Rezistenta armata anticomunista

marți, august 4, 2009 7:11
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismRezistenţa armată anticomunistă

Etape şi zone

Anihilarea acestor organizaţii anticomuniste (antisovietice), dar şi a altora care au activat în anii 1945-1947, a marcat într-un fel sfârşitul primei etape a rezistenţei anticomuniste subversive în România. Cea de-a doua fază, care a început în 1948 şi a durat mai bine de un deceniu, a stat sub semnul durităţii confruntărilor armate şi a amplorii represiunii, dar şi al izolării grupurilor de partizani. Rezistenţa din această perioadă s-a manifestat îndeosebi în regiunile montane şi împădurite ale României. S-au conturat 14 zone de rezistenţă, în care s-au remarcat diferite formaţiuni anticomuniste: Bucovina, Moldova, Vrancea, nordul Transilvaniei, Transilvania centrală, Munţii Apuseni, Crişana, Arad, Banat, Oltenia, Munţii Făgăraş-versantul nordic, Munţii Făgăraş-versantul sudic şi Munţii Iezer, Muntenia şi Dobrogea. Momentul de vârf al rezistenţei armate a fost atins la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Ultimele grupuri constituite – aflate însă de câţiva ani în pasivitate – au fost lichidate în 1957-1958, iar ultimii partizani-fugari izolaţi înarmaţi au fost anihilaţi la începutul anilor 1960.

Cauzele (re)apariţiei fenomenului luptei armate anticomuniste la sfârşitul anilor 1940 în Bucovina au fost multiple, de la persecutarea foştilor partizani antisovietici, a celor care nu erau de acord cu noile realităţi politice din ţară şi până la radicalele măsuri de natură economică ale regimului, în mod special colectivizarea agriculturii. Printre partizanii care s-au remarcat la sfârşitul anilor 1940 şi în anii 1950 s-au numărat Constantin Cenuşă, Vasile Motrescu, Cozma Pătrăucean, Constantin Gherman, Gavril Vatamaniuc, Grigore Sandu, Gheorghe Vasilache ş.a. Ei au acţionat fie ca fugari izolaţi, fie reunindu-se în grupuri ori chiar în organizaţii (spre exemplu „Gărzile Decebal”) care îşi fixaseră ca program lupta împotriva regimului „democrat-popular”. Partizanii bucovineni aveau în cea mai mare parte stagii pe fronturile celui de-al doilea război mondial, în special în Rusia, unde

8 Dorin Dobrincu „Începuturile rezistenţei armate anticomuniste în România, în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»”, tom XXXIV, 1997, pp. 127-133; Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă (editori), Începuturile Mişcării de Rezistenţă în România, vol. I, 11 aprilie 1945-31 mai 1946, Bucureşti, INST, 1998; vol. II, 1 iunie-18 noiembrie 1946, Bucureşti, INST, 2001; Nicoleta Raluca Spiridon, Preliminariile rezistenţei armate, 1944-1946, în „Experimentul Piteşti”. Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură”. Opresiunea ţărănimii române în timpul dictaturii comuniste, ediţia a IV-a, Piteşti, 24-26 septembrie 2004, editor şi coordonator Ilie Popa, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, 2005, pp. 401-418.

câştigaseră o utilă experienţă de luptă. Ca peste tot în ţară, autorităţile comuniste nu tolerau manifestările de opoziţie, cu atât mai puţin pe cele armate, astfel încât şi aceşti opozanţi au fost anihilaţi, unii fiind împuşcaţi, alţii judecaţi şi aruncaţi în închisori, împreună cu susţinătorii lor. Ultimul partizan-fugar izolat din această zonă, Gheorghe Munteanu, a fost capturat în 19619.

Chiar dacă în cea mai mare parte Moldova nu oferea condiţii favorabile unei mişcări de partizani, şi în această provincie a României aveau să ia fiinţă mai multe organizaţii şi grupuri anticomuniste, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, cele mai multe subversive, dar şi câteva înarmate, implicate în acţiuni de gherilă. Grupări importante s-au dovedit a fi cele conduse de Vasile Cămăruţă şi Vasile Corduneanu, organizaţia „Frontul Patriei” şi „Centrul de rezistenţă” de la Uturea. Cele mai multe au fost de dimensiuni reduse, cuprinzând câţiva membri, dar au existat şi unele mari. Toate aveau susţinători în localităţi, fără de care supravieţuirea lor ar fi fost problematică, dacă nu imposibilă. Câteva organizaţii au avut programe politice, mai mult sau mai puţin articulate, în vreme ce altele urmăreau destul de confuz opoziţia la comunizare. Majoritatea nu au reprezentat în fapt decât asocierea de conjunctură/temporară a unor fugari politici10.

În Curbura Carpaţilor, mai precis în Vrancea, au activat la începuturile regimului comunist două formaţiuni importante de partizani. Grupul Ion Paragină a apărut în 1948, în zona Panciu, ca urmare a iniţiativei unor legionari, dar curând s-au alăturat şi naţional-ţărănişti, naţional-liberali sau oameni fără apartenenţă politică. Membrii formaţiunii erau studenţi, elevi, învăţători, profesori, preoţi, mici comercianţi sau ţărani. Partizanii au realizat manifeste şi un ghid de luptă (Manualul haiducului), au adunat armament, au făcut instrucţie militară şi au stabilit contacte utile în eventualitatea declanşării unui conflict între sovietici şi occidentali. Infiltrat de Securitate, grupul a fost distrus în octombrie 194911. Locuitorii din Vrancea istorică, deznădăjduiţi la sfârşitul anilor 1940, deoarece principalele surse de existenţă – munţii şi pădurile – le fuseseră confiscate („naţionalizate”), erau supuşi la impozite grele şi erau agresaţi zilnic în felul lor încă arhaic de organizare socială. Aşteptau şi ei – ca mai toţi românii şi est-europenii – să se schimbe situaţia, să le vină un ajutor de undeva, chiar şi cu preţul izbucnirii unui nou război, altfel spus „să vină americanii”. Vrâncenii erau oameni simpli, munteni cu puţine legături cu lumea, dar cu un curaj vecin cu nebunia, dispuşi a urma pe cineva cu un proiect cât de cât coerent de înlăturare a regimului comunist. În acest context a apărut organizaţia „Vlad Ţepeş II”, iniţiată de Victor Lupşa, originar din judeţul Trei Scaune. Organizaţia a avut nuclee în trei judeţe – Putna, Trei Scaune şi Râmnicu Sărat – cuprinzând sute de persoane, mai ales ţărani, dar şi muncitori, funcţionari, intelectuali, ofiţeri deblocaţi şi studenţi. A existat un program de trecere

9 Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu (editori), op. cit., vol. I; Adrian Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Bucovina, vol. II, 1 octombrie 1950-10 iunie 1952, Bucureşti, INST, 2000; Constantin Hrehor, Muntele mărturisitor. Anii rezistenţei/anii suferinţei, Iaşi, Editura Timpul, 2002; Dorin Dobrincu, Sfidarea Securităţii în Bucovina. Grupul de rezistenţă armată anticomunistă Gavril Vatamaniuc (1949-1958), în „Revista de Istorie Socială”, vol. VIII-IX, 2003-2004, pp. 363-412; Idem, Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistenţă armată anticomunistă Cenuşă–Motrescu, Pătrăucean-Gherman şi Cenuşă-Pătrăucean (1948-1951), în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»”, vol. XLII, 2005, pp. 451-481; idem, Rezistenţa armată anticomunistă din Bucovina: „Gărzile Decebal” şi grupul Grigore Sandu (1949), în Memoria, nr. 51-52, 2-3/2005, pp. 33-48; Marian Olaru, Bucovineni împotriva comunismului: fraţii Vasile şi George Motrescu, prefaţă de Dimitrie Vatamaniuc, postfaţă de Vasile I. Schipor, Suceava, Editura Universităţii, 2006; Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre, 1952-1953, ediţie îngrijită de Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, pp. 23-211.
10 Neculai Popa, Represiune şi rezistenţă în ţinutul Neamţului, Bucureşti, Editura Vremea, 2000; Cezar Zugravu (ed.), O istorie a rezistenţei şi a represiunii, 1945-1989, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2002; Dorin Dobrincu, Fapte uitate: Iaşul şi rezistenţa anticomunistă (1946-1950), în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»”, vol. XLI, 2004, pp. 389-412; idem, Un „front” puţin cunoscut: rezistenţa armată anticomunistă din nordul Moldovei (1948-1954), în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi”, serie nouă, Istorie, tom L, 2004, pp. 219-251; idem, Formaţiuni din rezistenţa armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958), în „AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală”, vol. VI, 2005, pp. 163-192.
11 Laura Stancu, Liviu Burlacu, Organizaţia de rezistenţă „Paragină” în atenţia Securităţii”, în vol. – Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă,Bucureşti, CNSAS, 2001, pp. 146-153; Laura Vlădoiu-Stancu, Liviu Burlacu (editori), Manualul haiducului – cod de instructaj al organizaţiei de rezistenţă „Paragină”, în „Arhivele Securităţii”, vol. 1, 2002, pp. 219-227; Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Timişoara, Editura de Vest, 1993; idem, Destinul unui ofiţer. Amintiri, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000.

simultană la acţiune în cele trei judeţe amintite în noaptea de 23/24 iulie 1950. Insurgenţii au preluat controlul localităţii doar la Bârseşti, ceea ce a atras intervenţia rapidă şi brutală a Securităţii în toate satele în care au fost depistate nuclee ale organizaţiei. S-au înregistrat ciocniri cu Securitatea, mai mulţi rebeli fiind ucişi, sute de persoane arestate, iar familiile lor maltratate. Procesele (au existat 18 loturi cu peste 300 de inculpaţi) s-au soldat cu condamnări la moarte şi ani grei de detenţie. Victor Lupşa s-a predat după câţiva ani, fiind executat în 195612.
În nordul Transilvaniei s-au constituit mai multe grupări anticomuniste. Fraţii Vasile şi Ioan Popşa au încercat în 1949 să unifice rezistenţa de pe Valea Izei, iniţiind subgrupurile din Ieud, Rozavlea şi Dragomireşti, în care au fost implicate zeci de persoane, formaţiuni anihilate în timpul confruntărilor din 1949-1950. Un alt grup important a fost format prin reunirea formaţiunilor conduse de pădurarul Nicolae Pop zis Achim (în 1944 acesta salvase mai mulţi evrei care urmau a fi deportaţi de maghiaro-germani în lagărul de exterminare de la Auschwitz, motiv pentru care ulterior avea să primească – împreună cu Maria Pop şi Aristina Pop, viitoare Săileanu – din partea Memorialului Yad Vashem, Israel, distincţia de „Drept între popoare”) şi preotul greco-catolic Atanase Oniga. Acţionând în Munţii Ţibleşului, versantul Lăpuşului, acest grup s-a dovedit cel mai important din nordul Transilvaniei. Securitatea a reuşit să-l anihileze complet abia în 1953. Ultimii partizani izolaţi din nordul Transilvaniei au fost anihilaţi în 1956-1958 (Gheorghe Paşca şi Vasile Blidaru)13.
Centrul Transilvaniei a cunoscut activitatea mai multor formaţiuni anticomuniste. „Garda Albă”/„Liga Naţională Contra Comunismului”/ „Organizaţia de rezistenţă a partizanilor din Munţii Rodnei” (apar toate cele trei denumiri) a fost înfiinţată de Leonida Bodiu, fost ofiţer al Armatei Române, căzut prizonier la sovietici, întors în ţară cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, luat prizonier de germani, revenit în România după război. Zona de acţiune a organizaţiei cuprindea o parte a judeţului Năsăud, nuclee importante existând în comunele Parva, Rebra şi Rebrişoara, formate din intelectuali de ţară, ţărani înstăriţi, mijlocaşi şi săraci. În legătură cu această organizaţie au fost şi doi scriitori importanţi, Teohar Mihadaş şi Constant Tonegaru. Şi această organizaţie a fost anihilată în ianuarie-februarie 1949. Câţiva membri (inclusiv liderul) au fost asasinaţi fără judecată, cum s-a mai întâmplat în Transilvania, dar şi în alte regiuni din ţară. Ceilalţi arestaţi au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de recluziune14. O altă organizaţie din această zonă a purtat denumirea de „Partizanii Regelui Mihai – Armata Secretă”/„Partizanii Majestăţii Sale Regele Mihai I” sau „Garda Albă”/„Armata Albă”, fiind constituită în anul 1948, la Cluj, din iniţiativa lui Alexandru (sau Vasile) Suciu, Gheorghe Mureşan şi Lazăr Bondor. Ea s-a extins în localităţile din jur, de la Turda până la Gherla, inclusiv în sate. Iniţiatorii îşi propuneau să lupte împotriva regimului comunist şi pentru readucerea regelui în fruntea ţării. Gruparea a fost distrusă în primăvara anului 1949 ca urmare a trădării. Unii dintre anticomunişti au reuşit să scape, refugiindu-se în păduri şi angajându-se în lupta armată. S-a remarcat îndeosebi un grup condus de preotul greco-catolic Eusebiu Cutcan, anihilat la sfârşitul anului 195015.
12 ASRI, fond P, dosar nr. 64409, vol. 1-25; „În 1948 ne-au luat muntele…”. Răscoala ţărănească din Munţii Vrancei – 23 iulie 1950. Destăinuirile participanţilor”, I, a consemnat Ruxandra Mihăilă, în „Memoria”, nr. 11, 1994, p. 35-45; II, în „Memoria”, nr. 13, 1995, pp. 102-105.
13 Ştefan Bellu, Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenţei anticomuniste, Baia Mare, Editura Gutinul, 1993; Camelia Ivan Duică (ed.), Rezistenţa anticomunistă din Maramureş. Gruparea Popşa, 1948-1949, Bucureşti, INST, 2005; Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre, 1952-1953, ediţie îngrijită de Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, pp. 213-249; capitolul Solidaritate şi salvare. Români printre cei “Drepţi între Popoare”, subsecţiunea Lista cetăţenilor români distinşi de Yad Vashem cu titul Drept între Popoare”, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Preşedintele comisiei: Elie Wiesel, Editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 313; Dorin Dobrincu, “Oamenii de pădure”. Rezistenţa armată anticomunistă din nordul Transilvaniei (1945-1958), în „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca”, Series historica, vol. XLIII, 2004, pp. 317-371; Andreea Dobeş, Speranţă şi iluzie în anii ’50. Aspecte privind rezistenţa armată anticomunistă în Maramureş, în „AIO – Anuarul Institutului de Istorie Orală”, vol. V, 2004, pp. 96-122.
14 Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Cluj, Editura Clusium, 1990; Viorel Bodiu, Fratele meu, ostaş în divizia «Tudor Vladimirescu», împuşcat ca anticomunist pe Dealul Crucii, în „Memoria”, nr. 22/1997, pp. 122-127.
15 Liviu Maliţa, Ovidiu Pecican, Urmăriţi, prindeţi, arestaţi pe individul Eusebiu Cutcan, fost preot…, interviu cu Eusebiu Cutcan, în „Apostrof”, nr. 5-6-7/1990, pp. 40-41; Dan Curean, După 40 de ani Stoica Stoian rupe tăcerea, în „Nu”, nr. 56, 11-18 noiembrie 1991, p. 9; Valentin Naumescu, Gabriel Năsui, Şi crucea şi spada simbolizează biruinţa, interviu cu Eusebiu Cutcan, în „Echinox”, nr. 10-11/1991, p. 4.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

4 Responses to “Rezistenta armata anticomunista”

  1. Regele Mihai, un tradator de neam si tara | A șaptea dimensiune says:

    ianuarie 7th, 2015 at 16:03

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXVI) You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site. Tags: criminali, romania, ticalosi […]

  2. Rezistenta armata anticomunista (II) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 3rd, 2018 at 20:55

    […] Rezistenta armata anticomunista […]

  3. Miscarile studentesti din 1956 (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 4th, 2018 at 14:16

    […] Rezistenta armata anticomunista […]

  4. Rezistenta armata anticomunista (III) | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2019 at 12:41

    […] Rezistenta armata anticomunista […]

Adauga un comentariu