Teroarea comunista din perioada 1948 – 1956

marți, octombrie 14, 2008 17:58
Posted in category Dictatura comunistă

Stalinismul dezlănţuit, 1948-1956

După preluarea puterii politice de către comunişti în Europa Centrală şi de Est, conducătorii sovietici şi subordonaţii lor locali nu au precupeţit nici un efort pentru a stabili sisteme monopoliste, monopartinice, bazate pe dogmele ideologice izvorâte din interpretarea pe care Stalin a dat-o bolşevismului. Comuniştii şi-au moderat pretenţia ideologică de a înfiinţa „democraţii populare” şi au insistat asupra imperativului de a construi „dictaturi ale proletariatului” de tip sovietic. Planul stalinist pentru Europa de Est s-a bazat pe o strategie unică de transformare a culturilor politice naţionale în cópii la indigo ale celei din URSS.

40 Cu privire la teroarea stalinistă din România (şi, într-adevăr, din toată Europa Centrală şi de Est), vezi memoriile lui Zilber, Monarhia de drept dialectic.

Liderii partidelor comuniste locale şi aparatele administrative şi poliţieneşti din ce în ce mai dezvoltate au pus în aplicare acest plan, transplantând şi chiar accentuând caracteristicile sistemului totalitar de tip sovietic41.
În sfera economică, era vorba despre transformarea unei economii bazate pe piaţă, aflate în proprietate privată, într-o economie planificată de la centru, aflată în proprietatea statului. Înainte de toate, aceasta însemna naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din ţară, acesta fiind un punct important al programului comunist de dinainte de război. Deşi, din prudenţă, punctul acesta fusese eliminat din platforma PCR din 1946, pregătirile pentru această măsură au început din decembrie 1945, atunci când comuniştii au preluat controlul asupra Ministerului Industriei. Un pas intermediar a fost naţionalizarea Băncii Naţionale a României pe 28 decembrie 1946. Mişcarea decisivă a constituit-o legea din 11 iunie 1948, care prevedea naţionalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor, a societăţilor de asigurare, a minelor şi a societăţilor de transport şi care, în viziunea Comitetului Central al PMR, urma să rezolve contradicţia rezultată din faptul că, deşi îşi asumase puterea politică, clasa muncitoare nu putea să controleze economia42.

În al doilea rând, stalinizarea însemna dezvoltarea industriei grele, în special a celei constructoare de maşini. Stalin, ca şi Lenin, se maturizase într-o epocă în care industria siderurgică, cea a maşinilor electrice şi industria chimică ajunseseră să domine economiile capitaliste occidentale şi credea că puterea unui stat se baza pe aceste industrii gigant43. Pentru o ţară predominant agrară, cum era România, dezvoltarea industriei grele însemna distrugerea unei surse de creştere economică cu un potenţial ridicat, precum şi a echilibrului dintre diferitele ramuri economice. Cât despre transformarea economiei într-o economie planificată de la centru (de comandă), un decret emis pe data de 18 iulie 1948 a stabilit înfiinţarea unei comisii de stat pentru planificare, care urma să exercite un control complet asupra dezvoltării tuturor ramurilor economiei naţionale. Preşedintele acesteia era însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Economiei naţionale şi secretarul general al PMR. Pe parcursul următoarelor decenii, dogma planului stabilit de la centru a rămas neschimbată în România. Mecanismele de piaţă au fost distruse, micile întreprinderi au dispărut, iar planul a devenit, efectiv, un obiect de cult. De la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, proprietatea colectivă (adică, a statului) asupra resurselor economice a fost considerată piatra de încercare în ce privinţa devotamentul autentic faţă de idealul marxist al societăţii lipsite de clase.

În domeniul agriculturii, stalinizarea însemna abolirea proprietăţii private asupra pământului şi înfiinţarea gospodăriilor colective. Acest ţel a fost ascuns la început, iar primul guvern dominat de comunişti, cel condus de Petru Groza, a introdus, în martie 1945, un program de reformă agrară prin care s-au distribuit efectiv 1 057 674 de hectare unui număr de 796 129 de familii44. Cu toate acestea, în conformitate cu crezul marxist-leninist, ţărănimea, din cauza ataşamentului faţă de proprietatea privată, era o clasă reacţionară care trebuia să fie reeducată într-o comunitate socialistă. Războiul total împotriva ţăranilor era esenţial pentru a obţine a economie complet controlabilă. Inspirându-se din tradiţia bolşevică, comuniştii români erau convinşi că diferenţele dintre sectoarele socialist (industrial) şi nesocialist (agrar) ale economiei trebuiau eliminate.

Începutul „transformării socialiste a agriculturii” în România a fost anunţat de către rezoluţia Plenarei Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949. Justificarea teoretică

41 Pentru cazul polonez, vezi Teresa Torańska, Them. Stalin’s Polish Puppets, New York, Harper & Row, 1987. Pentru cazul românesc, vezi Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura Ioan Slavici, 1995.
42 Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 161-165.
43 Vezi Daniel Chirot, What Happened in Eastern Europe in 1989, în Vladimir Tismăneanu (coord.), Revolutions of 1989, London, Routledge, 1999, pp. 19-40.
44 Lotul mediu avea suprafaţa de 1,3 hectare, mult mai puţin decât în cazul reformei agrare din 1919-1921, cea mai radicală din Europa de Est, când lotul mediu avea suprafaţa de aproximativ 4 hectare.


pentru campania de colectivizare a fost oferită de teoria stalinistă cu privire la alianţa dintre clasa muncitoare şi ţăranii săraci, văzută ca baza socială pentru „dictatura proletariatului”. Drumul spre desăvârşirea colectivizării în România a fost lung. Început în 1949, procesul impus asupra ţăranilor a fost abandonat temporar în 1952, a fost reluat în 1958 şi, în sfârşit, s-a anunţat că a fost încheiat în 196245.

În al treilea rând, stalinizarea a urmărit distrugerea completă a societăţii civile şi înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii. Pentru a distruge relaţiile interumane, indivizilor le-a fost indus un sentiment universal de teamă, aceştia fiind trataţi ca simple rotiţe în angrenajele maşinăriei statului totalitar. Comuniştii au câştigat controlul asupra Ministerului de Justiţie prin Lucreţiu Pătrăşcanu, care a devenit ministru în noiembrie 1944, şi treptat au preluat controlul asupra Ministerului de Interne. După formarea „primului guvern democratic” condus de Petru Groza, Teohari Georgescu, care până atunci era doar subsecretar de stat la Ministerul de Interne (din 4 noiembrie 1944), a devenit şeful acestei instituţii după 6 martie 194546. Teroarea aleatorie a fost îndreptată împotriva tuturor straturilor sociale şi împotriva tuturor categoriilor de inamici politici, de la membrii partidelor tradiţionale până la membrii partidului comunist, mergând până la cel mai înalt nivel. Sistemul juridic a fost reconfigurat în aşa fel încât să-l priveze pe individ de orice sentiment de protecţie sau de susţinere potenţială. Au fost numiţi noi judecători, iar întregul sistem juridic a devenit un instrument al regimului.

În domeniul vieţii intelectuale, scopul partidului comunist a fost acela de a anihila orice formă de creativitate autentică: literatura, istoria, arta şi filosofia trebuiau să se subordoneze ideologic sferei politice47. Tradiţia culturală a fost reinterpretată în conformitate cu noile dogme: principalele personalităţi din literatura română au fost eliminate din publicaţiile oficiale, cenzura a fost aplicată drastic pentru a elimina orice aducea a „naţionalism”, „cosmopolitism”, „obiectivism” sau alte forme de „decadenţă burgheză”. În 1950, cu ocazia centenarului naşterii poetului naţional, Mihai Eminescu, propaganda de partid a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l prezenta pe pesimistul poet romantic ca pe un precursor al luptelor proletariatului împotriva „capitalismului lipsit de suflet”. Între timp, au fost organizate campanii împotriva celor care refuzau să susţină pe deplin simplistele şi tendenţioasele dogme oficiale. Cotidianul partidului, „Scânteia”, a jucat un rol important în aceste campanii: chiar redactorul şef, Sorin Toma, a fost însărcinat să scrie un pamflet vulgar pentru a-l ataca pe unul dintre cei mai elogiaţi poeţi ai României, Tudor Arghezi48.

Filosofia, istoria, sociologia şi alte ştiinţe sociale au fost principalele victime ale acestei politici jdanoviste. Academia Română a fost restructurată prin eliminarea unora dintre cei mai prestigioşi membri ai ei, acuzaţi de convingeri „burgheze”. Scribi ai partidului precum Mihail Roller sau Petre Constantinescu-Iaşi au devenit adevăraţii îndrumători ai ştiinţei şi culturii în „România populară”. Echipa care a controlat Secţia de Propagandă şi Agitaţie între 1946 şi 1953 – formată din Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Ofelia Manole şi Mihail Roller – a impus şi a supravegheat supunerea totală faţă de linia oficială a partidului. În timp ce tehnicienii erau necesari pentru îndeplinirea planurilor de industrializare ale partidului, intelighenţia creatoare era destinată să construiască o nouă cultură bazată pe realismul

45 Pe 27 aprilie 1962, în cadrul unei sesiuni speciale a Marii Adunări Naţionale, Gheorghiu-Dej a anunţat că procesul de colectivizare se încheiase; Ghiţă Ionescu, Communism in Romania, p. 337.
46 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, pp. 491-492.
47 În acest sens, un exemplu sugestiv îl constituie reinterpretarea totală a istoriei României de către o echipă condusă de Mihail Roller. În general, influenţa occidentală a fost neglijată, în timp ce marele popor rus, apoi sovietic, era prezentat întotdeauna ca protectorul românilor sau, cel puţin, al celor oprimaţi în România. Roller a fost principalul autor al unui manual şcolar pentru licee care a servit, până la moartea lui Stalin, drept versiunea definitivă, incontestabilă, a viziunii comuniste cu privire la istoria României.
48 Mai târziu, Toma şi-a exprimat regretul profund pentru această greşeală teribilă şi a susţinut că pamfletul care îl ataca pe Arghezi fusese scris în urma unor ordine exprese venite de la vârful ierarhiei de partid.
socialist jdanovist transplantat în România. „Uniunile de creaţie” (precum Uniunea Scriitorilor, condusă de Traian Şelmaru, Mihai Novicov, Nicolae Moraru şi Mihai Beniuc, Uniunea Compozitorilor şi Uniunea Artiştilor Plastici) au devenit principalele instrumente ale partidului pentru controlul, coruperea şi cooptarea intelighenţiei49.


„Şcoala de ştiinţe sociale Andrei Jdanov” – un mecanism de îndoctrinare special, controlat de partid – subordonată direct secţiei de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central, a fost înfiinţată pentru a educa noua generaţie de comunişti care nu trecuseră niciodată prin experienţa vieţii de partid din ilegalitate sau prin cea a luptei antifasciste50. Cei care au fost pregătiţi în această şcoală şi care s-au maturizat în anii în care se afirma noua clasă comunistă, îi vor înlocui treptat pe liderii generaţiei anterioare, care vor fi eliminaţi din conducerea partidului unul după altul, în urma unei lupte sălbatice pentru putere.

Intelectualul leninist şi partidul: cazul Lucreţiu Pătrăşcanu

În Europa de Est, sfârşitul anilor 1940 a reprezentat o perioadă de teroare stalinistă, instituită de poliţia politică aflată sub controlul consilierilor şi agenţilor sovietici51. Conflictul din 1948 dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică a contribuit la strângerea şurubului în domeniul politic. Potrivit demonologiei politice staliniste, perfidul „duşman de clasă” se infiltrase în partidele comuniste. Pentru Stalin (şi, desigur, pentru adepţii săi din Europa Centrală şi de Est), nu se putea avea încredere deplină în nimeni. Rákosi, Berman, Gottwald, Gheorghiu-Dej şiAna Pauker, cu toţii puteau fi suspectaţi de trădare şi fiecare dintre ei era un potenţial candidat pentru rolul principal într-un proces spectacol. Dacă Tito, cu palmaresul său de cominternist şi de partizan antinazist, se dovedise a fi un renegat duplicitar, atunci oricine putea fi suspectat de înclinaţii mârşave similare. Epurările au fost lansate pentru a-i stârpi pe „conspiratorii ascunşi”52.

S-a afirmat că partidele staliniste din Europa de Est s-au caracterizat prin fracţionism şi sectarism. De fapt, cu cât un partid comunist era mai marginal şi mai puţin reprezentativ din punct de vedere istoric, cu atât mai profund era sectarismul acestuia. Cazul românesc constituie un exemplu perfect. Sfâşiat de lupte interne între cele trei centre din timpul perioadei de ilegalitate, PCR a păstrat o mentalitate de fortăreaţă asediată chiar şi după al II-lea război mondial. Având în vedere că înainte de 1945 acuzaţiile reciproce au dus în general la expulzarea membrilor facţiunii învinse, odată ce partidul a ajuns la putere efectele acestor

49 Pentru detalii privind cooptarea intelectualităţii, vezi Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, Bucureşti, Editura Pro, f. a. şi Ana Selejan, Reeducare şi prigoană. România în timpul primului război cultural, 1944-1948, vol. 2, Sibiu, Editura Thausib, 1993.
50 Amănunte privind şcoala „Jdanov” şi programul acesteia, vezi în News from behind the Iron Curtain, iunie 1944, pp. 22-26. În acelaşi timp, şcoala de partid „Ştefan Gheorghiu” a fost creată pentru a forma cadre în domeniul organizatoric. Cele două şcoli, „Jdanov” şi „Ştefan Gheorghiu”, s-au unit la sfârşitul anilor 1950. „Ştefan Gheorghiu” a rămas principala şcoală de cadre a PCR până în decembrie 1989. La începutul anilor 1970, rectorul acesteia a fost Miron Constantinescu, urmat de Leonte Răutu, care a fost destituit în 1981. Ultimul rector al şcolii de partid „Ştefan Gheorghiu” a fost Dumitru Popescu, unul dintre principalii doctrinari ai socialismului lui Ceauşescu.
51 Materiale publicate în timpul Primăverii de la Praga descriu sistemul represiv condus de poliţia politică şi confirmă implicarea poliţiei secrete sovietice în procesele-spectacol din Cehoslovacia; Eugen Loebl, My Mind on Trial, New York, Harcourt Brace Jovanovich, 1976; Jiři Pelikan (coord.), The Czechoslovak Political Trials, Stanford, Stanford University Press, 1971. În România, agenţii sovietici au jucat un rol şi mai important, de vreme ce ei erau ofiţeri ai poliţiei politice şi membri ai anturajului lui Gheorghiu-Dej. Când România a intrat în conflict cu URSS, aceşti agenţi au fost înlocuiţi din funcţii, dar şi-au continuat existenţa ca cetăţeni privilegiaţi ai României.
52 Adam B. Ulam, Titoism and the Cominform, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1952; Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc. Unity and Conflict, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1967; Hélène Carrère d’Encausse, Le Grand frère. L’Union soviétique et l’Europe soviétisée, Paris, Flammarion, 1983.


lupte nesfârşite au fost catastrofale. Din momentul în care a devenit partid de guvernămînt, PCR a proiectat la nivel naţional o viziune bazată pe dogmatism şi suspiciune generalizată. Partidul cerea din partea membrilor săi anularea facultăţilor critice. Dacă Secretariatul îl găsea pe vreunul dintre membrii de partid vinovat de o „deviaţie”, individul astfel stigmatizat era pierdut. Prietenii şi, în multe cazuri, chiar rudele apropiate, îl abandonau cu speranţa de a convinge conducerea de propriul ataşament faţă de interesele supreme ale partidului.

În cazul PCR, o serie de elemente legate de complexul de inferioritate al celor care dominau elita partidului au agravat prejudecăţile antiintelectuale ale unor activişti de origine muncitorească şi ale ideologilor partidului (Leonte Răutu, Mihail Roller, Sorin Toma, Ştefan Voicu, Nestor Ignat, Constanţa Crăciun, Zina Brîncu, Nicolae Moraru) angajaţi, conform jargonului comunist, pe „frontul ideologic” în lupta împotriva rămăşiţelor mentalităţilor burgheze. Cu excepţia lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în perioada timpurie şi, ulterior, a lui Miron Constantinescu, Grigore Preoteasa şi Ion Gheorghe Maurer, intelectualii fuseseră în mod evident absenţi din eşaloanele superioare ale partidului. Acest antiintelectualism îşi avea originea în conceptul marxist-leninist care vedea în proletariat clasa revoluţionară predestinată. Intelectualii erau priviţi ca nişte fiinţe debile şi instabile, cărora le lipseau convingerile şi principiile ferme şi care puteau fi, în cel mai bun caz, interpreţii „condiţiei proletare”. Departe de a garanta o carieră în partidele leniniste, o reputaţie de intelectual stârnea astfel suspiciune. Mai mult, din moment ce nu era legată de istoria şi cultura naţională a României, platforma politică şi ideologică a PCR nu a fost atrăgătoare pentru intelighenţia românească interbelică. Partidul a aderat necondiţionat la teza Cominternului potrivit căreia România era o „construcţie imperialistă multinaţională” şi a susţinut ideea autodeterminării pe baze etnice până la secesiunea completă. Datorită acestei linii mioape, sectare şi, până la urmă, autodistructive, compoziţia etnică a PCR a fost dezechilibrată.

Comunismul românesc a fost izolat de curentele de idei şi de valorile fundamentale din perioada interbelică. De asemenea, comunismul românesc s-a exprimat prin autoritarism, centralism birocratic, fracţionism, intoleranţă şi supunere necondiţionată faţă de Moscova, centrul comunismului mondial. Tuturor acestora li s-au adăugat caracteristicile experienţei conspirative din ilegalitate, în special refuzul dialogului şi perpetuarea climatului de teamă şi suspiciune. Din cultura politică naţională românească, PCR a preluat şi a dezvoltat o anumită versatilitate în privinţa principiilor şi o tentaţie spre nepotism şi corupţie.

Eliminarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, începută prin epurarea sa în 1948, urmată de procesul şi executarea sa în 1954, reprezintă unul dintre cele mai dezgustătoare episoade din istoria comunismului românesc, precum şi unul dintre cele mai puţin studiate procese politice din Europa de Est53. Acest episod ţine de cea de-a doua fază de represiune stalinistă: persecutarea unor lideri naţionali importanţi ai partidelor comuniste, care activaseră în rezistenţa clandestină împotriva naziştilor (László Rajk şi, ulterior, János Kádár în Ungaria, şi Władisław Gomułka în Polonia)54. Pătrăşcanu era unul dintre liderii cei mai înzestraţi şi mai populari ai partidului. Născut în anul 1900 la Bacău, într-o familie burgheză, avea pregătire de avocat, cu un doctorat luat la Leipzig55. S-a alăturat mai întâi mişcării socialiste în 1919, iar în

53 Pentru o analiză a procesului Pătrăşcanu în context est-central european, vezi George Hodos, Show Trials. Stalinist Purges in Eastern Europe, 1948-1954, New York, Praeger, 1987, pp. 93-111. Vezi şi introducerea bine informată a Sandei Golopenţia la Anton Golopenţia, Ultima carte, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
54 În prima fază, au fost atacate partidele politice „burgheze”; a treia fază a fost îndreptată împotriva unora dintre cei mai credincioşi susţinători ai Moscovei, care fuseseră implicaţi în operaţiuni ale Cominternului şi care „fuseseră legaţi de Stalin pe tot parcursul istoriilor lor personale”. Vezi Carrère d’Encausse, Le Grand frère, pp. 115-127.
55 Tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, care era binecunoscut în România, aparţinuse grupului de stânga ieşean din jurul revistei „Viaţa Românească”, dar, sub influenţa prietenului său Constantin Stere, intrase în Partidul Naţional Liberal la începutul secolului.


1921, atunci când s-a înfiinţat PCR, s-a numărat printre membrii fondatori. În anii 1920, Pătrăşcanu a fost avocatul apărării în procesele câtorva comunişti importanţi. A devenit membru al Comitetului Central în anii 1930 şi a reprezentat PCR la Comintern în perioada 1935-1936. În 1931, Pătrăşcanu a fost ales în parlament ca membru al Blocului Muncitoresc-Ţărănesc56. A fost unul dintre organizatorii politici ai grevei de la Griviţa din februarie 1933. Între anii 1924 şi 1941, Pătrăşcanu a fost închis de şase ori, dar, spre deosebire de ceilalţi comunişti, a fost eliberat în scurt timp. În 1943, a fost închis în acelaşi lagăr pentru deţinuţi politici ca şi Gheorghiu-Dej, la Târgu-Jiu. A fost eliberat însă după numai opt luni şi i s-a permis să stea în staţiunea Poiana Ţapului, unde părinţii săi aveau o vilă, lucru care l-a iritat pe Gheorghiu-Dej, care ispăşea o pedeapsă grea.

Pătrăşcanu a colaborat cu Ion Gheorghe Maurer şi cu Emil Bodnăraş pentru orchestrarea operaţiunii din aprilie 1944 împotriva lui Foriş. Încă de dinainte de război, el stabilise relaţii apropiate cu tineri intelectuali comunişti, care îi admirau profunzimea teoretică, precum Miron Constantinescu şi Grigore Preoteasa. După înlăturarea lui Foriş, conducerea provizorie a PCR l-a numit pe Pătrăşcanu reprezentantul partidului în negocierile cu liberalii, cu naţional-ţărăniştii şi cu cercurile de la palatul regal, care au condus la lovitura de stat de la 23 august 1944.

A fost numit ministru fără portofoliu în primul guvern de coaliţie care s-a format în urma loviturii de stat, apoi a devenit ministru de justiţie, poziţie pe care a deţinut-o din noiembrie 1944 până la începutul anului 1948. A fost membru al delegaţiei care s-a deplasat la Moscova în septembrie 1944 pentru a negocia armistiţiul dintre România şi Uniunea Sovietică. Acolo, fiindu-le practic necunoscut liderilor sovietici (spre deosebire de Ana Pauker şi de Vasile Luca), a fost primit cu indiferenţă. Se pare că unele dintre remarcile sale din timpul discuţiilor privind armistiţiul au fost interpretate de ruşi ca un semn de „aroganţă naţionalistă”. De asemenea, Pătrăşcanu a făcut parte din delegaţia română care a participat la Conferinţa de pace de la Paris din 1946.

După cum s-a sugerat deja, originea conflictului dintre Gheorghiu-Dej şi Pătrăşcanu a fost de natură personală. Cei doi avuseseră o relaţie tensionată în lagărul de la Târgu-Jiu. Pe Gheorghiu-Dej l-au iritat eforturile lui Pătrăşcanu de a se afirma ca un personaj marcant în cadrul organizaţiei de partid. Mai târziu, Gheorghiu-Dej i-a criticat pe Constantin Pîrvulescu şi pe alţi membri ai conducerii din clandestinitate pentru că l-au numit pe Pătrăşcanu într-o poziţie crucială precum cea de delegat din partea comuniştilor la negocierile cu partidele „burgheze”. Pentru Gheorghiu-Dej şi apropiaţii săi, Pătrăşcanu nu fusese niciodată unul dintre ai lor. Acestora le displăceau lipsa lui de interes faţă de intrigile de partid şi refuzul de a profita de veniturile suplimentare sau de privilegiile speciale, la care se adauga nemulţumirea lui Gheorghiu-Dej faţă de popularitatea lui Pătrăşcanu printre intelectuali şi studenţi. Pentru a împiedica dezvoltarea unei facţiuni pro-Pătrăşcanu în cadrul partidului, Gheorghiu-Dej şi, pe atunci, apropiatul său aliat, Iosif Chişinevschi, au decis să-l acuze de păcatul imaginar al şovinismului.

Ana Pauker, care, încă din anii 1920, îl cunoscuse pe Pătrăşcanu, şi-a exprimat rezervele în legătură cu profunzimea şi trăinicia convingerilor leniniste ale lui Pătrăşcanu57. În 1946, în timpul campaniei electorale, Gheorghiu-Dej l-a atacat pe Pătrăşcanu din cauza unui discurs pe care îl ţinuse în faţa studenţilor români din Cluj ca urmare a unor incidente cu caracter interetnic care avuseseră loc acolo. Pătrăşcanu încercase să sublinieze ataşamentul

56 Vezi Henry L. Roberts, Rumania: Political Problems of an Agrarian State, pp. 256, 290 şi Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 40, 151-160, 354.
57 De fapt, Pătrăşcanu a afirmat că, încă din toamna lui 1944, Pauker, Luca şi Gheorghiu-Dej şovăiau să-i dea spre îndeplinire vreo sarcină importantă în numele partidului; vezi Greşelile mele ca activist de partid, în Principiul bumerangului. Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, Bucureşti, Editura Vremea, 1996, pp. 20-28.


PCR faţă de valorile patriotice româneşti, dar discursul său a fost distorsionat de Gheorghiu-Dej şi invocat împotriva lui în raportul secretarului general asupra „curentelor şoviniste şi revizioniste” de la Plenara Comitetului Central din noiembrie 194658.
La Congresul PMR din februarie 1948 Pătrăşcanu şi-a pierdut locul din Comitetul Central, fără a i se permite să ia cuvântul pentru a se apăra. Atacul a fost lansat de Teohari Georgescu, secretar al Comitetului Central şi membru al Biroului Politic, care le-a comunicat participanţilor la congres că fostul ministru de justiţie „căzuse sub influenţa burgheziei”, „devenise un exponent al ideologiei burgheze” şi „supraestimase forţele inamice”59. Câteva luni mai târziu, după ruptura cu Iugoslavia, Pătrăşcanu a fost acuzat şi de a fi fost agent „titoist-fascist” şi spion în slujba serviciilor secrete occidentale. Pe 28 aprilie 1948 a fost arestat din ordinul lui Gheorghiu-Dej şi a fost iniţial interogat de o comisie de partid compusă din Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ, Alexandru Drăghici şi Gheorghiu-Dej însuşi. Pătrăşcanu a fost închis împreună cu soţia şi câţiva prieteni apropiaţi şi supus unor interogatorii extenuante60. Pe data de 1 mai 1948, înainte de începerea interogatoriilor, Pătrăşcanu a adresat o scrisoare emoţionantă secretariatului, cu alte cuvinte către Gheorghiu-Dej, Pauker, Luca şi Georgescu, arătând că era nevinovat61.

Lucreţiu Pătrăşcanu a stat închis timp de şase ani, fiind executat numai în 1954. Spre deosebire de László Rajk şi Rudolf Slánský, Pătrăşcanu nu a consimţit să-şi mărturisească presupusele crime. Gheorghiu-Dej l-a criticat pe Teohari Georgescu pentru incapacitatea sa de a-l „demasca” pe Pătrăşcanu, de unde reiese că atât timp cât Gheorghiu-Dej împărţea puterea în secretariat cu Pauker, Luca şi Georgescu, investigaţiile nu au reuşit să producă dovada necesară pentru ca un proces precum cel al lui Rajk să aibă loc în România.

În vara lui 1952, după epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu, a fost format un comitet special pentru finalizarea investigaţiilor asupra lui Pătrăşcanu şi a celor închişi împreună cu el. Noul comitet era îndrumat de Alexandru Drăghici, proaspăt desemnat ministru de interne, care primea instrucţiuni direct de la Gheorghiu-Dej şi de la numărul doi în partid, secretarul Comitetului Central însărcinat cu „organele speciale”, Iosif Chişinevschi. Echipa de investigatori era condusă de colonelul de securitate Ioan Şoltuţiu, care fusese la Praga în timpul pregătirilor pentru procesul-spectacol regizat lui Slánský pentru a studia cum se obţin confesiunile62. Şoltuţiu a schimbat stilul interogatoriilor: începând din septembrie

58 Materiale de arhivă arată că afirmaţia încriminatoare „sunt român înainte de a fi comunist” nu a fost făcută, de fapt, de Pătrăşcanu, ci i-a fost atribuită de un informator, Pavel Apostol; vezi Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
59 Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 151-156.
60 Pe lângă soţia lui Pătrăşcanu, Elena (născută Hertha Schwammen), au mai fost arestaţi şi interogaţi Lena Constante, Harry Brauner şi Belu Zilber, cu toţii prieteni apropiaţi ai familiei Pătrăşcanu. Elenei Pătrăşcanu i s-a spus că soţul ei avusese o legătură cu Lena Constante, determinând-o astfel să depună mărturie împotriva acestuia. Elena Pătrăşcanu a fost condamnată la 14 ani de închisoare, dar a fost eliberată în 1956. Vezi ordinul de eliberare a sa în Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu (editori), Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete, 1944-1989, vol. I, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, pp. 102-103. Mai târziu, s-a căsătorit cu regizorul de teatru Yannis Veakis, un comunist grec exilat. Despre cercul intim al lui Pătrăşcanu, vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Bucureşti, Editura Albatros, 2000. Pandrea însă avea motive personale pentru a o antipatiza pe Elena Pătrăşcanu; în consecinţă, memoriile sale trebuie citite cu anumite rezerve atunci când este vorba despre părerile sale cu privire la cine a fost cu adevărat responsabil de căderea lui Lucreţiu Pătrăşcanu.
61 Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), fond P, dosar 40002, vol. 3, ff. 339-400.
62 Se pare că a existat o încercare de a lega cazul Pătrăşcanu de „grupul Pauker-Luca-Georgescu”, aşa cum se poate vedea dintr-un raport al lui Ioan Şoltuţiu, la două luni după ce investigaţiile au fost reluate. Această ipoteză este avansată de Robert Levy în „Sfera Politicii”, nr. 29-30, iulie-august 1995, pp. 39-42. Pentru raportul lui Şoltuţiu, vezi ASRI, fond Y, dosar 40002, 16, ff. 2-16 şi „Sfera Politicii”, nr. 29-30, iulie-august 1995, pp. 43-45; nr. 31 septembrie 1995, pp. 42-45 şi nr. 32, octombrie 1995, pp. 43-44. O posibilă legătură între cele două procese a fost Egon Balas, un prieten al lui Alexandru Iacob, care a fost mâna dreaptă a lui Vasile Luca la Ministerul de Finanţe şi care a fost şi el implicat în procesul şefului său. Jacques Berman, care a fost implicat în

1952 au fost folosite tortura şi presiunile morale pentru a-i „convinge” pe cei arestaţi să mărturisească crimele lor şi ale celorlalţi din grup63.
Pătrăşcanu s-a dovedit a fi o persoană puternică. Ca dovadă a presiunilor la care a rezistat stă scrisoarea din 13 noiembrie 1952, pe care a trimis-o ministrului de interne, Drăghici64. Deşi „verificarea” a continuat până la sfârşit în stilul impus de Şoltuţiu, Pătrăşcanu şi-a sfidat investigatorul şi a respins minciunile ticluite în principal de fostul său prieten şi coleg de proces, Belu Zilber. După luni de tortură fizică, Zilber, un intelectual sofisticat şi cinic, a ajuns la concluzia că rezistenţa era inutilă şi că strategia cea mai bună era cooperarea cu torţionarii. Prin urmare, el a conceput un halucinant scenariu al conspiraţiei şi trădării, iar întreaga serie de acuzaţii împotriva lui Pătrăşcanu s-a bazat pe născocirile care plecau de la mărturiile date de ceilalţi acuzaţi, în primul rând de la auto-rechizitoriul lui Zilber65.
Procesul a fost pus în scenă între 12-14 aprilie 1954, dar, din cauza refuzului lui Pătrăşcanu de a-şi admite greşeala, acesta s-a ţinut în faţa unei audienţe selecţionate dintre militanţii de partid şi cadrele Securităţii. În acest fel, i-au lipsit efectele de senzaţie ale precedentelor procese-spectacol din celelalte ţări est europene. Probele s-au limitat numai la „confesiunile” celorlaţi deţinuţi66. Pătrăşcanu a fost acuzat de crime împotriva păcii şi de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte. În afară de Pătrăşcanu, singurul condamnat la moarte în acest proces a fost Koffler, adjuctul lui Foriş, a cărui demitere din biroul politic în 1944 fusese susţinută de Pătrăşcanu67. În afară de cei doi, era implicat un grup eterogen, din rândurile căruia mulţi aveau legături personale cu Pătrăşcanu şi cu soţia sa, printre care Belu Zilber, Harry Brauner (muzicolog şi folclorist) şi prietena acestuia, Lena Constante (cunoscută ca artist plastic, cu o sensibilitate literară deosebită). Din acelaşi grup făcea parte Ion Mocsony-Stârcea (fost mareşal al palatului, care fusese activ în lovitura de stat de la 23 august), inginerul Emil Calmanovici, Herant Torossian (om de afaceri american şi fost consul la Paris), Jacques Berman (fost diplomat), Alexandru Ştefănescu şi văduva lui Foriş, Victoria Sîrbu68.
procesul Pătrăşcanu, a fost obligat să depună mărturie că s-a angajat în acţiuni de spionaj împreună cu Balas pe când cei doi se aflau împreună la Legaţia României de la Londra; vezi Egon Balas, Will to Freedom. A Perilous Journey through Fascism and Communism, Syracuse, N.Y., Syracuse University Press, 2000, pp. 312-316 şi declaraţia lui Jacques Berman din data de 22 ianuarie 1953 în Principiul bumerangului, pp. 140-163.
63 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 154 şi p. 329.
64 Scrisoarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu din 13 noiembrie 1952, ASRI, fond P, dosar 40002, 10, f. 401.
65 Pentru propria mărturie a lui Zilber cu privire la proces şi la comportarea sa în timpul anchetei, vezi cele două versiuni ale memoriilor sale, Actor în procesul Pătrăşcanu şi Monarhia de drept dialectic. După ce prima versiune i-a fost confiscată de poliţia secretă, Zilber şi-a rescris memoriile sub pseudonim, însă rezulatul este diferit. Prima versiune a fost recuperată mai târziu din arhivele fostei Securităţi şi ambele versiuni au fost publicate.
66 Pe lângă mărturia lui Zilber, care, în memoriile sale, a admis că a recunoscut că ar fi comis crimele puse pe seama sa, vezi şi mărturia Lenei Constante, implicată în acest proces, The Silent Escape. Three Thousand Days in Romanian Prisons, Berkeley, University of California Press, 1995. În plus, comisia de partid care, la cererea lui Ceauşescu, a investigat acest proces pentru a-l incrimina pe Gheorghiu-Dej, dar mai ales pe Alexandru Drăghici, care trebuia îndepărtat, a descris toate metodele utilizate pentru a obţine mărturisirile.
67 În timpul pregătirii procesului, Koffler a scris o serie de autocritici grotesc de masochiste, în care admitea că era un maniac sexual, un asasin şi un trădător; vezi Autobiografie, ASRI, fond P, dosar 40002, 45, pp. 34-80. Printre cei care au depus mărturie împotriva Koffler la proces s-au numărat foşti membri ai conducerii partidului din ilegalitate (Ana Toma şi Ilka Melinescu), care l-au acuzat pe fostul şef al serviciului financiar al partidului de legături cu poliţia secretă al lui Antonescu (Siguranţa).
68 Pătrăşcanu şi Koffler au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe data de 17 aprilie 1954. Ceilalţi au fost condamnaţi la închisoare pe diverse termene: Belu Zilber, Alexandru Ştefănescu şi Emil Calmanovici la închisoare pe viaţă; Ion Mocsonyi-Stârcea şi Herant Torossian la 15 ani de închisoare; Lena Constante şi Harry Brauner la 12 ani; Jacques Berman la 10 ani şi Victoria Sîrbu la 8 ani. Pentru documentele privind procesul, vezi Principiul bumerangului, pp. 361-381.
Procesul a avut câteva obiective: să-l prezinte pe Pătrăşcanu ca un trădător a cărui viaţă politică fusese un şir de conspiraţii împotriva intereselor ale clasei muncitoare, să-l asocieze pe el şi grupul său cu operaţiunile de spionaj occidentale şi să demonstreze activităţile subversive ale conducerii PCR sub Foriş-Koffler în timpul războiului. Cu alte cuvinte, numai datorită lui Gheorghiu-Dej şi a „nucleului său sănătos, leninist” duşmanii au fost identificaţi, iar planurile lor au fost înăbuşite în faşă.


Deşi în multe dintre analizele occidentale Pătrăşcanu a fost considerat un potenţial Tito, nici una dintre scrierile sale nu sugerează existenţa unei abordări originale a revoluţiei socialiste69. Scopul procesului nu a fost acela de a distruge „titoismul” din cadrul partidului român, ci acela de a elimina rivalii şi a discredita vechea gardă a partidului. Pătrăşcanu nu a fost un potenţial Tito, ci mai degrabă un potenţial Gomułka român – un comunist pentru care devotamentul faţă de Stalin nu însemna abandonarea oricărui sentiment patriotic. Tragedia lui a fost aceea că a subestimat intensitatea resentimentelor lui Gheorghiu-Dej şi a abilităţii tactice a acestuia de a se debarasa de inamici. Pătrăşcanu detesta lipsa de cultură a lui Gheorghiu-Dej şi aroganţa Anei Pauker. El îl considera pe Gheorghiu-Dej o cantitate neglijabilă şi nu şi-a dat seama că secretarul general juca un rol din ce în ce mai influent în cadrul cvartetului conducător (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu) care a dominat partidul până în 1952. Într-un moment în care conflictul cu Iugoslavia putea fi deja anticipat, la câteva luni după stabilirea Cominformului în septembrie 1947, liderii PCR au găsit în Pătrăşcanu ţapul ispăşitor perfect pentru orice tip de deviaţie de care Stalin i-ar fi putut acuza pe ei.
Procesul lui a avut loc în 1954, atunci când Malenkov şi Hruşciov se debarasaseră de Beria, iar noul curs era nu numai tolerat, dar chiar încurajat în ţările satelite70. În alte ţări est-europene procesele politice au continuat de-a lungul anilor 1954 şi 1955 (de exemplu, în Cehoslovacia lui Antonin Novotny), dar acestea au afectat numai eşaloanele de mijloc ale partidului, nu pe cei de la vârf. Cu alte cuvinte, la un an după moartea lui Stalin, procesele staliniste care mai aveau loc în diverse ţări erau mai degrabă afaceri de natură internă decât unele inspirate şi controlate de Moscova.

Execuţia lui Pătrăşcanu a fost, prin urmare, o iniţiativă românească, nu una sovietică, cu toate că românii au primit sfaturi din partea sovieticilor în perioada pregătirii procesului, iar ruşii nu s-au opus pedepsei cu moartea71. Întemniţarea pentru o perioadă de aproape şase ani nu a fost posibilă fără aprobarea sovieticilor şi fără implicarea acestora în investigaţiile aferente cazului. Pătrăşcanu a fost lichidat pentru că Gheorghiu-Dej a realizat că vremurile se schimbau şi că fostul ministru de justiţie, care nu recunoscuse nimic, putea deveni o alternativă care îl putea pune în pericol pe el însuşi şi pe grupul său. Gheorghiu-Dej şi apropiaţii săi se temeau că Pătrăşcanu putea genera o reacţie antistalinistă în cadrul partidului, care le putea submina propria poziţie. Mai mult, ei se temeau că Pătrăşcanu putea fi folosit ca un pion politic de către ruşi, care se aflau în căutare de alternative pentru liderii stalinişti compromişi din Europa de Est72.
69 Cartea lui Pătrăşcanu, Problemele de bază ale României, Bucureşti, 1944, era o lucrare pragmatică, cu caracter politic, gândită ca o contribuţie la ideologia PCR. Celelalte scrieri ale sale, în special Curente şi tendinţe în filozofia românească, retipărită în 1971 de Editura Politică din Bucureşti, erau, fără îndoială, lucrări ortodoxe din punct de vedere ideologic.
70 Se poate argumenta că procesul lui Beria ar fi putut servi ca model pentru procesul Pătrăşcanu, aşa cum sugerează Belu Zilber în Actor în procesul Pătrăşcanu, pp. 123-24 (presupunând că Beria a fost, cât de cât, judecat).
71 Miron Constantinescu a dezvăluit mai târziu faptul că în 1954 fusese trimis la Moscova pentru a obţine aprobarea sovieticilor pentru proces, dar că Malenkov i-a spus „asta este treaba voastră”.
72 Cu privire la evoluţiile din Europa de Est în epoca poststalinistă, vezi François Fejtö, A History of the People’s Democracies. Eastern Europe since Stalin, New York, Praeger, 1971; Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, vol. 3, The Breakdown, Oxford, Clarendon Press, 1978; Richard Löwenthal, World Communism. The Disintegration of a Secular Faith, New York, Oxford University Press, 1964; Leopold Labedz, International

Procesul lui Pătrăşcanu a fost, în primul rând, o epurare care a eliminat un potenţial rival, ale cărui merite şi lung serviciu în slujba mişcării revoluţionare le depăşeau pe cele ale celor care îl persecutau. În al doilea rând, presupusa trădare a lui Pătrăşcanu constituia o explicaţie pentru slăbiciunea partidului din timpul războiului şi absenţa unei mişcări comuniste de rezistenţă în România. Din acest motiv, Pătrăşcanu a fost asociat cu grupul lui Foriş, reprezentat de Remus Koffler, fostul număr doi din partid, eliminat în aprilie 1944 odată cu Foriş. În al treilea rând, prin legăturile stabilite între Gheorghiu-Dej şi „moscoviţi” în timpul afacerii Pătrăşcanu, coeziunea grupului hegemonic s-a accentuat. În al patrulea, judecându-l pe Pătrăşcanu, PCR a contribuit la propaganda sovietică împotriva Iugoslaviei lui Tito. În al cincilea, potenţialii critici erau descurajaţi, iar orice tendinţă fracţionistă suprimată. După 1954, poziţia lui Gheorghiu-Dej în cadrul conducerii de partid a devenit mai puternică decât oricând. El chiar l-a numit pe locotenentul său de încredere, Gheorghe Apostol, prim-secretar al Comitetului Central (1954-1955), fără să-i fie teamă de competiţie. Ca prim-ministru al ţării, Gheorghiu-Dej a început să-şi cultive propria imagine ca om politic luminat, interesat mai înainte de orice de creşterea economică, de dezvoltarea industrială şi de creşterea standardului de viaţă al populaţiei.

Nicolae Ceauşescu nu era pe-atunci membru al Biroului Politic pentru a susţine decizia de executare a lui Pătrăşcanu, luată de Gheorghiu-Dej şi de Chişinevschi. Astfel, el personal nu a fost implicat personal în acel verdict. Mai târziu, Ceauşescu a câştigat capital politic din această îndoielnică inocenţă pentru a se pretinde antistalinist şi pentru a-l discredita pe Gheorghiu-Dej. În cadrul ofensivei sale împotriva baronilor lui Gheorghiu-Dej de după 1965, Ceauşescu l-a reabilitat pe Pătrăşcanu, dar nu şi toate celelalte victime ale acestui proces. El nu numai că l-a atacat pe Alexandru Drăghici, ministrul de interne din perioada 1952-1965, pentru rolul jucat în realizarea efectivă a epurărilor staliniste, dar l-a făcut şi pe Gheorghiu-Dej direct răspunzător pentru faptul că le ordonase73.

Astfel, Ceauşescu îi avertiza pe foştii membri ai Biroului Politic, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş şi Chivu Stoica, precum şi pe proaspăt-reabilitatul Miron Constantinescu, că partidul cunoştea rolul lor în uciderea lui Pătrăşcanu. Pentru a-şi face drum către puterea absolută, Ceauşescu a orchestrat reabilitarea politică a lui Pătrăşcanu şi a obţinut eliminarea duşmanului său principal, precum şi neutralizarea principalilor suporteri ai lui Gheorghiu-Dej din cadrul conducerii partidului.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Teroarea comunista din perioada 1948 – 1956”

  1. Analiza dictaturii comuniste (IV) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 25th, 2015 at 10:41

    […] Analiza dictaturii comuniste (III) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (V) | A șaptea dimensiune says:

    mai 1st, 2015 at 14:01

    […] Analiza dictaturii comuniste (III) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (VI) | A șaptea dimensiune says:

    mai 3rd, 2015 at 16:43

    […] Analiza dictaturii comuniste (III) […]

  4. "Minunile" comunismului | A șaptea dimensiune says:

    mai 16th, 2015 at 16:20

    […] Analiza dictaturii comuniste (III) […]

  5. Europa Libera: asasinate la comanda | A șaptea dimensiune says:

    mai 20th, 2015 at 20:58

    […] Analiza dictaturii comuniste (III) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro - Promovare si statistici web Free PageRank Checker Servicii SEO