„Reeducarea” de la Pitesti si Gherla (III)

duminică, iunie 28, 2009 6:34
Posted in category Dictatura comunistă

Comunism„Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)

… „reeducatori”, doctorul Ion Simionescu, internat în colonia de muncă Peninsula, a intrat, la 10 iulie 1951, în zona interzisă, cu intenţia de a fi împuşcat de soldatul de pază din miradorul de supraveghere. Vestea morţii doctorului Simionescu a ajuns în Occident, iar la Radio Londra s-a vorbit despre torturarea deţinuţilor politici în închisorile din România50. În acest context, autorităţile au decis, în luna decembrie 1951, să stopeze acţiunea de „reeducare”. De acum, principala preocupare a conducerii Ministerului de Interne a fost găsirea unei soluţii ce urmărea disculparea autorităţilor de ororile ,,reeducării” din închisorile de la Piteşti şi Gherla. Modalitatea aleasă a fost cea a unui proces51 precedat, în perioada 1952-1954, de o anchetă dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi recunoscute până la un anumit nivel52.

Considerând că în timpul anchetei au fost strânse suficiente probe care să le dovedească vinovăţia, autorităţile comuniste au trimis în judecată grupul de „reeducatori” din jurul lui Eugen Ţurcanu. Dar nu în totalitatea sa53, ci doar foştii legionari, întrucât s-a încercat prezentarea acţiunii de ,,reeducare” ca o iniţiativă a unor deţinuţi legionari, care la comanda lui Horia Sima au organizat şi desfăşurat actele de teroare din închisori pentru a compromite regimul comunist. O notă din 1 septembrie 1954, în care erau prezentate concluziile anchetei oferea câteva instrucţiuni în vederea organizării procesului: „Este necesar ca judecarea procesului să fie făcută în şedinţă secretă, într-un complet de judecată format din tovarăşi aleşi, iar în ceea ce priveşte apărarea să fie făcută de un număr restrâns de avocaţi, dintre cei mai ataşaţi regimului”54.

În perioada 20 septembrie 10 noiembrie 1954, la Tribunalul Municipiului Bucureşti a avut loc procesul grupului de ,,reeducatori” cuprinzând 22 de foşti legionari55, în frunte cu Eugen Ţurcanu. În cadrul procesului nu au existat martori ai apărării, iar cei 26 de martori ai acuzării erau fie persoane special instruite, care nu puteau să spună ceea ce ştiau, ci doar varianta impusă de anchetatori, fie acei martori care aveau misiunea de a relata faptele de groază, torturile la care au fost supuşi56. Avocaţii apărării, desemnaţi din oficiu, i-au acuzat pe inculpaţi la fel ca şi procurorul militar, intervenţia acestora deosebindu-se doar într-o singură privinţă. În timp ce avocatul desemnat să apere grupul de

doi să cânte din acordeon, iar pe alţii să chiuie şi să joace. Muribunzii erau stivuiţi ca lemnele în pădure, unii peste alţii, până la tavan. Aici, bestialitatea n-a cunoscut limite. Victimele erau obligate să mănânce fecale, să vorbească cu morţii, să se închine popeşte, să se bată şi să se omoare între ei, să joace şi să chiuie sau să cânte în timpul torturii”. (Gheorghe Bâgu, op.cit. p. 115)
50 Mircea Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, p. 99.
51 Deşi a fost gândit iniţial ca un ,,proces-spectacol”, caracterul ireal şi absurd al variantei oficiale a determinat autorităţile să menţină întregul proces în cel mai desăvârşit secret.
52 Relevantă pentru această recunoaştere parţială a vinovăţiilor este fragmentul următor conţinând concluziile referatului oficial, din luna septembrie 1954: „Întreaga activitate criminală desfăşurată de legionari în penitenciare, a fost tolerată şi sprijinită de elemente aventuriere ca Nemeş Iosif, Sepeanu Tudor şi Dumitrescu Alexandru care au căutat să-şi creeze platforme prin aşa-zisul material informativ pe care şefii bandei legionare s-au oferit să-l predea. În mod conştient au tolerat desfăşurarea acelei activităţi criminale, au sprijinit-o fără a aduce la cunoştinţa altor organe superioare decât cele ce conduceau Serviciul Operativ sau Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor”; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 23, f. 288.
53 Încă din timpul anchetelor, Eugen Ţurcanu a prezentat o listă cu numele persoanelor implicate în acţiunea de ,,reeducare” în care, alături de foştii legionari, apar patru frontierişti, zece condamnaţi pentru organizaţii subversive, cinci pentru activitate în PNŢ, cinci acuzaţi de a fi aparţinut tineretului regalist, unii dintre ei (Titus Leonida, Cori Gherman, Ion Bogdănescu, Dan Diaca) remarcându-se prin sadism în torturarea deţinuţilor; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 6, f. 326-329.
54 ASRI, fond P, dosar 26979, vol 23, f. 76.
55 Grupul avea următoarea componenţă: Eugen Ţurcanu, 29 ani, student la drept, Alexandru Popa, 30 ani, student la agronomie, Vasile Puşcaşu, 31 ani, student la drept, Vasile Păvăloaie, 29 ani, inginer silvic, Mihai Livinschi, 28 ani, student la drept, Ion Stoian, 25 ani, fost elev de liceu, Grigore Romanescu, 26 ani, student la drept, Octavian Voinea, 32 ani, student la politehnică, Aristotel Popescu, 31 ani, student la medicină, Nuţi Pătrăşcanu, 31 ani, student la medicină, Cornel Pop, 30 ani, student la medicină, Nicolae Cobîlaş, 37 ani, avocat (nu a participat la ,,reeducare”, fiind introdus în lot pentru a susţine varianta oficială a unui complot legionar), Maximilian Sobolevschi, 29 ani student la medicină, Dan Dumitrescu, 32 ani, student la medicină, Octavian Zbranca, 32 ani, funcţionar, Constantin Juberian, 28 ani, student la drept, Cornel Popovici, 26 ani, student la pedagogie, Ion Voin, 31 ani, student la medicină, Ion Cerbu, 30 ani, student la teologie, Gheorghe Popescu, 25 ani, student la chimie, Constantin P. Ionescu, 27 ani, fost elev de liceu, Cristian – Paul Şerbănescu, 32 ani, tipograf; ASRI, fond P, dosar 26979, vol 11, ff. 223-224.
56 Octavian Voinea, op.cit., p.132

acuzaţi din care făcea parte şi Eugen Ţurcanu solicita ,,o pedeapsă dreaptă”57, ceilalţi avocaţi58 însărcinaţi cu apărarea restului grupului au cerut „să se înlăture pedeapsa capitală”59.
Ultimul cuvânt al acuzaţilor, aşa cum a fost consemnat de grefier, nu a reprezentat altceva decât o recunoaştere integrală a presupusei lor vinovăţii60. Un caz aparte îl constituie Eugen Ţurcanu. Acesta, aşa cum aprecia anchetatorul său, în toată perioada cercetărilor ,,nu a recunoscut nimic din activitatea criminală pe care au desfăşurat-o el şi alţi legionari din ordinul său”61, adică nu a consimţit să accepte scenariul elaborat de Securitate în legatură cu acţiunea de ,,reeducare”. De asemenea, a fost singurul care a refuzat să semneze primirea citaţiei întrucât nu recunoştea ,,fapta de acte de teroare la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR”62. Însă în timpul procesului, în mod curios, şi-a schimbat atitudinea şi a susţinut varianta oficială privind acţiunea de ,,reeducare”: ,,Aşa cum a arătat dl Procuror, lucrul cel mai oribil este că, pe lângă că (sic!) organizaţia legionară îşi făcea de cap în penitenciare şi colonii în scopul intereselor sale, urmărea ca toate crimele prin care se realiză aceste scopuri legionare să fie trecute pe seama regimului pentru a-l compromite şi să dea apă la moară duşmanilor regimului”63.
La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar pentru Unităţile MAI, prezidat de generalul-maior de justiţie Alexandru Petrescu64, prin Sentinţa nr. 32 a condamnat ,,la moarte şi confiscarea averii personale” întregul grup pentru „crimă de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR”.65 La 11 decembrie 1954, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a respins cererile de graţiere făcute de 16 condamnaţi66, printre care şi Eugen Ţurcanu, fără a preciza însă nimic despre situaţia celorlalţi şase membrii ai lotului, iar la 17 decembrie 1954, la penitenciarul Jilava, sentinţa a fost pusă în aplicare67. După ce, la 22 iunie 1955, a fost executat la Jilava şi cel de-al 17-lea membru al grupului (Vasile Puşcaşu)68, cei cinci foşti ,,reeducatori”69 având o situaţie
57Avocatul Grigore Dobrovici, desemnat cu apărarea lui Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, Puşcaşu Vasile şi Păvăloaie Vasile, a precizat că ,,toţi s-au încadrat în mişcarea legionară când erau elevi, strecurându-li-se în suflet otrava legionară care a smuls din ei tot ceea ce este omenesc, ei au devenit unelte docile, manechine, care au executat ordinele comandamentului legionar”; ASRI, fond P , dosar 26979, vol. 11, f. 189.
58 Astfel avocatul Cornel Dumitrescu în apărarea acuzaţilor Popescu Aristotel, Pătrăscanu Nuţi, Pop Cornel, Cobâlaş Nicolae şi Sobolevschi Maximilian a menţionat că ,,acuzaţii au fost sinceri în declaraţiile lor, sunt victime ale concepţiei legionare, organizaţie în descompunere, ei n-au mai putut rezista şi au căzut sub teroarea şefului lor încadrându-se în aşa-zisa acţiune de reeducare şi demascare”; ASRI., fond P, dosar 26979, vol. 11, ff.189.
59 ASRI, fond P , dosar 26979, vol. 11, ff. 188-189.
60 Semnificativ pentru limbajul folosit de acuzaţi în recunoaşterea propriilor lor vinovăţii sunt următoarele fragmente: ,,Am fost un element rău şi, în afară de această activitate din penitenciare, când eram afară am dus şi o activitate în sens negativ prin beţii si urgii, am devenit bolnav de plămâni dormind prin Cişmigiu şi pe diferite scări fiindcă sora mea văzând ce fel de om sunt nu îmi mai lasă cheile de la casă. M-a vindecat regimul dar nu meritam”. (Vasile Puşcaşu); ,,Sunt rod al educaţiei legionare aşa se explică ceea ce am făcut. Nu pot fi împăcat cu propria mea conştiinţă, văd limpede că activitatea legionară m-a făcut din om neom întrucât mi-e scârbă de mine. Sunt vinovat şi îmi aştept pedeapsa justă” (Cornel Pop); ASRI, fond P, Ddsar 26979, vol. 11, f. 189-191.
61 Ibidem, vol 6, ff. 401-402
62 Ibidem, vol. 11, ff.36
63 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 191.
64 În perioada interbelică, Alexandru Petrescu judecase mai multe procese ale comuniştilor aflaţi în ilegalitate, fiind trecut, după război, pe lista vinovaţilor de dezastrul ţării. În toamna anului 1944, la insistenţele ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost scos de pe această listă în schimbul obligaţiei de a judeca procesele politice instrumentate de comunişti; Stelian Tănase, Clienţii lu` tanti Varvara: istorii clandestine, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 184.
65 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 193.
66 Iată lista nominală a celor 16 persoane cărora li s-a respins recursul: Eugen Ţurcanu, Ion Stoian, Nicolae Cobîlaş, Cristian-Paul Şerbănescu, Grigore Romanescu, Cornel Pop, Cornel Popovici, Octavian Zbranca, Ioan Voin, Ion Cerbu, Gheorghe Popescu, Constantin P. Ionescu, Constantin Juberian, Mihai Livinschi, Vasile Păvăloaie, Maximilian Sobolevschi. Memorialul Ororii, p. 762.
67 Ibidem, pp. 763-765.
68 Ibidem, pp. 767-768.
69 Era vorba de Alexandru Popa, Octavian Voinea, Aristotel Popescu, Nutti Pătrăşcanu şi Dan Dumitrescu; Ibidem, p. 769.

neclară70, întrucât cererile lor de graţiere nu au fost respinse, dar nici admise, au fost utilizaţi ca martori ai acuzării71 în diferite procese, prin care se încerca acreditarea ideii existenţei unui ,,comandament legionar” care ar fi coordonat acţiunile de ,,reeducare” din penitenciarele Piteşti şi Gherla.
Implicarea autorităţilor în cadrul acţiunii de ,,reeducare” a fost redusă la câteva personaje de rang inferior din Ministerul de Interne, instituţie care avea vinovaţi oricând pregătiţi, chiar în structurile proprii, ce puteau fi sacrificaţi la orice oră în vederea justificării abuzurilor şi crimelor pe care le patrona72. Aceste persoane, care potrivit raportului oficial din septembrie 1954, au cunoscut şi sprijinit ,,acţiunile criminale, fără a aduce la cunoştinţă altor organe superioare”,73 au fost arestate în cursul anului 1953 şi supuse anchetelor Securităţii, pentru ca, la 15 mai 1955, dosarul să fie trimis Procuraturii Generale, pentru definitivarea cercetărilor întrucât era ,,o problemă specială”74. Primul termen de judecată a fost fixat pentru data de 9 decembrie 1955, fiind apoi reprogramat pentru data de 3 ianuarie 1956, dar în cursul anului 1956 cauza a fost amânată de mai multe ori (ianuarie, martie, august, septembrie), iar în urma evenimentelor din Ungaria, procesul a fost întrerupt, fiind reluat abia în luna martie 195775.
La 16 aprilie 1957, prin Sentinţa nr.101 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare se clarifica situaţia grupului de foşti angajaţi ai Ministerului de Interne, implicaţi în ,,reeducare”: Tudor Sepeanu, şeful Biroului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, Alexandru Dumitrescu, fostul director al penitenciarului Piteşti şi Gheorghe Sucigan, şeful Biroului de Inspecţii al penitenciarului Gherla, la 7 ani muncă silnică, Constantin Avădanei, ofiţerul informativ de la penitenciarul Gherla, la 6 ani muncă silnică, doctorul Viorel Bărbos, medicul penitenciarului Gherla, Mihai Mircea şi Ioan Marina, şeful Biroului de Inspecţii al penitenciarului Piteşti, respectiv ajutorul său, la 5 ani muncă silnică76. În realitate, era vorba doar de condamnări simbolice, marcate de perspectiva unor graţieri iminente. De altfel, la o lună după ce sentinţele de condamnare au rămas definitive77, întregul grup a fost eliberat, la 13 noiembrie 1957, în baza Decretului 534/ 957 al Prezidiului M.A.N78.
Varianta oficială asupra acţiunii de ,,reeducare” stabilea drept vinovaţi pentru iniţierea şi desfăşurarea actelor de teroare din penitenciare, foştii studenţi legionari, deşi este evident că într-un stat totalitar, nu se putea acţiona fără aprobarea conducerii centrale, iar reţeaua închisorilor nu putea fi controlată de adversarii comunismului, de legionari. De menţionat este şi amploarea fenomenului, recunoscută de autorităţi în sentinţa procesului din noiembrie 1954: ,,Au fost ucişi în penitenciarul Piteşti si Gherla peste 30 de deţinuţi şi au fost maltrataţi, torturaţi şi schingiuiţi peste 780 de deţinuţi, la Piteşti şi alte sute de deţinuţi la Gherla, peste 70 de deţinuţi la Târgşor, 7-8 deţinuţi în oraşul Stalin, 5-6 în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră în perioada de la 1949 până la 1952 din care deţinuţi peste 100 au rămas cu infirmităţi foarte grave”79. Cu atât mai mult, această acţiune de masă nu putea să se desfăşoare fără ştirea celor aflaţi în fruntea ierarhiei Ministerului de Interne. Este ilogic şi imposibil ca la mijloc să se fi aflat doar nişte neînsemnaţi inspectori, directori de penitenciare, ofiţeri informativi sau gardieni80.
70 Abia în anul 1957 se va limpezi situaţia lor juridică, întrucât, probabil şi ca o recompensă pentru sprijinul oferit autorităţilor ca martori ai acuzării în diferite procese, prin Decretul 4591/1957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale pedeapsa cu moartea a fost comutată în muncă silnică pe viaţă; Ibidem, p. 777.
71 În mărturiile sale, Octavian Voinea, unul din cei cinci acuzaţi, descrie scenariul pus la cale de Securitate: ,,Acuzatul devenit un martor de meserie trebuia să-şi însuşească lecţia predată de anchetator şi să o redea papagaliceşte în faţă completului de judecată în calitate de martor al acuzării”; Octavian Voinea, op.cit, p.139.
72 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din România (1945-1964), în „Arhivele totalitarismului”, anul II, 1994, nr. 3, pp. 60-74.
73 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 23, f. 288
74 Ibidem, f. 97
75 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 131; vol. 2, f. 59.
76 Ibidem, ff. 242-243.
77 La 14 octombrie 1957, prin decizia Tribunalului Suprem sentinţa a rămas definitivă; Ibidem, vol. 22, f. 70, 200; vol. 24, f. 59.
78 Ibidem, vol. 23, f. 248.
79 Ibidem, vol 11, f. 229.
80 Potrivit lui Piotr Wierzbiski acest lucru este specific regimurilor comuniste unde doctrina susţine că partidul sau orice altă instituţie a statului sunt întotdeauna infailibile, chiar şi atunci când diferiţi înalţi funcţionari ai

Intervenţia în cadrul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 3 aprilie 1956 a liderului comunist Miron Constantinescu demonstrează foarte clar că utilizarea metodelor violente în penitenciare a fost cunoscută şi la nivelul conducerii partidului. Astfel, Miron Constantinescu a precizat, printre altele, că a fost foarte impresionat când a aflat ,,de la tov. Dej despre schingiuirile organizate de legionari în închisori şi m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Nu vreau să afirm că conducerea Ministerului Afacerilor Interne încurajează actele abuzive, dar ea le-a permis, le-a tolerat. Iar Ministerul Afacerilor Interne nu lucrează de la sine ci a avut o legătură, pe tov. Gheorghiu-Dej. Mă întreb cum a fost posibil ca tov. Gheorghiu – Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”81 Fără îndoială că această remarcă face parte din răfuiala grupării Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi cu Gheorghiu–Dej, însă ea ilustrează foarte clar că problema ,,reeducării” nu era necunoscută conducerii de partid.
La mijlocul anilor 1960, anchetele comisiei de partid82 au demonstrat că în acţiunea de ,,reeducare” din penitenciare de la începutul anilor 1950 au fost implicate persoane din conducerea Securităţii. Declaraţiile făcute cu acest prilej de foşti ofiţeri din cadrul Ministerului de Interne au evidenţiat implicarea generalului Gheorghe Pintilie83, şeful Direcţiei Generale a Securităţii în acţiunea de ,,reeducare”. Semnificative în acest sens sunt declaraţiile, cu o evidentă tentă de disculpare, ale colonelului Ilie Bădică84, fostul director al Unităţilor de Muncă din Ministerul de Interne: „Cele mai mari crime care s-au văzut şi întâlnit în perioada anilor 1949-1951 şi este vorba aici de aşa-zisa demascare care era condusă personal de tov. Pintilie. Nimeni nu avea dreptul să intre în penitenciare decât organul care era desemnat cu asemenea drepturi. Vă spun aceasta pentru că eu când am venit la penitenciare am făcut primul drum la Ocnele Mari. Am vrut să merg prin celule să văd care este situaţia dar la unele dintre ele nu mi s-a permis să intru. Am întrebat de ce nu mi se permite, că sunt directorul direcţiei, şi mi s-a răspuns că este ordinul tov. Pintilie să nu intre nimeni. Totuşi am intrat în trei din ele şi m-am îngrozit ce am putut vedea: oameni cu capul umflat, bătuţi groaznic, unii zăceau
acestuia greşesc. În această situaţie se încearcă găsirea de ,,ţapi ispăşitori” prin ,,trecerea răspunderii pentru greşelile vinovaţilor numărul 1, 3, 5, 10 asupra vinovaţilor cu numărul 2, 6, 20”; Piotr Woerzbiski, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 107.
81 Alina Tudor, Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chişinevschi (1956-1961) Bucureşti, Editura Elion, 2001, pp. 53-54.
82 Scopul acestui demers era de consolida legitimitatea lui Nicolae Ceauşescu, ca apărător al legalităţii socialiste prin acuzaţiile formulate la adresa abuzurilor şi crimelor săvârşite în anii 1950, cu referire directă la Gheorghiu Dej şi Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 234.
83 Având o biografie dificil de reconstituit, a fost cel mai însemnat personaj din conducerea Securităţii din anii 1950. Născut în 1902, a fost cunoscut sub numele de Pantelei Bodnarenko sau Pantiuşa. În anii 1925-1926 a fost încadrat în Secţia NKVD din Tiraspol şi în 1928 a trecut clandestin Nistrul, cu acte false de cetăţean român. Misiunea sa era sprijinirea acţiunilor Partidului Comunist din România în anii ilegalităţii. Tot el trebuia să depisteze şi să înlăture din rândul comuniştilor ilegalişti pe cei care deveneau informatori ai Siguranţei. În 1937 a fost condamnat la 20 ani temniţă grea pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. A executat 7 ani la Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş. După 23 august 1944, sub acoperirea de şef al Secţiei Organizatorice a Comitetului Central, a fost principalul agent al serviciilor secrete sovietice ce a acţionat în direcţia sovietizării României, dar şi a unei atente supravegheri a noilor autorităţi comuniste. La 28 martie 1948 a fost ales deputat de Ialomiţa în Marea Adunare Naţională, pentru ca la 28 august să fie numit şeful DGSP. Primeşte gradul de general locotenent şi devine adjunctul ministrului de Interne, conducând Securitatea atât în anii represiunilor staliniste, cât şi după aceea, făcându-se vinovat de arestarea, internarea în colonii de muncă sau deportarea a aproape 400 000 de oameni. După Congresul al IX-lea al partidului comunist a fost îndepărtat din structurile Securităţii, dar Ceauşescu nu a îndrăznit să meargă mai departe cu demascarea lui. În ultimii ani ai vieţii a fost atent supravegheat de Securitatea, pe care cu ani în urmă, el însuşi a creat-o. A murit la 11 august 1985, în vila sa din cartierul Primăverii, la vârsta de 83 de ani; Marius Oprea, op.cit, pp. 556-558.
84 S-a născut la 6 decembrie 1913, la Capul Dealului (Dolj), a absolvit 5 clase primare, iar la Moscova, în timpul celui de al doilea război mondial a urmat ,,Şcoala Antifascistă” de 4 luni. Înrolat în Armata Roşie, la 15 noiembrie 1943, ca sublocotenent, a fost numit, la 15 decembrie 1945, ofiţer politic în cadrul Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. Între 30 decembrie 1949-15 iulie 1953 a fost directorul Unităţilor de Muncă din cadrul Ministerului de Interne. Până la trecerea sa în rezervă, la 30 noiembrie 1958, a deţinut diverse funcţii (şef Serviciu Pază, locţiitor director) în Direcţia Penitenciare şi Colonii de Muncă; AANP, Fişa de serviciu nr. 2661.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “„Reeducarea” de la Pitesti si Gherla (III)”

  1. „Reeducarea” de la Pitesti si Gherla (IV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 2nd, 2018 at 19:52

    […] Analiza dictaturii comuniste (LV) […]

Adauga un comentariu