A șaptea dimensiune

Mişcările studenţeşti din 1956

Ecourile relativei liberalizări de după cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-au făcut simţite şi în societatea românească, chiar dacă liderii comunişti români s-au arătat refractari la politica de destalinizare promovată de Hruşciov. Cei mai activi în conturarea unei platforme contestatare împotriva regimului comunist din România s-au dovedit a fi studenţii. Încă din primăvara-vara anului 1956 în mediile studenţeşti au apărut primele semne de nemulţumire faţă de regim, nemulţumiri exprimate uneori deschis, în şedinţe UTM sau pe căi ocolitoare, în discuţii pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin.

În primăvara anului 1956 conducerea de la Bucureşti a luat mai multe decizii care aveau drept scop o intensificare a monitorizării spaţiului universitar. Măsurile adoptate de Biroul Politic al PMR ne arată teama factorilor decizionali de la Bucureşti de a nu se ajunge la o confruntare deschisă. Studenţilor li s-au promis condiţii mai bune în campusuri, acces preferenţial la manifestări sportive şi culturale, extinderea bazei materiale (cămine, cantine, baze sportive, case de cultură, tabere studenţeşti). Pentru o mai bună gestionare a problemei studenţeşti conducerea PMR a decis şi înfiinţarea unei noi structuri în care să fie înglobaţi toţi studenţii, indiferent dacă erau sau nu membri ai UTM, Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti. Deşi la nivelul discursului public noua organizaţie îşi clama apolitismul, ea se afla, de fapt, sub controlul direct al partidului.

Toate aceste decizii nu fac decât să demonstreze tensiunile din mediul studenţesc. Odată cu revenirea studenţilor la cursuri, în septembrie 1956, s-a văzut că măsurile anterioare luate de autorităţi nu au avut efectul scontat. În loc să se producă o scădere a nemulţumirilor, asistăm la o acutizare a crizei, pe fundalul derulării evenimentelor din Ungaria şi Polonia. Începând cu luna septembrie s-au desfăşurat mai multe adunări în facultăţi în care studenţii şi-au exprimat în mod deschis nemulţumirile. Ei au adus în discuţie probleme nedezbătute până atunci – relaţiile dintre URSS şi România, necesitatea prezenţei trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, situaţia grea a studenţilor, falsitatea afişată de conducători şi de presa oficială în contradicţie cu realitatea – care erau şi revendicările susţinute de unguri şi polonezi. Studenţii erau nemulţumiţi şi de sistemul de acordare a burselor, de politizarea excesivă a programei de învăţământ, de birocratizarea structurilor UTM.

Autorităţile erau conştiente de existenţa unei mase critice în rândul studenţilor. Într-o informare a Ministerului Afacerilor Interne către Biroul Politic al CC al PMR, din octombrie 1956, erau semnalate mai multe cazuri de studenţi bucureşteni care „făceau agitaţie”1, iar într-un alt raport erau menţionate cazurile altor studenţi bucureşteni care îşi îndemnau colegii la solidarizare cu studenţii polonezi şi cehi, dar şi la acţiuni care să ducă la schimbarea guvernului2. Informatorii Securităţii din universităţi raportau despre întâlnirile care aveau loc pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin unde se comentau ultimele ştiri auzite la posturile de radio străine. Pe zidurile facultăţilor au apărut inscripţii cerând o luare de poziţie a studenţimii române şi o solidarizare a sa cu colegii din celelalte state est-europene.

În 27 septembrie a avut loc o primă confruntare între studenţi şi activiştii de partid, cu ocazia alegerilor pentru conducerea organizaţiei UTM a anului IV de la Facultatea de Filologie din Bucureşti3. La sfârşitul şedinţei, după peste 10 ore de dezbateri, timp în care au fost aduse critici regimului de la Bucureşti, studenţii şi-au impus proprii candidaţi, dintre cei care fuseseră cei mai combativi, neţinând cont de nici o indicaţie. Rezultatul acestei adunări s-a văzut o lună mai târziu, după intervenţia directă a Biroului Politic al CC al PMR în rezolvarea „crizei”: exmatricularea unor studenţi, câteva excluderi din UTM şi sancţionarea întregii organizaţii4.

1 „La Univ. C.I. Parhon a fost prins studentul Mustaţă Constantin din anul I al Facultăţii de Ştiinţe Juridice, cursul fără frecvenţă, scriind pe perete o inscripţie instigatoare cu următorul conţinut: «Studenţii cehoslovaci sunt în grevă împotriva comunismului, studenţii români ce aşteaptă?»”; ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar nr. 113/1956, f. 27.
2 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, ediţie întocmită de Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996 (în continuare se va cita 1956. Explozia…), p. 192.
3 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar nr. 113/1956.
4 Vezi şi Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul socialist şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001, pp. 145-149.

Declanşarea revoluţiei din Ungaria în 23 octombrie 1956 a provocat o dinamizare a mediilor studenţeşti. La Cluj, în 24 octombrie, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială”, la care au participat circa 300 de studenţi de la ambele Universităţi, „Babeş” şi „Bolyai”. Studenţii erau nemulţumiţi de supraîncărcarea programului de studii, de prezenţa obligatorie la cursuri, de criteriile şi modul de acordare a burselor studenţeşti, cerând, în acelaşi timp, autonomie universitară5. Participanţii au decis convocarea unei mari adunări studenţeşti care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraş, moment în care s-ar fi prezentat şi un program de revendicări. Iniţiativa a rămas însă fără rezolvare pentru că iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi. Balázs Imre şi Aristid V. Târnovan, studenţi în anul V, respectiv anul IV la Institutul de Arte Plastice au fost acuzaţi de acţiune de „agitaţie publică”, fiind condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj la câte 5 ani închisoare corecţională 6.

În 24 octombrie mai mulţi studenţi din anul V de la Facultatea de Filologie din Bucureşti au fost şi ei arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria, iar doi dintre ei au depus la sediul ziarului „Scânteia Tineretului” un text, pentru a fi publicat, în care era criticată conducerea de partid. Ştefan Negrea şi Teodor Lupaş au fost trimişi în judecată sub acuzaţia de „instigare publică”, conform articolului 327 din Codul Penal, primind câte o condamnare de trei ani 7.

În 27 octombrie, la Timişoara, un grup de studenţi de la Politehnică a avut iniţiativa organizării unei mari adunări la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraş. Ne referim la cel mai organizat protest al studenţimii din toamna anului 1956. În 3 zile iniţiatorii au cooptat un număr extrem de mare de colegi de la toate facultăţile timişorene, metoda de anunţare nefiind una oficială, ci cea a transmiterii „de la om la om”.

În 30 octombrie cantina Institutului Politehnic era arhiplină, cca 3000 de studenţi fiind prezenţi, conform estimărilor 8. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la şedinţă, alături de doi lideri de partid veniţi de la Bucureşti, Petre Lupu şi Ilie Verdeţ. Tinerii au abordat subiecte ca prezenţa trupelor sovietice în România, colectivizarea forţată a agriculturii, folosirea la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a deţinuţilor politici, nivelul scăzut de trai al întregii populaţii şi şi-au exprimat făţiş sentimentele antisovietice (s-au strigat lozinci ca „Afară cu ruşii din ţară!”, „Vrem libertate”). Memoriul9 prezentat de studenţi cu această ocazie se referea nu numai la probleme de ordin studenţesc, ci şi la situaţia generală din ţară. Printre doleanţele studenţilor: lichidarea definitivă a cultului personalităţii, desfiinţarea sistemului de norme din economie, reducerea cotelor şi impozitelor din agricultură, mărirea salariilor tuturor categoriilor de salariaţi, relaţii bazate pe principiul egalităţii cu toate statele, retragerea imediată a trupelor sovietice, încheierea de convenţii economice cu toate statele, inclusiv cele capitaliste, libertatea presei şi a cuvântului, schimbarea criteriilor de acordare a burselor pentru ca un număr mare de studenţi să beneficieze de ele, eliminarea limbii ruse, a marxismului şi a economiei politice din programa universitară. Studenţii au avertizat că neprimirea unui răspuns din partea autorităţilor în termen de 3 zile va duce la declanşarea unei greve generale, cerând totodată ca nici o măsură represivă să nu fie luată împotriva celor care au participat la adunare. S-a constituit un comitet

5 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968), volum editat de Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, documentul nr. 15, pp. 188-191.
6 Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, fond Recensământul populaţiei concentraţionare din România, 1945-1989 (în continuare se va cita ACIMS, Recensământul populaţiei concentraţionare).
7 Arhiva postului de radio „Europa Liberă”, fond România, document nr. 2431/1962, p. 13; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997, pp. 487-488; ACIMS, Recensământul populaţiei concentraţionare. Ştefan Negrea a murit în timpul detenţiei, în închisoare Gherla, la 3 noiembrie 1958. Teodor Lupaş, la expirarea pedepsei, a primit „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan. După 1964 şi-a reluat studiile de Filologie, fiind apoi profesor într-o şcoală din provincie.
8 Vezi şi Aurel Baghiu, Printre gratii, Cluj-Napoca, Editura Zalmoxis, 1995; Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1954-1956. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000; Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti anticomuniste din octombrie 1956 din Timişoara văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori, în Romulus Rusan (ed.), op. cit.; Mihaela Sitariu, Oaza de libertate, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
9 Vezi textul integral al memoriului în Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., pp. 688-689.

studenţesc, format din reprezentanţi ai tuturor facultăţilor, care a fost împuternicit să prezinte a doua zi autorităţilor locale şi presei programul de revendicări.

Oficialităţile prezente le-au promis studenţilor că vor transmite la Bucureşti toate cerinţele lor şi că le vor da un răspuns, însă în momentul încheierii adunării participanţii au fost reţinuţi de către forţele militare care înconjuraseră între timp campusul şi au fost transportaţi la o unitate militară de lângă Timişoara, la Becicherecul Mic, unde au fost încarceraţi pentru câteva zile. Cca 900 dintre cei 2000 de studenţi arestaţi au fost supuşi anchetelor Securităţii. Organele represive au trecut la o triere a studenţilor pentru depistarea celor care se evidenţiaseră în timpul discuţiilor, restul fiind eliberaţi după câteva zile. Liderii protestului au fost duşi direct la sediul Securităţii din Timişoara şi supuşi anchetelor.

Chiar în timpul desfăşurării adunării de la Timişoara Biroul Politic al CC al PMR s-a întrunit în regim de urgenţă, luând decizia arestării studenţilor protestatari timişoreni. Membrii Biroului Politic au înfiinţat şi un organism de criză, Comandamentul General, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, secretar al CC al PMR, Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne şi membru al Biroului Politic, Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, membru al CC al PMR, sub conducerea lui Emil Bodnăraş, membru al Biroului Politic. Atribuţiile noului organism erau foarte largi: coordonarea activităţilor serviciilor de informare ale statului, puterea de decizie pentru reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat, inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului şi dreptul de a declara stare excepţională în orice regiune a ţării, subordonarea unor instituţii importante – MFA, MAI, Procuratura Militară şi instanţele militare de judecată10. Comandamentul putea declara stare excepţională în anumite regiuni ale ţării, iar trupele MFA şi ale Securităţii erau pregătite pentru a interveni în orice moment la ordinul comandamentului. Printre atribuţiile comandamentului se specifica în mod explicit că putea lua măsuri pentru suspendarea cursurilor în institutele de învăţământ superior.

De altfel, a doua zi, în 31 octombrie, cursurile tuturor facultăţilor din Timişoara au fost suspendate. Criza nu s-a încheiat însă după arestarea liderilor şi reţinerea participanţilor la adunarea studenţească. În zilele următoare tulburările din mediile studenţeşti au continuat. O grevă a foamei printre studenţii din căminele mediciniştilor un marş pe străzile Timişoarei, iniţiat de studenţii de la Silvicultură, la care au participat cca 1000 de persoane, au determinat autorităţile să folosească forţa pentru calmarea situaţiei. Pentru a li se permite revenirea la cursuri, studenţilor li s-a impus semnarea unor desolidarizări de adunarea din 30 octombrie. Zeci de studenţi au fost exmatriculaţi în lunile următoare, fiind acuzaţi de „abateri grave de la disciplină”, de „atitudine duşmănoasă”, de „participare la acţiunea studenţilor de la Politehnică”.
Din cei circa 2000 de studenţi reţinuţi în acele zile la Timişoara, doar la 30 li s-a întocmit dosar penal. Studenţii au fost aduşi în faţa justiţiei, fiind împărţiţi în două loturi. Tribunalul Militar Timişoara a dat sentinţele în 22 noiembrie şi 13 decembrie. Pedepsele au variat între 3 luni şi 8 ani închisoare. Cele mai mari pedepse le-au primit iniţiatorii adunării de protest, Caius Muţiu, Teodor Stanca şi Aurel Baghiu, câte 8 ani închisoare corecţională. Ceilalţi au fost condamnaţi la închisoare între 3 luni şi 7 ani11. Rapiditatea cu care s-a trecut la judecarea şi condamnarea studenţilor protestatari, precum şi încadrarea lor la un articol al Codului Penal care nu prevedea pedepse foarte mari, articolul 327 (instigare publică), şi nu articolul 209 (uneltire contra ordinii sociale) arată că autorităţile au dorit o rezolvare imediată a crizei de la Timişoara, încercând, în acelaşi timp, să evite provocarea unor noi tensiuni în mediile studenţeşti prin pedepsirea mai dură a protestatarilor.

În 10 noiembrie Biroul Politic a desemnat un colectiv, format din Ilie Verdeţ, adjunct al Secţiei Organe a CC al PMR, Virgil Florea, adjunct al secţiei Ştiinţă şi Cultură a CC al PMR, Nicolae Oniga, adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR. Nicolae Şipoş, ministru adjunct al Ministerului Învăţământului, Aurel Pop, director al Direcţiei Ştiinţelor Sociale din Ministerul Învăţământului şi Ion Cârcei, secretar al CC al UTM, care a fost trimis la Timişoara pentru rezolvarea

10 1956. Explozia…, p. 144.
11 Au mai fost condamnaţi Valentin Rusu la 7 ani, Friederich Barth, Heinrich Drobny la 6 ani, Gheorghe Pop la 5 ani, Ladislau Nagy la 4 ani, Nicolae Balaci, Aurelian Păuna, Octavian Vulpe, Iulian Stanciu la 3 ani, Gheorghe Păcuraru şi Victor Daiciuc la 2 ani, Ioan Petca, Axente Treba, Ioan Ilca, Alexandru Daraban, Mircea Moraru, Matei Cristian, Lazăr Dezideriu, Romulus Taşcă la 1 an, Cornel Cormoş şi Radu Valentin la 6 luni, Nicolae Boldea şi Gheorghe Tamaş la 3 luni, trei studenţi fiind achitaţi: Paul Marius, Teodor Ciomocoş şi Ioan Mihalca; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 799 şi Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, op. cit., p. 676.

tuturor problemelor de după proteste. Grupul a primit atribute largi, fiind împuternicit să ia toate măsurile organizatorice, politice şi educative pe care le considera necesare12. În perioada imediat următoare 16 organizaţii UTM din facultăţile timişorene au fost dizolvate13, iar constituirea Asociaţiilor Studenţeşti şi alegerea liderilor consiliilor, în cazul în care erau deja constituite, au fost stopate. Abia la începutul anului 1957 se vor alege consiliile asociaţiilor studenţeşti din centrul universitar Timişoara.

Să menţionăm că, odată cu declanşarea evenimentelor revoluţionare din Ungaria, liderii comunişti români au luat măsuri urgente pentru evitarea unei situaţii similare în România. Au fost create organisme speciale subordonate direct Biroului Politic. S-au constituit la nivel local colective care controlau executarea tuturor hotărârilor guvernului şi conducerii partidului şi trimiteau orice informaţie „specială” la Bucureşti, unde s-a format un colectiv central coordonat de Nicolae Ceauşescu, membru al Biroului Politic al CC al PMR şi secretar al CC al PMR. Un alt comitet, sub şefia lui Alexandru Moghioroş, membru al Biroului Politic al CC al PMR, era însărcinat cu rezolvarea operativă „a tuturor problemelor legate de aprovizionarea populaţiei şi mai ales a centrelor muncitoreşti cu produse alimentare”14. Conducerea PMR nu numai că era informată de toate arestările ce aveau loc, dar chiar viza mandatele de arestare emise de MAI, sarcina de a coordona această problemă revenind unui alt comitet special condus Gheorghe Apostol, membru al Biroului Politic al CC al PMR.

În ciuda acestor măsuri, informările primite din ţară indicau o atmosfera tensionată la nivelul societăţii româneşti. Înăbuşirea nucleului revoluţionar de la Timişoara nu a pus capăt protestelor din mediile studenţeşti.

În 2 noiembrie, de Ziua Morţilor, studenţi de la Universitatea „Bolyai” din Cluj, purtând la reverul hainei steagul maghiar şi o cocardă de doliu15, s-au strâns în cimitirul oraşului, aducând în acest fel un omagiu tinerilor care luptau la Budapesta. Securitatea a trecut la arestarea celor consideraţi a fi avut iniţiativa acestei întruniri. Dávid Gyula, Páskándi Geza şi Bartis Ferenc au fost acuzaţi de „organizarea unei manifestaţii revoluţionare” şi condamnaţi la câte 7 ani închisoare.

În octombrie au apărut primele zvonuri şi despre declanşarea unei greve generale în centrul universitar Bucureşti. La începutul lui noiembrie, din iniţiativa studenţilor medicinişti Alexandru Ivasiuc şi Mihai Victor Serdaru s-a încercat organizarea unei manifestaţii de stradă programată pentru 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Doleanţele studenţilor bucureşteni erau asemănătoare cu cele ale timişorenilor. Ei cereau, printre altele, eliminarea din programa universitară a limbii ruse şi a marxismului, considerate instrumente ale ideologiei comuniste. Printre problemele ridicate de studenţii bucureşteni se regăseau şi situaţia grea a ţăranilor, prezenţa nejustificată a trupelor sovietice în România, salariile mici ale muncitorilor, problemele cu care se confruntau studenţii (burse mici, condiţii proaste de viaţă în campusurile studenţeşti). Studenţii au sperat într-o solidarizare a populaţiei cu protestul lor, declanşându-se astfel o mişcare similară cu cea din Ungaria. În acest sens locul desfăşurării manifestaţiei nu a fost ales întâmplător, Piaţa Universităţii găsindu-se în centrul oraşului, iar la ora 15 era, de obicei, aglomerată. Prin Bucureşti au fost răspândite manifeste care îndemnau la acţiuni împotriva regimului comunist 16.

12 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 44/1956, f. 1.
13 Ibidem, fond 3 (CC al UTC), dosar nr. 38/1956, f. 110.
14 1956. Explozia…, p. 93.
15 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 915, vol. I, f. 25v.
16 Organizaţia condusă de inginerul Mihai Grama (din care făceau parte şi doi studenţi filologi, Demostene Andronescu şi Marcel Petrişor – aflat în legătură cu Alexandru Ivasiuc) a răspândit în octombrie mai multe manifeste destinate tinerilor: „Studenţi şi studente, Guvernul român aservit Uniunii Sovietice caută prin motive ieftine să vă inducă în eroare! Studenţi şi studente, la luptă pentru eliberarea patriei. Trăiască România liberă, independentă şi conducătoare”16. „Studenţi, urmaţi pilda studenţilor ungari. Încă nu este târziu”.; ASRI, fond Penal, dosar nr. 25595, f. 304, 355. Membrii acestui grup au fost arestaţi în noiembrie 1956-ianuarie 1957, condamnările mergând până la muncă silnică pe viaţă. Un grup de studenţi de la Facultatea de Filosofie (Dumitru Arvat, Remus Resiga, Ion Zane) a redactat şi difuzat în noiembrie circa 40 de manifeste intitulate Soldaţi, muncitori şi ţărani, Cetăţeni, Fraţi muncitori, Teatrul de păpuşi, Cetăţeni, Fraţilor, Fraţi muncitori, Tovarăşi comunişti, Soldaţi, muncitori, În zadar poporul!; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 845, vol. I, f. 58. Cei trei, alături de colegii lor Alexandru Bulai şi Aurel Lupu, au fost arestaţi la sfârşitul anului 1957-începutul anului 1958, condamnările variind între 3 ani închisoare corecţională şi 18 ani muncă silnică. Studenţii Radu

Citeste si articolele:

• Rezistenta armata anticomunista (III)
• Rezistenta armata anticomunista (II)
• Rezistenta armata anticomunista
• Unui anticomunist i se lua şi dreptul la mormânt
• Analiza dictaturii comuniste (LXV)