi a fost suficient de abil pentru a-i succeda lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre liderii comunişti cei mai înzestraţi în arta manipulării. Foşti colegi şi rivali ai lui Ceauşescu din Biroul Politic admit că acesta avea o capacitate deosebită de a induce în eroare, de a simula modestia şi, la începuturile carierei, comportamentul paşnic6.
Atunci când i-a succedat lui Gheorghiu-Dej în 1965, Ceauşescu nu era un nou venit în lumea comunistă a intrigilor perfide şi a loviturilor pe la spate: la sfârşitul anilor 1940, el studiase la Moscova, iar mai târziu a auzit discursurile virulent antistaliniste ale lui Hruşciov la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în 1961 şi a vizitat China, Coreea de Nord şi Iugoslavia. Deşi Gheorghiu-Dej nu şi-a anticipat sfârşitul subit, se poate spune că, dintre toţi subordonaţii săi din Biroul Politic, Ceauşescu avea cele mai serioase recomandări leniniste pentru a aspira la moştenirea poziţiei lui Gheorghiu-Dej. Ceauşescu era disciplinat, obedient, prudent şi modest.
Ceauşescu şi cultul său nu au reprezentat o aberaţie atât de mare precum o vedeau observatorii externi. Însă, după cum a arătat Kenneth Jowitt, comunismul românesc nu a putut niciodată să-şi depăşească complet genealogia de paria: în timpul anilor de ilegalitate, elita partidului era formată în principal din elemente alogene (bulgari, maghiari, evrei sau ucrainieni din România), care aveau o înţelegere limitată a valorilor naţionale ale ţării şi ale aspiraţiilor poporului. Partidul a predicat idei şi sloganuri care aveau un ecou minim în rândurile clasei pe care pretindea că o reprezintă, caracterizând România drept o „ţară imperialistă multinaţională” şi pledând pentru dezmembrarea statului-naţiune român născut în urma tratatelor de la Versailles şi Trianon din 1919-1920.
Susţinerea de către partidul comunist a pretenţiilor teritoriale ruseşti asupra Basarabiei şi a nordului Bucovinei nu a atins nici o coardă sensibilă în rândurile proletariatului urban sau a intelighenţiei radicale din România (care era, în orice caz, atrasă în cea mai mare majoritate de extrema dreaptă)7. Mai mult, lipsit de o bază de mase, dominat de străini, fragmentat şi dovedind, practic, impotenţă politică, PCR a fost tratat cu dispreţ de către Comintern, ceea ce
5 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu: anii numărătorii inverse, în „22”, 2-8 februarie 1999.
6 Vezi Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura „Ioan Slavici”, 1995. Această carte reprezintă un exemplu izbitor cu privire la persistenţa sentimentelor de preţuire faţă de Dej manifestate de numeroşi membri ai vechii gărzi a PCR.
7 Vezi Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.

a adâncit psihologia sa de paria, generând un complex de inferioritate major în rândul cadrelor sale. De aceea, izbucnirile antisovietice din timpul ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej şi ai celor douăzeci şi patru de ani de conducere ai lui Ceauşescu trebuie văzute în contextul general al istoriei comunismului românesc. În orice alt partid comunist est-central european, unui Ceauşescu i-ar fi fost cu mult mai dificil să concentreze atâta putere.
Stalinişti antisovietici
Istoria PCR a fost modelată de angajamentul total faţă de logica exclusivă a stalinismului. Generaţii întregi de comunişti români şi-au tratat propria naţiune ca pe un pion de manevră. Cu excepţia Albaniei lui Enver Hodja, România a fost singurul stat comunist din Europa de Est care a rezistat undelor de şoc provocate de Congresul al XX-lea al PCUS şi de denunţarea cultului personalităţii lui Stalin de către Hruşciov8.
Acest lucru pare paradoxal dacă avem în vedere că, între 1948 şi 1956, România a găzduit Cominformul şi săptămânalul acestuia, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”. Mai mult, Hruşciov testase loialitatea comuniştilor români în timpul turbulentei toamne a lui 1956, când, spre deosebire de Ungaria sau Polonia, în România nu s-a produs nici o mişcare semnificativă de masă în favoarea liberalizării (în ciuda frământărilor studenţeşti din Bucureşti, Cluj şi Timişoara). Gheorghiu-Dej îi convinsese pe liderii sovietici că România era imună la orice „virus burghez” sau „revizionist”. Prin urmare, în iunie 1958, pe baza unor aranjamente complexe între români, ruşi şi iugoslavi, armata sovietică de ocupaţie s-a retras din România9. În viziunea lui Hruşciov, acesta a fost un gest de bunăvoinţă faţă de Occident, destinat să-i liniştească pe cei indignaţi de ştirile de la Budapesta privind executatea lui Imre Nagy şi a celorlalţi lideri din guvernul revoluţionar al Ungariei.
Hruşciov şi-a făcut însă un calcul greşit: departe de a emula relaxarea limitată din Uniunea Sovietică, conducerea PCR şi-a întărit şi mai mult controlul asupra societăţii româneşti. Singurul moment în care comuniştii români au fost în totalitate de acord cu sovieticii a fost acela în care Moscova a revenit la metodele staliniste. Gheorghiu-Dej şi biroul său politic nu numai că au sprijinit cu căldură şi au oferit suport logistic pentru zdrobirea revoluţiei de la Budapesta din 1956, dar aceştia s-au folosit de spectrul pericolului „revizionist” pentru a lansa o vânătoare de vrăjitoare în rândurile propriului partid în 1957-1958 şi pentru a trece la noi epurări ale intelighenţiei10.
Caracteristicile reprobabile ale ultimei perioade a domniei lui Ceauşescu nu trebuie să ascundă bazele structurale ale regimului său, venind din tradiţia totalitară a unui partid chinuit de un complex de inferioritate. „Stilul paranoic” al politicii leniniste româneşti şi-a avut originea în mentalitatea de dezmoştenit al soartei, în abordările problematice ale chestiunii naţionale, în lunga subordonare faţă de Moscova şi în profunda neîncredere faţă de încercările de democratizare sau liberalizare.
Spre deosebire de partidele leniniste bulgar, maghiar, polonez şi iugoslav, în timpul perioadei de ilegalitate PCR a fost o formaţiune marginală, complet dominată de aparatul Cominternului. PCR a reuşit să capete o anvergură naţională şi şi-a impus hegemonia numai cu ajutorul Armatei Sovietice, după ocuparea ţării în august 1944. Subordonarea faţă de Kremlin a marcat partidul, atât la nivelul elitei comuniste, cât şi la nivelul membrilor de rând. Au existat şi excepţii individuale, dar acestea au fost marginalizate rapid şi reduse la tăcere11.
8 Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
9 Vezi Sergiu Verona, Military Occupation and Diplomacy. Soviet Troops in Romania, 1944-1958, Durham, N.C., Duke University Press, 1992.
10 Referitor la campaniile duse împotriva intelectualităţii după 1958, vezi Stelian Tănase, Anatomia mistificării, 1944-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
11 De exemplu, cazurile lui Alexandru Iliescu – tatăl lui Ion Iliescu, care a murit în 1945, Grigore Răceanu şi, se pare, Grigore Preoteasa, care, la momente diferite şi cu intensităţi diferite, au criticat modul servil în care conducerea partidului urma linia Cominternului. Elita de partid preţuia ortodoxia şi disciplina în rândul
Pretenţiile partidului la legitimitate au fost, de aceea, întotdeauna contestabile, chiar şi după 1963-1964, când secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej a ales să facă apel tot mai frecvent la sentimentele şi valorile naţionale.

Combinată cu o limitată liberalizare internă condusă de sus, distanţarea faţă de Moscova a oferit noului val de birocraţi de partid din ce în ce mai siguri de sine un suport ideologic: susţinătorii şi protejaţii lui Ceauşescu de la sfârşitul anilor 1960 erau aparatcici de vârstă mijlocie, care se considerau cu adevărat exponenţii unei clase manageriale naţionale aflate în ascensiune. Eliminarea vechii gărzi staliniste le-a asigurat mult-aşteptata şansă de a urca în ierarhie. Aceşti birocraţi din partid şi guvern s-au identificat cu promisiunile de autonomie din prima etapă a ceauşismului şi au participat fără ezitare la consolidarea puterii personale a noului secretar general. Printre aceştia s-au numărat Maxim Berghianu, János Fazekás, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Vasile Patilineţ, Ion Stănescu şi Ilie Verdeţ, care lucraseră în anii 1950 şi la începutul anilor 1960 sub conducerea lui Ceauşescu.
Pe măsură ce Ceauşescu a înţeles că, sub protecţia sa, acest grup din aparatul de partid plănuia strategii (semi)reformiste, potenţial destabilizatoare, a dat înapoi şi a revenit la un stil de conducere învechit, rigid şi dominat de ideologie. Atât în teorie, cât şi în practică, ceauşismul a reprezentat încercarea disperată a unei elite asediate de a câştiga autoritate internă şi recunoaştere internaţională accentuând exact calitatea care îi lipsise de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei sale: prestigiul şi influenţa la scară naţională12.
Ceauşescu nu a fost întotdeauna urât sau dispreţuit în mod unanim. În anii 1960 şi la începutul anilor 1970, mulţi români au fost mobilizaţi de sfidarea Moscovei de către Conducător, de politica de apropiere de Iugoslavia şi de Occident şi de măreţia viitoare imaginată pentru ţara lor. Este suficient să comparăm statutul internaţional al PCR în perioada Congresului al IX-lea în iulie 1965 (primul congres care a confirmat supremaţia lui Ceauşescu la conducerea partidului) cu izolarea internaţională profundă, atât a partidului, cât şi a liderului acestuia, atunci când a fost organizat Congresul al XIV-lea în noiembrie 1989. Boicotat de ţările „frăţeşti” din Tratatul de la Varşovia şi reprezentând o ruşine pentru partidele marxiste occidentale, PCR nu a putut conta atunci decât pe solidaritatea Coreei de Nord şi a câtorva mişcări radicale din Lumea a Treia13.
O tiranie decrepită
Răbufnirile xenofobe ale Conducătorului, romanţarea trecutului arhaic al României, identificarea cu figurile mitice ale căpeteniilor traco-dacice şi ale domnitorilor feudali despotici, fascinaţia pentru reabilitarea simbolurilor militariste şi etnice aveau rădăcini mai adânci decât psihologia personală a lui Ceauşescu: ele îşi aveau originea în relaţia problematică a PCR cu tradiţiile şi modelele culturale româneşti. Un studiu al documentelor de partid referitoare atât la perioada de clandestinitate, cât şi la anii stalinismului lipsit de echivoc ilustrează respingerea valorilor naţionale româneşti, neîncrederea în intelectualitate şi ignoranţă în privinţa problemelor fundamentale ale istoriei ţării. Puţin le păsa comuniştilor doctrinari că problemele reale ale ţării implicau împăcarea cu modernizarea şi adoptarea modelelor instituţionale occidentale. Ei aveau reţetele lor universale, împrumutate din arsenalul Cominternului şi nu ezitau să le impună românilor. Mai târziu, atunci când PCR şi-a
militanţilor. Aceasta explică eşecul lui Lucreţiu Pătrăşcanu de a se despărţi de partid, în ciuda informaţiilor directe de care dispunea cu privire la metodele criminale utilizate de poliţia secretă a lui Stalin pentru a-i extermina pe membrii din exil ai vechii gărzi a PCR în timpul Marii Epurări.
12 Pentru o analiză cuprinzătoare a fundamentelor ideologice şi politice ale regimului Ceauşescu, vezi Michael Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, London, Frances Pinter Publishers, 1985.
13 În 1965, delegaţia sovietică la Congresul al IX-lea al PCR a fost condusă de Leonid Brejnev, iar cea chineză de către Deng Xiaoping. Vezi Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Politică, 1966.

rescris propria istorie, iar liderii săi au pozat în campioni ai valorilor naţionale aceiaşi oameni care serviseră neabătut interesele sovietice erau cei care deplângeau pierderea identităţii naţionale. Sub Gheorghiu-Dej, şi chiar mai mult sub Ceauşescu, comuniştii români purtau costume naţionale, jurau pe steagul tricolor al ţării şi cântau imnuri patriotice pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de „suveranitate şi independenţă”14.
Ceauşescu a devenit întruparea noului spirit al partidului. El a încercat să combine ataşamentul faţă de credinţa leninistă cu utilizarea simbolurilor şi demagogiei naţionaliste. Spre sfârşitul vieţii sale, Ceauşescu nu mai avea nimic de oferit în afară de retorica sa lipsită de conţinut. A strânge rândurile în jurul Conducătorului: acesta devenise laitmotivul războiului propagandistic împotriva populaţiei României.
Se poate spune că, spre sfârşitul anilor 1980, PCR dispăruse deja. Din el mai rămăseseră doar nişte adunări uriaşe de indivizi care îl aplaudau mecanic, ca nişte roboţi, pe dictator. În timpul Congresului al XIV-lea, în noiembrie 1989 – după ce Zidul Berlinului căzuse, după ce Todor Jivkov al Bulgariei fusese îndepărtat de conspiraţia Petar Mladenov – Dobri Djurov şi după ce marioneta sovietică, secretarul general Milos Jakes, şi acoliţii săi fuseseră eliminaţi de „Revoluţia de catifea” din Cehoslovacia –, Ceauşescu credea cu obstinaţie în spectacolul pus în scenă de către adulatorii săi.
Atât regimul lui Gheorghiu-Dej, cât şi cel al lui Ceauşescu au depus eforturi constante pentru a împiedica evoluţia culturii politice a comunismului românesc spre o configuraţie post-totalitară, mai permisivă, în care monopolizarea puterii de către partid („rolul conducător”, după cum era înscris în constituţie) ar fi fost limitată în mod semnificativ prin ascensiunea unor grupuri şi asociaţii semioficiale şi neoficiale15. Urmând anti-hruşciovismul lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a urmat o politică neostalinistă şi autarhică, care includea elemente de nepotism şi corupţie la nivel de stat, caracterisică „neotradiţionalismului” brejnevist.
Începând de la sfârşitul anilor 1950 şi evoluând într-un mod sinuos, acest tip de autohtonism românesc s-a dovedit a fi o strategie politică „conservatoare“, aproape „reacţionară“, imaginată pentru a menţine şi a consolida exact acele valori, simboluri şi instituţii puse sub semnul întrebării de către susţinătorii „socialismului cu faţă umană”, de la Imre Nagy şi Alexander Dubček la Mihail Gorbaciov. În mod paradoxal, vreme de aproximativ cincisprezece ani, între 1964 şi 1980, România s-a bucurat atât de simpatia guvernelor occidentale, cât şi de cea a cercurilor democrat-socialiste şi eurocomuniste.
În a doua jumătate a anilor 1980, Ceauşescu s-a remarcat ca unul dintre cei mai virulenţi critici ai gorbaciovismului şi ca un campion al unei versiuni actualizate de stalinism militant. El părea că intenţionează să reînvie, în mod bizar şi obsesiv, catehismul bolşevic din lucrarea Problemele leninismului a lui Stalin, în ciuda propriilor luări de poziţie anterioare, de condamnare a intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi a aparentei încurajări a „marxismului creator” în 1968-1969. După 1971, însă, Ceauşescu a renunţat la această orientare şi a iniţiat o
14 Mitul „grupării naţionale” va fi folosit ulterior de foşti înalţi oficiali comunişti precum Alexandru Bârlădeanu şi Paul Niculescu-Mizil pentru a susţine teza unei discontinuităţi radicale între perioada stalinismului timpuriu şi evoluţiile de după 1960. Pentru eforturile lui Alexandru Bârlădeanu, fost membru al Biroului Politic, de a-l înfăţişa pe Gheorghiu-Dej ca moderat în comparaţie cu Ceauşescu, vezi Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997. Pentru o critică a stalinismului românesc, venind din partea unui fost intelectual comunist de prim rang care şi-a pierdut iluziile, vezi Titus Popovici, Disciplina dezordinii. Roman memorialistic, Bucureşti, Editura Maşina de scris, 1998.
15 Termenul de „cultură politică” este folosit în sensul definiţiei clasice din 1965 a lui Sidney Verba, dezvoltată de Robert C. Tucker în contribuţiile sale pătrunzătoare la studiul culturii politice bolşevice; vezi Lucian Pye, Sidney Verba (coord.), Political Culture and Political Development, Princeton, Princeton University Press, 1965 şi Robert C. Tucker, Political Culture and Leadership in Soviet Russia, New York, Norton, 1987, în special „The Breakdown of a Revolutionary Culture”, pp. 51-71.

radicală restalinizare, procesul accentuându-se după protestul iniţiat de scriitorul Paul Goma şi greva minerilor din Valea Jiului din primăvara şi, respectiv, vara lui 197716.
La sfârşitul anilor 1980, în timp ce Uniunea Sovietică lansa reforme semnificative, Ceauşescu denunţa gorbaciovismul ca fiind cea mai periculoasă „deviaţie de dreapta” din mişcarea comunistă internaţională şi proclama necesitatea vitală de a apăra uniformitatea. El punea sub semnul întrebării supremaţia Moscovei, dar se opunea din răsputeri oricăror îndoieli cu privire la infailibilitatea dogmelor marxist-leniniste. Chiar mai mult decât Eric Honecker, Milos Jakes sau Todor Jivkov, Ceauşescu deplângea chiar impulsul de a regândi doctrina marxist-leninistă. Acelaşi personaj care, în 1974, admisese că noţiunea de dictatură a proletariatului era desuetă şi care părea înclinat să aprobe căutările eurocomuniste pentru un marxism alternativ, cerea, după naşterea sindicatului liber polonez „Solidaritatea” în august 1980, consolidarea instituţiilor represive şi denunţa tranziţia către pluralism ca pe o reinstaurare a capitalismului17. Prin opoziţia sa faţă de politica revizionistă a lui Gorbaciov, Ceauşescu a dus la extrem logica a ceea ce poate fi numit stalinism naţional, ceea ce a determinat atât căderea sângeroasă a regimului în decembrie 1989, cât şi tranziţia prelungită şi dureroasă către un regim democratic autentic care i-a urmat.
De la cvasimonarhie la democraţie populară, 1944-1948
În 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti) de la Belgrad la Bucureşti, lumea ştia foarte puţine despre partidul lui Gheorghiu-Dej şi al Anei Pauker. Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieşit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepţi, şi totuşi a reuşit ca după 1945, prin fraudă şi manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roşii, sa devină din ce în ce mai influent, eliminându-şi rivalii politici încet, dar sigur.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a răsturnat dictatura pronazistă a mareşalului Ion Antonescu şi a adus România în coaliţia antifascistă. A urmat o perioadă de luptă acerbă între facţiunile din interiorul PCR. Aceste facţiuni se deosebeau nu numai din cauza unor experienţe diferite ale războiului (unii dintre membrii PCR petrecuseră războiul în URSS, alţii în ascunzători clandestine, în timp ce alţii stătuseră în închisori şi lagăre), dar şi datorită existenţei unor relaţii profunde (inclusiv personale) cu Moscova şi cu persoanele influente din Secţia internaţională a PCUS. Cu toate acestea, nu existau controverse semnificative în rândurile conducerii PCR cu privire la necesitatea de a promova transformări „burghezo-democratice” în direcţia unei „revoluţii socialiste”.
Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu, stalinizarea României reprezenta o sarcină urgentă. Ofensiva Armatei Roşii pe linia Iaşi-Chişinău în primăvara lui 1944 a accelerat activităţile forţelor antigermane din interiorul României. Brusc, partidele tradiţionale (istorice) au înţeles că PCR reprezenta un partener potenţial important în orice coaliţie viitoare. Pătrăşcanu, singurul lider comunist pe care politicienii „burghezi” îl puteau considera o figură politică, a reprezentat PCR la negocierile purtate în primăvara şi vara lui 1944. Între timp, triumviratul care i-a urmat lui Ştefan Foriş, format din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş, domina conducerea PCR.
Un guvern Sănătescu susţinut de partidele Naţional Ţărănesc (PNŢ), Naţional Liberal (PNL), Social-Democrat (PSD) şi Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus
16 Vezi Vladimir Tismăneanu, From Arrogance to Irrelevance: Avatars of Marxism in Romania, în Ray Taras (coord.), The Road to Disillusion: From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk, N.Y., M.E. Sharpe, 1992, pp. 135-150.
17 Pentru denunţarea reformismului de către Ceauşescu în anii 1980, vezi Michael Shafir, „Ceausescuism” against „Gorbachevism”, în „Radio Free Europe Research. Background Report”, nr. 95, 30 mai 1988 şi Vladimir Tismăneanu, Ceauşescu gegen Glasnost, în „Kontinent” (München), nr. 3, 1988, pp. 48-53.

la trecerea României din tabăra Axei în tabăra Puterilor Aliate. În acel moment, trupele sovietice se aflau în România şi urmau să ajungă la Bucureşti în câteva zile. Lovitura de stat i-a permis democraţiei româneşti să reînvie pentru scurtă durată şi a împiedicat impunerea imediată de către sovietici şi de susţinătorii lor români a unui regim stalinist. Atunci când detaşamente ale Armatei Roşii au ajuns la Bucureşti, la sfârşitul lui august, acestea au fost primite cu manifestări entuziaste organizate de comunişti. Printre cei care au salutat sosirea Armatei Roşii „eliberatoare” s-au aflat liderul sindicatelor comuniste, Gheorghe Apostol, şi liderul recent reintratei în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist, Nicolae Ceauşescu, care se întorseseră de curând din lagărul de la Târgu Jiu.
Datorită prezenţei sovietice, PCR a putut obţine în cadrul coaliţiei guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forţe proprii. Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit ministru de stat, având un statut egal cu acela al marilor figuri ale partidelor politice cu tradiţie. Curând după aceea, liderii comunişti au ocupat poziţii ministeriale importante: Pătrăşcanu la justiţie, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc. Profitând de faptul că se alăturaseră partidei învingătoare şi exploatând cu abilitate retorica antifascistă, comuniştii români urmăreau lărgirea bazei lor populare şi slăbirea influenţei şi autorităţii oponenţilor lor, în special a Partidului Naţional Ţărănesc, care era condus de politicieni venerabili precum Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Comuniştii au devenit principalii susţinători ai continuării războiului împotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Transilvaniei de Nord şi ai cooperării cu Armata Roşie până la victoria finală. „Totul pentru front, totul pentru victorie” era sloganul pe care partidul îl repeta fără încetare. Au fost organizate demonstraţii de masă pentru a susţine denazificarea ţării, ceea ce, pentru comunişti, coincidea cu atacurile directe asupra partidelor istorice, pe care le acuzau de sabotarea efortului de război. PCR pretindea că era partidul eroicei rezistenţe antinaziste şi principalul garant al ruperii ţării de trecutul fascist.
Numărul de membri ai PCR a crescut foarte rapid. Atunci când a avut loc lovitura de stat de la 23 august, PCR avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară, incluzându-i şi pe cei din închisori şi lagăre de concentrare (se pare însă că aceste statistici nu-i includ şi pe comuniştii români aflaţi în URSS, în Franţa şi în alte ţări occidentale). Pe parcursul a trei luni, până în octombrie 1944, PCR atinsese un număr de membri cuprins între 5000 şi 6000. În februarie 1945, PCR avea deja 15 000 de membri, iar până la data de 23 aprilie 1945 numărul acestora ajunsese la 42 653.
Iosif Rangheţ, şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al PCR, a indicat aceste cifre la o întâlnire cu activul de partid care s-a ţinut în perioada 25-27 aprilie 1945. Rangheţ a afirmat, de asemenea, că PCR avea deja în momentul acela 55 253 membri, în timp ce Uniunea Tineretului Comunist (UTC) număra 62 925 de membri18.
Componenţa PCR şi modul în care noi membri au fost acceptaţi în partid au devenit teme importante în timpul interogatoriilor la care a fost supusă Ana Pauker în urma epurării aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca din iunie 1952. De exemplu, pe data de 12 iunie 1953, în timpul interogatoriului condus de Alexandru Moghioroş, în prezenţa lui Gheorghe Apostol, Petre Borilă şi Constantin Pîrvulescu, Pauker a fost acuzată că a îngăduit intrarea în PCR, fără o verificare atentă, a unui mare număr de noi membri19. Însă, după cum le-a reamintit şi Pauker foştilor săi colegi, nici una dintre aceste decizii privind politica de admitere în partid
18 Vezi articolul lui Radu Colţ, Adevăruri despre PCR. 80 în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în toată ţara, în „Magazin Istoric”, nr. 6, iunie 1999, http://www.itc.ro/history/archive/mi1999/current6/mi18.htm, care conţine pasaje din discursul lui Rangheţ la adunarea activului central de partid din 25-27 aprilie 1945; vezi şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 32/1945.
19 Moghioroş şi Apostol s-au referit la diverse adunări de partid (30 noiembrie 1944, 24 ianuarie 1945, 16 mai 1945, 23 mai 1945) la care Ana Pauker ar fi insistat pentru o creştere rapidă a numărului de noi membri ai PCR; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 109 şi p. 322.

nu îi aparţinuse. De fapt, din momentul în care aşa-numiţii moscoviţi s-au întors în România, toate deciziile referitoare la politica de cadre s-au discutat în cadrul Secretariatului Comitetului Central. Mai mult, aceste politici erau discutate cu reprezentanţii secţiei sovietice internaţionale.
Toţii liderii PCR, inclusiv Gheorghiu-Dej, Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, erau perfect conştienţi de faptul că exista o nevoie disperată de a lărgi baza de mase a partidului. Cuvântările ţinute în acei ani de demnitarii stalinişti ai României arată cum aceştia se întreceau în a sublinia rădăcinile populare adânci ale partidului şi pentru a mări aderenţa acestuia printre muncitori, ţărani şi intelectuali.
Anul 1947 a fost un an crucial. Devenise clar că Stalin intenţiona să instaleze în Europa de Est regimuri satelite „fraterne” loiale, conduse de comunişti devotaţi lui: internaţionalismul comunist nu însemna nimic altceva decât solidaritate necondiţionată faţă de Moscova. În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală şi de Est, partidul comunist s-a dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei. Deşi imediat după reintrarea sa în legalitate în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 partidul avea mai puţin de 1000 de membri, prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul românesc a reprezentat un factor decisiv pentru transformarea acestei minorităţi comuniste într-un grup de presiune dinamic.
Kremlinul a stabilit un „sistem radial” de relaţii cu partidele comuniste din Europa Centrală şi de Est, care permitea doar comunicarea dintre Moscova şi sateliţii săi, dar făcea foarte dificilă, cel puţin la început, comunicarea directă dintre „democraţiile populare” din regiune. Moscova era conectată prin radio cu conducerile comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar, cu puţine excepţii, vârfurile elitelor comuniste din aceste ţări nu beneficiau de asemenea legături radio între ele. Dacă aceste conduceri doreau să ia legătura una cu cealaltă, trebuiau să o facă prin intermediul Moscovei20. Deşi Cominternul fusese dizolvat oficial în iunie 1943, a fost reorganizat şi a continuat să funcţioneze sub camuflajul unui „institut de cercetări” până în toamna lui 1945. Aparatul central al Cominternului şi întregul sistem de relaţii din interiorul partidelor comuniste locale erau subordonate Secţiei Informative Internaţionale a Comitetului Central al PCUS, care a jucat un rol major în stabilirea strategiei pe termen lung a partidelor comuniste satelite21.
În perioada 1944-1945 strategia generală a partidelor comuniste din regiune şi multe dintre acţiunile lor concrete au fost coordonate sau ordonate de Kremlin. PCR nu a fost o excepţie: acesta a urmat cu stricteţe ordinele Moscovei în timpul ascensiunii sale către puterea absolută în România. Au existat şi elemente adiţionale care au favorizat ascensiunea PCR. Paralizate de lipsa reacţiilor occidentale şi a acţiunilor ferme împotriva abuzurilor comise de comunişti, partidele istorice au avut o marjă de manevră redusă. În plus, comuniştii au folosit în mod eficient demagogia în eforturile lor de a confisca puterea: au lansat atacuri propagandistice violente asupra partidelor istorice (care au fost acuzate de antisovietism, de colaborare cu Garda de Fier înainte de 1940 şi de fascism rezidual) şi calomnii la adresa prim-miniştrilor numiţi de palat (mai întâi Constantin Sănătescu şi apoi Nicolae Rădescu). Acestea au fost acompaniate de demonstraţii în stil bolşevic menite să destabilizeze ţara.
Obiectivul PCR a fost câştigarea controlului asupra ministerelor cheie şi impunerea comuniştilor la conducerea departamentelor importante atât în privinţa efortului de război, cât şi în privinţa controlului administrativ şi economic asupra ţării. Provocările, demonizarea adversarilor şi ademenirea muncitorilor industriali s-au numărat printre mijloacele folosite de
20 Vezi Leonid Gibianski, URSS şi câteva aspecte ale formării blocului sovietic în Europa Orientală, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp. 254-256; pentru analize recente pe tema stalinizării Europei de Est, vezi Norman Naimark, Leonid Gibianski (coordonatori), The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, 1944-1949, Boulder, Westview Press, 1997.
21 L. Gibianski, URSS şi câteva aspecte ale formării blocului sovietic în Europa Orientală, p. 255 şi urm.

comunişti pentru a-şi atinge scopurile (stabilite în permanenţă împreună cu emisarii sovietici). Un rol important în acest sens l-a avut Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost acuzator în procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS şi omul desemnat de Stalin să se ocupe de afacerile româneşti. Politica de dictat a lui Vîşinski l-a obligat pe tânărul rege Mihai I să accepte transferul de putere către un guvern care, din toate punctele de vedere, întruchipa dictatura comunistă în ascensiune.
Impunerea, în martie 1945, a guvernului controlat de comunişti şi condus de Petru Groza – un proprietar de pământ petrecăreţ, cu înclinaţii stângiste şi resentimentar faţă de Iuliu Maniu – a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept partidul dreptăţii sociale şi egalităţii economice. Reforma agrară din 1945 şi promisiunile de susţinere economică a celor defavorizaţi au contribuit la atenuarea neîncrederii populare faţă de un partid perceput vreme îndelungată ca fiind lipsit de rădăcini naţionale. Discursul comunist, plin de declaraţii care lăudau democraţia şi egalitatea, s-a dovedit a fi eficace în atragerea unui anumit suport popular. Între timp, bazându-se pe intimidare şi beneficiind de suportul necondiţionat al comandantului militar sovietic, generalul Ivan Zaharovici Susaikov, liderii comunişti români au pregătit o lovitură menită să lichideze ultimele elemente ale democraţiei parlamentare şi să transforme România într-un regim de tip sovietic.
Între august 1944 şi martie 1945, România a avut trei guverne: primul guvern Constantin Sănătescu (23 august-2 noiembrie 1944), al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie-2 decembrie 1944) şi guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Guvernul Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a trimisului sovietic la Bucureşti, A. I. Vîşinski22. În memoria colectivă a românilor, Vîşinski este cel care a transformat fără milă ţara într-o potenţială colonie sovietică. Comuniştii au căpătat poziţii influente în guvernul Groza. În cabinetele Sănătescu şi Rădescu, comuniştii au deţinut ministerele Justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Comunicaţiilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej), şi un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu). În guvernul Groza, comuniştii deţineau Justiţia (Pătrăşcanu), Comunicaţiile (Gheorghiu-Dej), Afacerile Interne (Teohari Georgescu) şi Propaganda (Petre Constantinescu-Iaşi), precum şi subsecretariate de stat în ministerele Agriculturii (Constantin Agiu) şi Comunicaţiilor (Ion Gheorghe Maurer)23.
Cea mai importantă victorie în timpul acestei profunde transformări a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne. Bodnăraş, fostul spion sovietic, controla temutul Serviciu Special de Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar Teohari Georgescu a devenit şeful tuturor forţelor de ordine publică. Comuniştii erau, în sfârşit, în poziţia de a lansa o ofensivă generală împotriva adversarilor şi de a-şi plasa partizanii în poziţii cheie în vederea confruntării finale. În culise, aceste mişcări strategice erau plănuite de Secretariatul PCR, condus de Gheorghiu-Dej împreună cu Pauker, Luca, Georgescu şi Chişinevschi.
În 1946-1947, comuniştii români au beneficiat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza. Ca rezultat al presiunilor occidentale, partidele istorice au fost reprezentate în guvern, pentru o scurtă perioadă de timp, la un nivel relativ minor24. Atât liderul ţărănist Iuliu Maniu, cât şi liderul liberal Dinu Brătianu au înţeles că prietenii lor occidentali îi abandonau treptat. Războiul civil din Grecia reprezenta principala prioritate occidentală şi, pe măsură ce fosta coaliţie antinazistă se deteriora, forţele democratice din România au fost lăsate să se descurce singure. Democraţiile occidentale nu intenţionau să
22 Cu privire la rolul lui Vîşinski, vezi Radu Ciuceanu, Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Vitalie Văratec, Misiunile lui A.I. Vîşinski în România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946. Documente secrete, Bucureşti, INST, 1997.
23 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Editura Paideia, 1999, pp. 491-492.
24 Cu privire la evenimentele din anul 1945, la „greva regală” a Regelui Mihai şi la reacţiile anglo-americane şi sovietice care au dus la „pluralismul fals” al regimului Groza, vezi studiul introductiv în Dinu C. Giurescu (coord.), Imposibila încercare. Greva regală, 1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, pp. 7-91.
intervină printr-o acţiune fermă în favoarea democraţilor asediaţi ai României. Nu exista practic nici o modaliate realistă de acţiune faţă de abuzurile comuniste în afara protestelor diplomatice.

Armata Sovietică ocupa teritoriul României şi formaţiunea politică numită PCR, aflată sub control sovietic, exploata situaţia existentă pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de costurile umane pe care le implica o asemenea acţiune. Apetitul pentru putere al PCR a crescut exponenţial ca urmare a convingerii sale că nici o forţă externă nu putea interveni pentru a împiedica triumful său final. Liderii PCR au simţit că istoria era de partea lor şi au acţionat în consecinţă. Încetând demult să creadă în valorile liberale, ei nu au avut nici o criză de conştiinţă atunci când au distrus instituţiile liberale. Educaţi în logica leninistă a lui „care pe care” (adică, cine elimină pe cine), pe comuniştii români i-a bucurat cu adevărat distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială sau politică rămase.
Deşi, în esenţă, comuniştii controlau guvernul, strategia lor era orientată spre controlul total al societăţii. Simpla existenţă a partidelor politice tradiţionale, aşa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută. Partidele istorice reprezentau singura formă de opoziţie oficială faţă de comunişti şi prin urmare ele trebuiau distruse. Câţiva paşi importanţi în direcţia distrugerii totale a opoziţiei oficiale fuseseră deja făcuţi. Sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 fuseseră falsificate. Aceasta a reprezentat o fraudă electorală imensă, care a permis PCR şi aliaţilor săi să facă un pas important spre obţinerea monopolului puterii25. În ciuda implicării prefecţilor lui Teohari Georgescu şi a bandelor „revoluţionare” care terorizau alegătorii şi creau un profund sentiment de panică, comuniştii au obţinut rezultate slabe la alegeri. Adevăratul câştigător al alegerilor din noiembrie 1946 a fost PNŢ, pe care comuniştii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenţei împotriva sovietizării ţării26.
Controlul asupra parlamentului de după 1946 i-a permis PCR să grăbească procesul de comunizare a ţării. Duşmanii PCR erau timoraţi şi marginalizaţi, iar Gheorghiu-Dej, Pauker şi Luca au decis că venise momentul pentru radicalizarea liniei partidului. Comuniştii români nu mai aveau nevoie să se limiteze doar la cererile iniţiale. Pătrăşcanu însuşi organizase epurări în sistemul judiciar şi ceruse pedepsirea tuturor celor care colaboraseră cu regimul Antonescu. Acest termen era suficient de cuprinzător pentru a le permite comuniştilor să-şi desemneze toţi inamicii, inclusiv partidele istorice, drept colaboratori.
Împotriva viziunii „burgheze” a monarhiei constituţionale, comuniştii au promovat idealul „democraţiei populare”. Propaganda lor elogia marile înfăptuiri ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era susţinut numai de formă, iar lucrurile evoluau rapid către sfârşitul pluralismului din România. Plenara Comitetului Central al PCR din 8-9 ianuarie 1947 a aprobat un set de măsuri pentru „întărirea legăturilor cu masele”. În realitate, partidul lua măsuri în vederea întăririi controlului asupra societăţii. În martie 1947, după un
25 Pe 17 mai 1947, PCR a anunţat crearea Blocului Partidelor Democrate care era compus, în afara PCR, din Partidul Social-Democrat, liberalii lui Tătărescu, Frontul Plugarilor şi alte formaţiuni politice, cum ar fi Partidul Ţărănesc condus de Anton Alexandrescu. Blocul s-a prezentat cu o singură listă în alegerile din 19 noiembrie 1946; Keith Hitchins, Rumania, 1866-1947, Oxford, Clarendon Press, 1994, p. 530.
26 Rezultatele oficiale ale alegerilor din noiembrie 1946 au indicat victoria zdrobitoare a Blocului Partidelor Democrate, cu circa 70% din voturi şi 349 de locuri în noul parlament, în timp ce PNŢ a obţinut numai 32 de locuri, iar alte 33 de locuri au revenit unor formaţiuni politice mici. Însă, surse contemporane independente şi cercetări recente în arhive arată că rezultatele alegerilor au fost falsificate şi că lucrurile s-au petrecut exact invers: PNŢ a obţinut aproximativ 70% din voturi. Nu mai există nici un dubiu că alegerile din 1946 au fost falsificate de către comunişti, care au făcut astfel încă un pas decisiv spre comunizarea ţării; K. Hitchins, Rumania, 1866-1947, pp. 530-534, Virgiliu Ţârău, Campania electorală şi rezultatul real al alegerilor din 19 noiembrie 1946, în judeţele Cluj, Someş şi Turda, în Sorin Mitu, Florin Gogâltan (coordonatori), Studii de istorie a Transilvaniei, Cluj, 1994. Cu privire la evenimentele din 1946, vezi şi R. Rusan (ed.), Anul 1946 – Începutul sfârşitului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996; Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp. 238-240.

experiment de scurtă durată numit Tineretul Progresist, a fost reînfiinţată Uniunea Tineretului Comunist. În mai, a fost înfiinţată la Cluj Uniunea Naţională a Studenţilor din România. Aceasta era controlată de reprezentanţi ai comuniştilor, printre care se numărau Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu – ginerele Anei Pauker – şi social-democratul de stânga Alexandru Glanstein-Muşat27.
Partidele tradiţionale reprezentau principala ţintă a comuniştilor. Primele victime au fost partidele cele mai puternice, Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal. Emil Bodnăraş, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI) şi membru al Biroului Politic al PCR, împreună cu Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne şi membru al Secretariatului PCR şi cu ajutorul agenţilor sovietici, au plănuit episodul de la Tămădău, care practic a pus capăt existenţei celor două partide istorice. În iulie 1947, figuri importante ale PNŢ (inclusiv vicepreşedintele Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu şi Nicolae Carandino, redactorul ziarului oficial al partidului, „Dreptatea“) au încercat să părăsească ţara cu un avion particular, care trebuia să decoleze de pe un mic aerodrom din localitatea Tămădău din apropierea Bucureştiului. De fapt, unul dintre piloţi era informator al poliţiei secrete şi a împiedicat această încercare a opoziţiei din PNŢ de a crea un guvern alternativ în străinătate. Toţi liderii PNŢ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestaţi, iar episodul Tămădău le-a oferit comuniştilor pretextul ideal pentru a se debarasa de PNŢ. În acest context, conducerea PNL a hotărât ca activitatea partidului să înceteze temporar.
Următoarea victimă a fost Partidul Social-Democrat din România (PSDR), condus de Constantin-Titel Petrescu. Comuniştii au forţat scindarea PSDR cu ajutorul facţiunii colaboraţioniste conduse de Theodor Iordăchescu, Mişa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon şi Ştefan Voitec. La Congresul al VIII-lea al PSDR (4-9 octombrie 1947), facţiunea colaboraţionistă a reuşit să impună o rezoluţie privind unificarea PSDR cu PCR, care a fost aprobată până la urmă. Ulterior, mulţi dintre susţinătorii lui Titel Petrescu au făcut ani grei de închisoare în temniţele comuniste, fiind acuzaţi de trădare şi de sabotare a „unităţii clasei muncitoare”. Pe data de 12 noiembrie 1947, Comitetele Centrale ale PCR şi PSDR au adoptat un program comun ca „partidul unic al clasei muncitoare”. Însă, până în 1948, PCR a reuşit să se dispenseze de partenerul său de coaliţie.
Congresul al VI-lea al PCR (Congresul I al Partidului Muncitoresc Român), care a avut loc în perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul PSDR prin „unificarea” sa cu PCR şi formarea Partidului Muncitoresc Român (PMR). Deciziile luate la acest congres au marcat practic lichidarea „frontului unit antifascist” şi au dus la instalarea fermă a comuniştilor la putere. Unificarea PCR cu PSDR le-a oferit comuniştilor majoritatea absolută în noul, unitul PMR. Datele statistice arată că din numărul total de 41 de membri plini ai Comitetului Central, 31 erau membri ai PCR şi numai 10 erau membri ai PSDR; în mod similar, dintre cei 16 membri supleanţi, 11 aparţineau PCR şi numai 5 PSDR Dintre cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 proveneau din PCR şi doar 3 din PSDR, iar dintre membrii supleanţi, din totalul de 5, 3 erau din PCR şi 2 din PSDR. Dintre cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu), 4 erau din PCR şi numai unul din PSDR28.
Liderii social-democraţi care se opuseseră fuziunii cu PCR au fost întemniţaţi, în timp ce aceia care au colaborat cu comuniştii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit marionetele acestora. Un mesaj special din partea Comitetului Central al PCUS, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în mijlocul unor aplauze furtunoase, iar un membru al Comitetului Central, Constanţa Crăciun, a exprimat dragostea nemărginită pentru Stalin a participanţilor la congres printr-o telegramă comună adresată dictatorului sovietic. Dominat de Gheorghiu-Dej
27 Corneliu Bogdan, intervievat de VT, Philadelphia, aprilie 1989.
28 Vezi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, p. 552.
şi Ana Pauker, ambii aclamaţi frenetic, congresul a trasat noua strategie care a transformat România într-o democraţie populară.

Primul pas către dictatura proletariatului a fost făcut în august 1947, odată cu dizolvarea PNŢ. Ultima lovitură a venit pe data de 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice şi, în aceeaşi zi, a fost anunţată crearea Republicii Populare Române. Unirea forţată dintre PCR şi PSDR a încheiat procesul care începuse în 1944, atunci când trupele sovietice ocupaseră ţara. Din acel moment, în funcţie de interesele sovietice, comuniştii români au urmat strategia tranşării, felie cu felie, a corpului politic şi, unul după altul, au preluat controlul asupra principalelor centre de putere. În această privinţă, nu a existat nici o diferenţă între strategia de preluare a puterii în România şi tactica „salamului” aplicată de Mátyás Rákosi în Ungaria. Denazificare, democraţie de masă, pace şi susţinerea muncitorilor şi ţăranilor defavorizaţi, toate aceste sloganuri au fost folosite pentru a convinge largi segmente ale populaţiei că obiectivul comuniştilor români era pur şi simplu crearea unei comunităţi politice juste şi stabile.
Pe măsură ce Războiul Rece evolua şi se agrava, comuniştii au adoptat o atitudine mai agresivă şi au insistat că, din cauza ascuţirii luptei de clasă, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, ţara trebuia să intre în stadiul transformării socialiste. Revoluţie, nu reformă, a fost răspunsul pe care Pauker şi Gheorghiu-Dej l-au dat problemelor sociale, economice şi politice ale ţării. Acesta a fost momentul în care liderii sovietici au selectat Bucureştiul ca sediu al publicaţiei Cominformului şi al birourilor aferente. Gheorghiu-Dej şi asociaţii săi din fruntea Partidului Muncitoresc Român le-au părut lui Stalin, Malenkov şi Suslov a fi tovarăşi de încredere, iar „noua Românie” a fost văzută ca o adevărată prietenă a URSS, spre deosebire de trădătoarea Iugoslavie.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Partidul Comunist Roman, filiala a Moscovei in Romania”

  1. Analiza dictaturii comuniste (II) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 17th, 2015 at 16:52

    […] Analiza dictaturii comuniste (I) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (III) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 21st, 2015 at 21:01

    […] Analiza dictaturii comuniste (I) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (IV) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 25th, 2015 at 10:42

    […] Analiza dictaturii comuniste (I) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (V) | A șaptea dimensiune says:

    mai 1st, 2015 at 14:02

    […] Analiza dictaturii comuniste (I) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (VI) | A șaptea dimensiune says:

    mai 3rd, 2015 at 16:43

    […] Analiza dictaturii comuniste (I) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker