Tortionarul roman in comunism

vineri, iulie 31, 2009 6:02
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismReprezentanţii represiunii

Următorul portret îi este făcut unui soldat din lagărul de la Salcia, care se specializase în a-şi asmuţi câinele asupra deţinuţilor consideraţi leneşi. În acelaşi lagăr, un ofiţer poreclit Harşti era specializat pe lovitura la fese. Plutonierul Hahău, poreclit astfel după felul în care denumea ciomagul, este într-atât de dependent şi identificat cu instrumentul său de tortură, încât a devenit chiar un om-ciomag. Sergentul Androne este şi el un „artist” al ciomagului, dublat de un „artist” al injuriilor. Memorialistul descrie apoi torţionari specializaţi pe maltratarea intelectualilor, cărora le lovesc mai cu seamă capul, creierul fiind vizat, întrucât schingiuitorii considerau că de acolo vine răul. Există apoi călăi înşelători, al căror fizic induce în eroare: aşa este sergentul Negoiţă, al cărui chip îngeresc nu îl împiedică să chinuie deţinuţii diavoleşte. Urmează caraliul Şoşoiu, specializat în bătaia la tălpi, considerată a fi o pedeapsă sănătoasă, şi plutonierul poreclit Cap-de-Mort, care preschimbă victima într-o masă informă de carne şi sânge. Nu în ultimul rând, maiorul Ioaniţescu de la lagărul Grindu, care ordonă şi supraveghează tortura prin îngheţare metodică a unui deţinut, sau comandantul Goiciu de la Gherla, care ordonă zidirea de viu a unui deţinut. Observaţia generală a lui Florin Constantin Pavlovici este aceea că tortura poate fi întâmplătoare (aceasta stimulează, de obicei, fantezia şi inventivitatea călăului), dar că ea este mai ales organizată şi rutinizată (tehnicizată), oricare dintre cele două forme fiind, însă, la fel de periculoasă. Nu există membru al aparatului de represiune care să nu fi schingiuit niciodată deţinuţi: unii au avut, poate, momente de îndoială ori milă faţă de victime, dar de torturat i-au torturat cu siguranţă pe alţii.

Figura torţionarului român s-a impus însă în mod extrem prin intermediul unui fenomen aberant, reeducarea de la Piteşti. R. Patapievici vede în fenomenul Piteşti un experiment de „inginerie socială”, pe care îl proiectează, extinzându-l în timp, la scară naţională: „Fenomenul Piteşti nu a încetat în 1952, el a continuat prin mijloace sociale, nu penitenciar-sadice, până după 1989. Ceea ce numim azi «poporul român» este rezultatul experimentului Piteşti aplicat întregii Românii de după 1946. Acest experiment de inginerie socială, din nefericire a reuşit. Nu Stalin & Caragiale sunt tutelarii, ci Ţurcanu & Nicolschi”33. Reeducarea prin tortură de la Piteşti, considerată de către Ţurcanu însuşi a fi o metodă de şoc, consta în transformarea victimelor în călăi, ajungându-se la experimentul unor hibrizi, prin dezumanizare metodică: „De-a lungul experienţei de la Piteşti, categoria martorului inocent a fost pur şi simplu suprimată”34 afirmă, de altfel, Virgil Ierunca, cel mai cunoscut analist al fenomenului. Executorul acestui fenomen (având o mână de schingiuitori) a fost Eugen Ţurcanu, un torţionar cu geniu machiavelic, care ajunsese să-şi fascineze uneori chiar şi victimele; Virgil Ierunca vede în Ţurcanu un Verhovenski dus dincolo de limita răului şi un al doilea marchiz de Sade35, în timp ce unii memorialişti văd în el un doctor Mengele românesc; dar Ţurcanu este torţionarul prin excelenţă, în carne şi oase, astfel încât partitura sa este mai degrabă aceea de Mengele şi nu de personaj dostoievskian. Se cuvine precizat totuşi că puţini dintre cei care au participat la reeducare au fost călăi structurali (excepţie primul lot de reeducatori), majoritatea fiind torţionari conjuncturali, siliţi, sau din instinct de conservare. Numărul lucrărilor de memorialistică axate pe descrierea reeducării de la Piteşti (şi Gherla) este de aproape 20, cele mai importante texte fiind semnate de Dumitru Gh. Bordeianu, Grigore Dumitrescu, Costin Merişca, Ştefan Ioan I. Davidescu, Mihai Buracu, Mihai Rădulescu, Viorel Gheorghiţă, Mihai Timaru, Aurel Vişovan, Octavian Voinea.

Care este, însă, raportul afectiv dintre victima mărturisitoare a Gulagului şi fostul său torţionar, anchetator sau gardian, după ce evenimentele tragice şi-au pierdut din actualitate? Este posibilă, în general şi în particular, iertarea călăilor? Răspunsul este variat, de la milostivirea creştinească a lui N. Steinhardt, la atitudinea lui Teohar Mihadaş, care nu învinovăţeşte pe nimeni, decât pe sine, la neputinţa individuală de a ierta a Lenei Constante sau la recta sentinţă de Vitorie Lipan a Elisabetei Rizea: „Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…” sau „Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu”36. Unii nu formulează o sentinţă directă, ci apelează la celebrele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „cine uită nu merită”. Pentru Richard Wurmbrand, a cărui vocaţie misionară este primordială, nu se pune problema uitării sau a iertării călăilor, ci a iubirii lor, în sensul în care „Putem
33 H.-R. Patapievici, Politice, cu ilustraţii de Dan Perjovschi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 52.
34 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 10.
35 Ibidem, pp. 18, 66.
36 Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, pp. 26, 87.

urî păcatul, iubind în acelaşi timp pe păcătos”37. Paul Goma pledează pentru neiertarea călăilor şi pentru judecata lor, adăugând pe lângă acestea neuitarea, începând din chiar clipa în care este torturat: „şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi, mai ales, mai ales SĂ NU-I TAC”; „Trebuie să memorizez, trebuie să înmagazinez, CA SĂ SCRIU DUPĂ CE VOI IEŞI.”; „Lasă, lasă, te ţin eu minte, te pun eu într-o carte!”, îl ameninţă Goma în gând pe unul dintre anchetatorii săi38. Un alt mărturisitor propune imitarea modelului iudaic legal-punitiv de după Holocaust: „Avem multe de învăţat. De pildă, de la evrei; după 50 de ani, ei continuă să vâneze torţionarii şi să-i aducă în faţa justiţiei. Nu iartă nimic! Noi suntem obişnuiţi să iertam şi ne calcă cine vrea în picioare. Iertarea este un sentiment creştinesc, dar trebuie stabilite anumite limite. Pe cine iertăm? Cum iertăm?”39. Ion D. Sârbu propune chiar un portret etic al victimei şi al călăului, fişându-le în paralel şi diferenţiindu-le, pentru a nu fi confundate niciodată: „Victima este orice individ social care nu are posibilitatea să opteze, nici să se apere, nici să fie răzbunat. Călău ar fi orice funcţionar al puterii (neales liber de popor) care execută orbeşte ordinele de sus, fără să îi pese de răul sau păcatul pe care îl comite, nefiind răspunzător de crimele comise, neîncercând vreodată cea mai mică remuşcare sau căinţă.” Tot Sârbu propune iertarea călăilor, dar având drept condiţie căinţa acestora şi existenţa unui necesar stâlp al infamiei: „Cred în iertarea păcătosului. Cu condiţia să se căiască. Nu cer tăierea capetelor celor care au încălcat norma de drept şi norma morală, dar pretind să fie afişată pe ziduri crima lor şi urlată la toate megafoanele. Ca să nu se mai repete”40. Alţi memorialişti ai detenţiei discută iertarea călăilor pornind de la exclamaţia christică „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, dar demolând-o, căci torţionarii nu sunt simpli roboţi, ci personalizează tortura prin zel, simţindu-se împliniţi prin rău, ştiind deci ceea ce fac. Corneliu Coposu consideră pedepsirea penală a călăilor a fi irelevantă, dat fiind că nu condamnarea unor indivizi este importantă, cât condamnarea unor idei; de altfel, Corneliu Coposu îi consideră pe majoritatea torţionarilor a fi nişte iresponsabili patologici care ar trebui mai degrabă internaţi în ospicii şi trataţi psihic, iar nu încarceraţi. Ion Ioanid are opinia cea mai exact formulată: „Astăzi, toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în orice caz, resping ideea «convieţuirii victimelor cu torţionarii», fără ca torţionarii să fie traşi la răspundere. Trebuia, trebuie făcut procesul comunismului” […]. „Ar trebui să repet ce-a spus Monica Lovinescu într-un episod al Memorialului durerii: sunt pentru iertare, dar ca să iertăm trebuie să ştim pe cine iertăm”41.
37 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1994, p. 10.
38 Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 221; şi Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 223, 231.
39 Traian Mihai Neamţu, De ce, Doamne?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 79.
40 Ion D. Sârbu, op. cit., vol. II, pp. 60, 267.
41 Ion Ioanid, Interviu în „România literară”, nr. 25, 1999.

Rezistenţa armată anticomunistă
Rezistenţa armată anticomunistă din România sau „rezistenţa din munţi”, cum a mai fost numită, a reprezentat decenii la rând un fenomen istoric despre care s-a ştiut extrem de puţin. Descoperită după 1989 ca temă publică, în condiţiile unei relativ abundente memorialistici şi afluxului de surse arhivistice, rezistenţa armată nu a scăpat mitizării (paradoxal într-o epocă a demitizării), exagerărilor, dar a şi continuat să fie supusă demonizării, cum se întâmplase în timpul regimului comunist. Subiectul trebuie însă abordat istoric, analizându-i cauzele, etapele, zonele de manifestare, componenţa politică şi socială, precum şi semnificaţiile.
Cauze
Cauzele acestui fenomen se găsesc în contextul istoric de la jumătatea şi de la sfârşitul anilor 1940. Ocuparea României de către Armata Roşie spre sfârşitul celui de-al doilea doilea război mondial, cu întregul cortegiu de abuzuri care a urmat, impunerea la conducerea ţării a Partidului Comunist şi a sateliţilor acestuia, fără legitimitate în ochii populaţiei, aplicarea măsurilor care vizau transformarea în spirit sovietic a statului şi societăţii, altfel spus restrângerea libertăţilor politice, represiunea pe scară largă, inclusiv apariţia Gulagului românesc, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, naţionalizarea (confiscarea) bunurilor unor întregi categorii sociale, colectivizarea forţată a agriculturii etc. au fost cauzele majore ale apariţiei fenomenului rezistenţei armate anticomuniste. Niciodată foarte extinsă, rezistenţa armată anticomunistă a reprezentat totuşi o realitate pe care nu au ignorat-o nici liderii comunişti, nici structurile represive ale Bucureştiului.
Etape şi zone
S-au propus până acum mai multe date privind durata rezistenţei armate anticomuniste: 1944-19581, 1944-19622, 1945-19623 sau 1946-19584. Credem că despre acest fenomen putem discuta între anii 1944-începutul anilor 1960, cu maximă intensitate până la începutul anilor ’50. Fără a exista o delimitare rigidă, pot fi depistate două etape ale rezistenţei: 1944-1947 şi 1948-începutul anilor 1960. În prima fază a rezistenţei statul încă nu era deplin controlat de comunişti – deşi ei au ajuns să joace principalul rol în guvern după 6 martie 1945 –, existând forţe care se opuneau „înroşirii” depline a puterii. Faza a doua a rezistenţei s-a desfăşurat în condiţiile existenţei statului totalitar, care făcea demersuri accelerate de controlare a teritoriului şi populaţiei, inclusiv prin perfecţionarea instrumentelor represive, ceea ce făcea situaţia anticomuniştilor cu atât mai grea.
Fenomenul pe care îl avem în vedere a apărut în 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în nord-estul României. Din pricina abuzurilor săvârşite de soldaţii sovietici, dar şi a practicii generalizate a efectuării de rechiziţii de către Armata Roşie, precum şi a evacuării populaţiei autohtone din zona frontului în spatele acestuia, numeroşi locuitori de la poalele Obcinelor Bucovinei s-au refugiat în păduri, între liniile frontului. Pentru a se putea apăra împotriva atacurilor unor patrule ruseşti şi cu ajutorul forţelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Ion Vatamaniuc, Vladimir Tironeac şi Constantin Cenuşă, reunind câte 15-20 de membri – ţărani, premilitari, dispensaţi sau militari aflaţi în concediu –, bine înarmaţi şi instruiţi de către instructori germani şi români. Misiunile îndeplinite de partizanii bucovineni au vizat aducerea populaţiei locale refugiate între cele două fronturi în zona rămasă sub administraţie românească, patrulări în păduri, acţiuni de recunoaştere şi culegerea de informaţii despre forţele sovietice din zonă, dar şi efectuarea unor diversiuni în spatele Armatei Roşii. Lovitura de stat desfăşurată în Bucureşti la 23 august 1944 a determinat încetarea activităţii grupurilor
1 Cristian Troncotă, Procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă. 1946, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3/1995, p. 120.
2 Eugen Şahan, Aspecte din rezistenţa românească împotriva sovietizării în perioada martie 1944-1962, în „Analele Sighet”, vol. 2, 1995, pp. 213-294; Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 22-23, 1-2/1999, pp. 42-67; Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003.
3 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 78.
4 Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii României. 1946-1958, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Gândirea românească, 1993.

de partizani bucovineni. Unii dintre ei au reuşit să iasă din dispozitivul german, în vreme ce alţii au fost nevoiţi să se retragă spre Vest. Sovieticii – care nu aveau obiceiul de a-i ierta pe cei care îndrăzniseră să li se opună – i-au supus represiunii pe partizanii români, aceştia fiind judecaţi, condamnaţi şi aruncaţi în imensitatea Gulagului. Urmăriţi cu insistenţă, unii partizani au continuat lupta, fiind anihilaţi în anii următori, în vreme ce alţii au (re)intrat în rezistenţă după 19485.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la ieşirea României din Axă, ceea ce a reprezentat un dezastru pentru Germania, motiv pentru care aceasta a încercat să recâştige poziţiile pierdute. Germanii au mizat pentru atingerea scopurilor pe Mişcarea Legionară (care însă avea şi obiective proprii, urmărind refacerea structurilor ei teritoriale şi revenirea la putere în Bucureşti), dar şi pe Grupul Etnic German. Cercurile politice româneşti tradiţionale sperau că vor avea parte de sprijinul Occidentului, care să-i tempereze pe sovietici şi chiar să-i determine pe aceştia să părăsească România. În măsura în care în contextul ultimelor luni de război o contraofensivă germană ar fi determinat o intervenţie anglo-americană, aceasta nu ar fi putut decât să avantajeze această ţară. Însă planurile germanilor şi legionarilor, implicând forţe (inclusiv grupuri de gherilă) şi contacte diverse au fost sortite eşecului. România era ocupată de forţe sovietice puternice, constând atât în trupe ale Armatei Roşii, cât şi în unităţi NKVD. Unii dintre comandanţii Armatei Române asupra cărora existau bănuieli de infidelitate au fost neutralizaţi, în vreme ce liderii acţiunii antisovietice au fost capturaţi şi au sfârşit în Gulag. Pentru a preveni repetarea unor asemenea acţiuni, dar şi pentru că era în logica propriului lor sistem, sovieticii au luat măsuri care să slăbească opoziţia internă din România. Încercarea Germaniei de readucere a României sub controlul său se dovedise o utopie, iar rezistenţa progermană şi-a pierdut rostul de a fi prin înfrângerea în tranşee a puterii care o inspirase6.
Prin instalarea la conducerea României a guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, ţara a revenit la o formă de dictatură. Manifestarea opoziţiei politice a devenit problematică, în condiţiile în care controlul poliţienesc devenea cu fiecare zi mai clar şi mai eficient. Întrucât poziţionările contrare guvernului erau reprimate, au apărut numeroase grupări subversive, scopul principal fiind lupta anticomunistă. Între acestea s-au numărat şi organizaţiile „Tinerimea liberă” şi „T”. Prima dintre ele a fost condusă de Mircea Ştefanovici, cu rădăcini de stânga, însă alunecând rapid pe poziţii anticomuniste în contextual represiunii iniţiate de guvernul Groza. Cea de-a doua a fost iniţiată de Remus Ţeţu şi a ajuns să grupeze îndeosebi membri ai tineretului naţional-liberal, dar şi tineri naţional-ţărănişti ori chiar social-democraţi, programul fiind unul explicit liberal. Contactele cu cercurile politice democratice nu au lipsit, prevăzându-se chiar recurgerea la lupta armată în condiţii favorabile, în mod special în cazul izbucnirii unui război între anglo-americani şi sovietici. Descoperite de serviciile represive ale guvernului, cele două organizaţii au fost anihilate, membrii lor fiind arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Prin procesul desfăşurat în septembrie 1945 la Bucureşti s-a urmărit inclusiv discreditarea partidele democratice, dar această încercare a reprezentat un eşec pentru autorităţi, în condiţiile în care acestea încă nu deţineau controlul absolut nici asupra justiţiei şi nici asupra presei, iar reprezentanţii străini fuseseră de faţă. Totuşi, lecţia a fost învăţată de guvernul dominat de comunişti, cum s-a văzut în perioada următoare7.
Declanşarea „grevei regale”, în vara anului 1945, a reliefat în mod clar că poziţia anticomuniştilor era slabă în confruntarea cu un regim care era dispus să utilizeze toate mijloacele, legale sau nu, pentru a-şi extinde şi impune controlul asupra instituţiilor statului. În acest context au
5 Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu (editori), Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, vol. I, Bucureşti, INST, 1998; Dorin Dobrincu, Bucovineni contra sovietici. Rezistenţa armată anticomunistă din Bucovina (martie-august 1944 – iulie 1946), în „AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală”, vol. V, 2004, pp. 123-182.
6 Perry Biddiscombe, Proding the Russian Bear: Pro-German Resistance in Romania, 1944-1945, în „European History Quarterly”, vol. 23, no 2, April 1993, pp. 193-232; Florin Constantiniu, Prima încercare de scoatere a Armatei Roşii din România, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp. 288-294; Günter Klein, Începuturile rezistenţei antisovietice în România (23 august 1944-6 martie 1945), în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 295-311; Dorin Dobrincu, Un „23 august invers”? Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944- primăvara 1945), în „Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, vol. II, 2003, pp. 221-290.
7 Dan Cernovodeanu, Una dintre primele mişcări de rezistenţă anticomunistă: Organizaţia „T”, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 24-25, 3-4/1999, pp. 211-218; Petre Ţurlea, Procesul organizaţiei „T”, Bucureşti, Editura Libra, 2000; Dorin Dobrincu, În numele libertăţii. Organizaţiile anticomuniste „Tinerimea Liberă” şi „T” (1945), în „Xenopoliana”, vol. XIII, nr. 1-4/2005, pp. 127-149.

apărut organizaţii antiguvernamentale cu programe mai radicale. Cele mai importante aveau să se dovedească organizaţiile subversive „Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre”, aşa-numita „Mişcare Naţională de Rezistenţă”, „Graiul Sângelui” şi aşa-numitul „Grup Înarmat Sinaia”. Organizaţia „Haiducii lui Avram Iancu” a fost iniţiată de un grup de foşti membri ai Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu”, în frunte cu Gavril Olteanu, şi s-a dovedit foarte activă în plan propagandistic, practicând un anticomunism verbal de pe poziţii naţionaliste, chiar şovine. Aceasta însă a dăunat imaginii organizaţiei, dacă avem în vedere că au existat reproşuri din partea anumitor cercuri politice democratice, iar comuniştii, în ochii cărora toţi naţionaliştii erau fascişti, au avut pretexte suplimentare pentru reprimarea grupării. Generalul Aurel Aldea, contraamiralul Horia Măcellariu şi alţi ofiţeri superiori şi oameni politici de diferite nuanţe au iniţiat „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”, care a căutat să strângă laolaltă grupurile de rezistenţă din România, stabilind contacte cu partidele politice de opoziţie, cu Palatul Regal şi cu Misiunile Statelor Unite ale Americii şi ale Marii Britanii la Bucureşti. „MNR” nu a depăşit faza discuţiilor, a stabilirii legăturilor preliminare, posibilităţile sale de acţiune fiind extrem de limitate. Organizaţia „Graiului Sângelui” a fost constituită de Ion Vulcănescu şi s-a limitat la conceperea unor documente privind prezentul şi viitorul statului/naţiunii. „Grupul Înarmat Sinaia” – numele i-a fost atribuit de serviciile represive româneşti – a fost constituit de militari din unităţile de vânători de munte din zona Sinaia-Predeal-Braşov, dispunând de cantităţi de armament şi muniţii depuse în munţii din apropiere. Cele patru formaţiuni amintite au avut un număr destul de redus de membri activi, iar activitatea „Haiducilor lui Avram Iancu” şi a „Graiului Sângelui” s-a limitat doar la conceperea şi răspândirea de manifeste. Aderenţii acestor formaţiuni au sperat, alături de opoziţia politică şi de o bună parte a populaţiei României, că regimul prosovietic de la Bucureşti se va prăbuşi în contextul izbucnirii unui război între lumea liberă şi Kremlin. Infiltrate de serviciile de informaţii ale guvernului Groza, aceste organizaţii au fost ţinute mult timp sub control, iar în cele din urmă anihilate. După anchete în care s-au folosit metode brutale, a avut loc un proces (sentinţa s-a pronunţat pe 18 noiembrie 1946), scopul principal fiind cel din anul precedent, compromiterea opoziţiei politice8.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

3 Responses to “Tortionarul roman in comunism”

  1. Unui anticomunist i se lua şi dreptul la mormânt | A șaptea dimensiune says:

    august 28th, 2016 at 14:06

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXV) […]

  2. Miscarile studentesti din 1956 | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 4th, 2018 at 8:35

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXV) […]

  3. Rezistenta armata anticomunista | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2019 at 15:38

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXV) […]

Adauga un comentariu