Lagarele de munca in comunism (II)

miercuri, iulie 8, 2009 11:25
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismNu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru, aducându-i seara pe braţe, pe alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi”. Astfel, un deţinut „distrofic gradul 3, a fost adus în agonie, îngheţat, de pe şantier şi a murit după câteva ore, în infirmerie”, iar un altul „a fost adus mort, îngheţat pe şantier”. Toate cazurile, afirma medicul, înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: „în afară de aceştia, sunt numeroase alte cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi şi nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului, fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi, şi unii chiar cu picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de piatră”, nota acelaşi medic al coloniei penitenciare Cernavodă într-o declaraţie care s-a păstrat în arhivele Securităţii39.

Unele dintre crimele din lagărele de muncă au fost anchetate de Procuratura Generală, care a sintetizat şi condiţiile de deţinere în fraze sugestive. „Au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neânhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre”40. Pentru atrocităţile descrise mai sus, care s-au petrecut în colonia penitenciară Salcia, au fost trimişi în judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri, care au fost găsiţi vinovaţi şi au fost condamnaţi în 1954 la pedepse de până la 25 de ani închisoare. Un an mai târziu, ministrul de interne Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca majoritatea lor să fie reâncadraţi în MAI. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, „acestor cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în MAI pe toată durata detenţiei, iar conducerea Ministerului de Interne le-a acordat câte o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi câte o lună de zile de concediu la casele de odihnă ale MAI pentru refacerea stării fizice”41. Procurorul general adjunct Alexandru Voitinovici, care ordonase anchetele din 1953 şi descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea inspirase crimele produse în lagărele de muncă şi stabilirea condiţiilor de detenţie, exterminarea deţinuţilor şi inclusiv trimiterea lor ilegală în lagăre fiind o acţiune deliberată a poliţiei politice comuniste42.
*
Cei vii şi cei morţi erau în coloniile de muncă în egală măsură subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 „au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele”43. Un deţinut a fost adus de la lucru mort, „cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scândură”. Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. După ce un brigadier l-a bătut până la moarte pe un deţinut, acesta „a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Când l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat”44.
Ilegalitatea măsurilor administrative de internare în lagăre şi stabilire a
domiciului obligatoriu

În urma sarcinilor primite la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliul Securităţii Statului a trecut în 1967-1968 la analizarea abuzurilor şi ilegalităţilor „în activitatea unor cadre din aparatul de Securitate”, urmărind între altele „modul în care s-a instituit şi aplicat măsura internării administrative în locuri anume destinate”45. Sintezele care au rezultat incriminează încălcări ale legii, dar afirmă legitimitatea acestor măsuri, ceea ce dovedeşte că, în fond,
39 Ibidem, pp. 34-35.
40 ASRI, fond D, dosar nr. 10844, vol. I, ff. 1-3, Notă privind procesul intentat unor cadre şi deţinuţi de la fosta colonie de muncă Salcia, din anii 1953-1955, nedatată, probabil din 1967. Poartă menţiunea Strict secret de importanţă deosebită.
41 Ibidem.
42 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 2.
43 ASRI, fond D, dosar nr. 10844, vol. II, ff. 45-46.
44 Ibidem, f. 46.
45 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 7.

caracterul de poliţie politică al Securităţii nu se diminuase, ci era mai bine camuflat sub masca „legalităţii socialiste”. Abuzurile şi crimele produse sub acoperirea „măsurilor administrative” erau considerate „justificate în principiu”: „este cunoscut că între anii 1950-1958 [perioadă analizată de Comisia Consiliului Securităţii Statului – n.n.] elementele duşmănoase din ţară şi din exterior îşi intensificaseră activitatea ostilă împotriva regimului democrat-popular, creau greutăţi în construcţia socialismului, calomniau şi defăimau politica partidului, ajungând până la săvârşirea de acte de teroare, sabotaj şi diversiune. În aceste condiţii, se impunea ca organele de partid şi de stat să iniţieze măsuri energice pentru a preveni şi zădărnici orice încercare de a atenta la cuceririle revoluţionare ale clasei muncitoare. Socotim deci justificată de principiu luarea unor măsuri de a împiedica elementele reacţionare să întreprindă acţiuni duşmănoase, inclusiv internarea în colonii de muncă obligatorie, dar numai împotriva acelor care, în mod real, prezentau pericol pentru securitatea statului”46.
Modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative au fost criticate, întrucât „prin conţinutul lor larg şi generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele care îşi manifestau unele nemulţumiri personale şi care nu periclitau ordinea socială şi de stat au avut consecinţe negative în justa aplicare a dispoziţiunilor din actele normative respective [s.n.]”.
Justeţea acestor măsuri represive era însă contrazisă chiar de analiza prevederilor constituţionale. Astfel, Constituţia RPR din 1948 prevedea la articolele 48 şi 30 că „nimeni nu poate fi arestat sau deţinut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al Parchetului, al organelor de instrucţie stabilite de lege sau autorizarea instanţelor judecătoreşti conform prevederilor legii” şi că „nimeni nu poate fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă decât în baza hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu legea”. Prevederile, reluate în articolul 87 al Constituţiei din 1952, care garanta la articolul 87 libertăţile cetăţeneşti, au fost încălcate flagrant de către actele normative cu privire la măsurile administrative47. Prin caracterul lor larg şi evaziv, au dat posibilitatea extinderii represiunii, astfel încât oricare dintre cetăţenii României putea fi arestat şi trimis în lagăr sau deportat în regim de domiciliu obligatoriu, în condiţiile în care foarte multe dintre incriminările conţinute de aceste prevederi nu constituiau infracţiuni nici măcar prin analogie cu diverse texte ale Codului Penal.
Modul de aplicare a fost de asemenea viciat, fiind subordonat nevoii de mână de lucru gratuită la proiectele megalomane ale regimului. Folosirea deţinuţilor pe şantierele de la Canal şi la gospodăriile agricole ale MAI din Balta Brăilei fusese reglementată în urma unei şedinţe la Ministerul de Interne din 24 martie 1950, la care au participat ministrul adjunct Marin Jianu, care coordona activitatea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Alexandru Nicolschi, subdirectorul Securităţii. În urma acestei decizii, s-a hotărât înfiinţarea unei comisii de triere a deţinuţilor din închisori şi aresturi, pentru a-i selecta pe cei apţi de muncă şi cu pedepse sub 12 ani şi a-i trimite să lucreze la Canal, în mine sau gospodării agricole de stat48. Şantierele erau însă în primul rând alimentate cu noi arestaţi în baza măsurilor administrative, măsură determinată de gratuitatea, dar şi de eficienţa dovedită anterior de mâna de lucru formată din deţinuţi. De exemplu, după cum relevă un Raport al Direcţiunii Generale a Canalului pe perioada iunie-septembrie 1949 în sectoarele unde se utiliza munca salariată planul de lucru se realizase în proporţie de 78%, în vreme ce unităţile de muncă organizate de Ministerul Afacerilor Interne „îşi îndeplinesc planul lor fiindcă există acolo un comandament”, după cum arăta Chivu Stoica la Şedinţa Secretariatului CC al PMR din 22 septembrie 1949, întors dintr-o inspecţie la Canal49.
Reamintim depoziţia din 1968 a colonelului în rezervă Ilie Bădică, fostul locţiitor al comandantului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi şef al coloniilor de muncă, care arăta că aceste arestări în baza măsurilor administrative se făceau arbitrar, în funcţie de nevoile de braţe de muncă. Direcţia de Anchete penale a Securităţii asigura cifrele solicitate de comandanţii de lagăr, operând reţineri în teritoriu, după tabelele propuse de Direcţiile Regionale şi aprobate de ministrul de interne. Cât de arbitrare erau aceste arestări, relevă o sinteză a Securităţii din 1968: 300 de studenţi de la Facultatea de Medicină din Bucureşti au fost internaţi în anul 1951 în lagărul de triere Rahova, urmând
46 Ibidem, p. 11.
47 Ibidem, p. 12.
48 ASRI, fond D, dosar nr. 10090, ff. 182-184.
49 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f. 11.

să fie trimişi în unităţi de muncă, doar pentru că „neavând manuale de specialitate la facultate, au mers să studieze la Biblioteca franceză”50.
Cei reţinuţi înainte de a fi trimişi în lagăre de muncă erau mai întâi cercetaţi de către Securitate, cercetare care s-a prelungit uneori până la patru ani, fără ca această perioadă să se scadă, cum se proceda cu arestul preventiv, din durata stabilită a internării. La Bicaz, în iunie 1953 erau 63 de deţinuţi cărora nu li s-a inclus în noua pedeapsă timpul de reţinere anterior. În 1968, s-au examinat 1500 de dosare prin sondaj, constatându-se că în majoritatea cazurilor reţinerea persoanelor s-a făcut fără respectarea formelor legale prevăzunte, ilegalitate acoperită ulterior de complexul de măsuri pentru internări sau deportări administrative. Astfel, se exemplifica acoperirea legală a arestării foştilor poliţişti, jandarmi şi lucrători SSI prin Ordinul 26500/1948 al Securităţii, a foştilor legionari (Ordinul 5/1948) şi a celor care comentau negativ reforma bănească (Ordinul 8/20/1952), realizată tocmai prin aceste măsuri. În afara menţionării unor astfel de ordine care au stat la baza arestării, la dosarele celor trimişi în lagăre nu figurau alte motive care să justifice privarea lor de libertate, a cărei durată era stabilită de asemenea arbitrar, fără criterii bine determinate. La dispunerea internării se avea în vedere doar apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională, şi nu la gradul de periculozitate pentru regim. Semnificativ pentru încălcarea legilor în vigoare este că, dintre toţi cei trimişi în coloniile de muncă, numai 1600 aveau mandate de arestare semnate de Procuratură, iar caracterul abuziv şi aleatoriu al internărilor este demonstrat de faptul că, după desfiinţarea coloniilor de muncă şi cercetarea penală a deţinuţilor, numai 509 din totalul acestora au fost trimişi în judecată pentru faptele comise51.
Practica trimiterii în lagăr numai în baza apartenenţei la o categorie socială socotită ostilă comunismului era în epocă larg răspândită în toate statele blocului sovietic. Acţiunea se derula conform mecanismului prin care decizia politică (spre exemplu, cea de colectivizare a agriculturii) era în genere urmată de un complex de măsuri represive care asigurau punerea ei în prcatică. Brutalitatea statală, asigurată în România Populară prin intermediul Securităţii, se solda cu efecte notabile: „se reduce opoziţia politică şi religioasă, se stârpesc agitaţia muncitorească şi răscoalele ţărăneşti, se colectivizează satele, este suprimat şomajul suprimându-se şomerii… Cu fiecare dezinsecţie, lagărele se extind. Ele îndreaptă, ele extermină. Totul este adunat aici: opozanţi conştienţi sau presupuşi, credincioşi fervenţi, savanţi sobri, hoţi de cartofi, borfaşi, ţărani amărâţi, bandiţi… Pentru a scoate la lumină societatea sa, statul produce lagărele”52.
Împotriva acestor măsuri nu exista nici o posibilitate de apărare a cetăţeanului. În prevederile care au consacrat măsurile administrative nu este specificată nici o posibilitate de atac a deciziei de deportare sau trimitere în lagăr, ceea ce contravenea dreptului consituţional la apărare, dar, mai mult, îi punea în mod formal pe cei supuşi acestor măsuri în situaţie de inferioritate faţă de deţinuţii politici, care în procesele penale derulate puteau declara recurs împotriva sentinţelor – chiar dacă recursul nu schimba, în majoritatea cazurilor, nimic.
Măsurile administrative care prevedeau deportările şi internarea în lagăre a cetăţenilor României Populare s-au produs prin cauţionarea de către conducerea de partid şi de stat a planurilor represive ale Securităţii. Acest sistem „a creat posibilitatea să se comită ilegalităţi şi abuzuri grave, care puteau avea implicaţii deosebite în viaţa politică şi socială a ţării”, se recunoştea ulterior53. Ministerul Afacerilor Interne şi conducerea Securităţii căpătaseră puteri sporite şi o largă autonomie decizională, răspunzând numai în faţa „conducerii superioare de partid”. Astfel se explică atât procedurile ilegale utilizate în elaborarea complexului de acte normative care au dus la internările în lagăre de muncă şi deportări, cât şi modul abuziv în care ele au fost aplicate.
*
Concluzii
Prevederile în baza cărora a funcţionat sistemul represiv din România primelor două decenii de socialism, articolele din Codul Penal şi măsurile administrative privind deportarea, domiciliul
50 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 13.
51 Ibidem, ff. 15-17.
52 A. Glucksmann, op. cit., p. 97.
53 Se făcea referire la încălcarea hotărârilor CC al PMR privind înscrierea ţăranilor pe bază de consimţământ liber în gospodării agricole. Dar, în 1968, ca şi în anii ’50 se ignora în mod voit faptul că aceste încălcări antrenate de implicarea Securităţii în accelerarea procesului de colectivizare s-au făcut din dispoziţia conducerii de partid.

obligatoriu sau internarea în colonii penitenciare pedepseau orice formă de opoziţie, politică sau religioasă faţă de regimul comunist. Ele nu sunt inovaţii juridice româneşti ale timpului, ci au conţinut esenţa legilor penale sovietice în domeniu. Multe din pasajele care privesc infracţiunile de natură politică sunt o punere în practica judiciară din RPR a prevederilor din Codul Penal sovietic sau a ordinelor de deportare ori internare în GULAG. Ca şi în URSS, incriminările de natură politică au fost modificate în timp, devenind, atunci când a fost necesar, mult mai drastice decât în formularea iniţială. Astfel, în România, spre finalul primului deceniu de „republică populară”, se poate constata o înăsprire fără precedent a pedepselor pentru infracţiuni politice, ca şi revenirea la sistemul internării în locuri de muncă obligatorie şi a deportării în regim de domiciliu obligatoriu a celor care ar fi putut să se opună regimului, măsuri de natură să consolideze dictatura impusă de Gheorghiu-Dej, în condiţiile retragerii trupelor sovietice, care au asigurat până în 1958 stabilitatea regimului sovieto-comunist.
„Temeiurile legale” puse la îndemâna Securităţii începând cu 1957, în acţiunea de lichidare a oricărei forme de împotrivire sau chiar dezacord cu autorităţile, manifestat făţiş ori abia schiţat, au dus la dezlănţuirea unui val de arestări de aceeaşi amploare cu cel din momentele instalării regimului de „democraţie populară”, ca şi la internări în lagăre de muncă a celor care „încearcă să primejduiască ordinea de stat”. Dacă în 1948-1952 represiunea a avut ca raţiune consolidarea puterii de curând cucerită de către comunişti, prin lichidarea adversarilor politici, în 1958-1959 problema nu se mai punea în aceeaşi termeni. La doi ani după denunţarea de către Hruşciov la Congresul XX al PCUS a abuzurilor staliniste în materie de poliţie politică, dezlănţuirea în România a valului represiv de la finele anilor 1950, precedat de înăsprirea prevederilor penale şi a celor administrative privind domiciliul obligatoriu şi trimiterea la muncă forţată marchează un moment în care la Bucureşti Gheorghiu-Dej a ţinut să demonstreze că, indiferent de prezenţa trupelor sovietice în ţară, poate asigura securitatea internă. În mod paradoxal, tocmai când Armata Roşie (privită de majoritatea românilor ca un simbol al ocupaţiei sovieto-comuniste) îşi părăsea amplasamentele, s-a realizat o revenire la austeritatea şi dogmatismul din anii stalinismului. Această înăsprire a controlului exercitat asupra societăţii prin pârghiile aparatului represiv a avut darul să dovedească (şi a făcut-o din plin) că zilele regimului nu sunt numărate, aşa cum a fost tentată să creadă larga majoritate a populaţiei, care punea încă semnul egal între puterea comuniştilor în România şi prezenţa aici a trupelor ruseşti.
Independent de modul în care a evoluat conţinutul unor prevederi în timp, Codul Penal şi măsurile administrative dispuse prin Decrete ale Marii Adunări Naţionale, Hotărâri ale Consiliului de Miniştri sau Decizii ministeriale ale MAI privind deportările, domiciul obligatoriu şi internările în lagăre de muncă, acestea au fost încă de la instaurarea „democraţiei populare” principalul instrument de exercitare a represiunii. Articolele penale care au pedepsit infracţiunile de natură politică au avut un caracter public, cu o singură excepţie54 şi au constituit baza „legală” a măsurilor represive întreprinse de Securitate. Prevederile speciale aşa-zis „administrative”, cu un caracter secret datorită caracterului lor neconstituţional, au completat baza de acţiune a unor pusee represive ale regimului, manifestate mai întâi în 1948-1952. Devenind în 1957-1958 excesive în conţinut şi fiind aplicate exagerat, aceste măsuri legislative au provocat şi întreţinut o atmosferă de teroare, similară cu cea din perioada cuceririi şi consolidării puterii de către comunişti. Caracterul lor arbitrar reflectă chiar caracterul regimului instaurat în România după 6 martie 1945.
Pe tot parcursul celor 45 de ani de putere comunistă în România, legislaţia cu caracter represiv a dat posibilitatea Securităţii să facă în timp dovada faptului că se poate substitui cu succes unei armate de ocupaţie, pe care vreme de un deceniu de la crearea sa doar o secondase în asigurarea stabilităţii regimului. Poliţia politică, bazată pe un întreg complex de prevederi, a transformat represiunea în fapt cotidian. Deţinuţii transportaţi către lagărele Canalului în camioane nu mai stârnesc reacţia nimănui: „în drumul nostru întâlnim oameni liberi care-şi cultivă grădina, care lucrează pe lângă casă. Nici unul nu se sinchiseşte de noi, aşa de mult s-au obişnuit cu existenţa coloniei de muncă forţată. Îmi dau seama din atitudinea lor că sistemul penitenciar e sinonim cu orânduirea socialistă”55. După atâţia ani de semne vizibile ale regimului poliţienesc instaurat de Securitate, faptul nu era de mirare şi tocmai acest tip de reacţie a asigurat perpetuarea regimului. Totalitarismul „scoate la iveală
54 Este vorba de articolul 193 indice 1 din Codul Penal, nepublicat în ediţiile acestuia, prin care se condamnau retroactiv foştii poliţişti.
55 Emil Manu, op. cit., p. 121.

ce lasă în penumbră democraţia: şi anume că la capătul drumului indiferenţei şi al conformismului apar lagărele de concentrare”56.
56 Tzvetan Todorov, op. cit., p. 147.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

One Response to “Lagarele de munca in comunism (II)”

  1. Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 2nd, 2018 at 20:20

    […] Analiza dictaturii comuniste (LVIII) […]

Adauga un comentariu