Rezistenta armata anticomunista (II)

joi, august 6, 2009 6:39
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismRezistenţa armată anticomunistă

Etape şi zone

În Munţii Apuseni a existat unul din marile bazine de rezistenţă armată anticomunistă. Pe versantul oriental al Munţilor Apuseni s-a constituit în anul 1948 „Frontul Apărării Naţionale. Corpul de Haiduci”, sub conducerea maiorului Nicolae Dabija şi a subinginerului Traian Macovei. Partizanii şi-au construit un adăpost-fortificaţie („cazemată”) în Muntele Mare, iar în localităţile de la poalele munţilor s-au constituit grupări de sprijin (cum a fost cazul „Ligii Apusene a Moţilor”), dar şi o reţea care oferea informaţii cu privire la acţiunile autorităţilor. Maiorul Dabija a conceput un plan care viza nici mai mult, nici mai puţin decât declanşarea unei insurecţii în 1949, când se aştepta şi izbucnirea războiului dintre sovietici şi americani. Se avea în vederea ocuparea prin forţă a instituţiilor statului, a unor depozite de armament şi muniţii, precum şi a unor puncte strategice din ţară, în special a unor defilee. S-au pus la punct legături cu Bucureştiul şi s-au făcut demersuri pentru stabilirea unor contacte cu cercuri diplomatice occidentale din capitală. Securitatea a preîntâmpinat însă declanşarea unei acţiuni anticomuniste ample în Munţii Apuseni, formaţiunea lui Nicolae Dabija fiind distrusă, mai mulţi partizani murind în luptă, alţii fiind prinşi atunci sau mai târziu. Un proces desfăşurat la Sibiu, în octombrie 1949, s-a soldat cu condamnarea la moarte şi executarea unora dintre partizanii capturaţi, în vreme ce alţii au fost asasinaţi, în pofida sentinţelor care prevedeau pedepse cu închisoarea. O altă formaţiune de pe acelaşi versant oriental al Munţilor Apuseni, în zona comunelor Băişoara şi Muntele Băişoarei, a fost condusă de comandorul Diamandi Ionescu. Partizanii au fost implicaţi în acţiuni curajoase contra autorităţilor comuniste (în august 1949 ei au ocupat comuna Muntele Băişoarei, de unde administraţia de partid şi de stat a fost înlăturată pentru scurtă vreme), dar în urma represiunii brutale au fost anihilaţi. Unii dintre luptători sau susţinătorii lor au fost executaţi pe loc, alţii au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte sau la diferite perioade de detenţie16. În partea de sud-est a Munţilor Apuseni a fiinţat aproape un deceniu un grup condus de Leon Şuşman şi Simion Roşa, mai degrabă o formaţiune aflată în aşteptare decât una activă în plan paramilitar17.

În Depresiunea Huedinului au existat mai multe formaţiuni anticomuniste. Una dintre acestea a fost „Echipa Cruce şi Spadă”, condusă de Gheorghe Gheorghiu zis Mărăşeşti şi Gavrilă Forţu. Constituită în 1948 la Bucureşti, organizaţia a „migrat” în zona Huedin, unde beneficia de susţinători. Intervenţia rapidă şi hotărâtă a Securităţii a dus la distrugerea grupării, membrii acesteia fiind în cea mai mare parte prinşi, judecaţi şi condamnaţi (însă nici unul la moarte). Liderii şi alţi câţiva partizani au fost asasinaţi, cadavrele lor fiind expuse în public. Teodor Şuşman din comuna Răchiţele, în partea sudică a Depresiunii Huedin, a fost unul dintre numeroşii oameni persecutaţi de regimul comunist pentru originea socială, pentru prestigiul său construit pe valori tradiţionale şi pentru convingerile nonconformiste. Împreună cu fiii săi mai mari, Teodor junior şi Visalon, el a pus bazele unui grup înarmat care a rezistat mai mulţi ani în zona Munţilor Vlădeasa, în partea nordică a Apusenilor. Formaţiunea a devenit treptat una dintre cele mai importante din rezistenţa armată anticomunistă din România, potrivit clasificărilor întocmite de Securitate. După ani de confruntări cu Securitatea, unii partizani s-au sinucis (liderul şi cei doi fii mai mari, la date diferite), alţii au fost ucişi în luptă (Mihai Jurj) sau au fost prinşi şi condamnaţi la moarte şi executaţi (Roman Oneţ) ori la închisoare (Lucreţia Jurj), la fel ca numeroşi susţinători ai lor. De asemenea, în aceeaşi regiune a Huedinului a existat o organizaţie subversivă, cunoscută sub denumirile de „Frontul Naţional Creştin Iuliu Maniu”, „Gruparea de luptă pentru Libertate, Patrie şi Cruce” sau „Grupul” Iosif Capotă-Alexandru Dejeu. Această formaţiune s-a limitat însă la difuzarea de manifeste anticomuniste18.

16 Mircea Arieş, Florin Mircea Corcoz, Crimă şi teroare în Apuseni! Din nou…Securitatea, V, în „România liberă”, nr. 740, 8 septembrie 1992, p. 1; Frontul Apărării Patriei Române, în „Memoria”, nr. 13/1995, pp. 66-67; Ioan Gligor, Evenimentele dramatice din comuna Bistra (1946-1953), în „Memoria”, nr. 39, 2/2002, pp. 116-121; Ion Cârja, Canalul morţii, [Bucureşti], Editura Cartea Românească, 1993, passim.
17 Elisabeta Neagoe, Grupul de rezistenţă Leon Şuşman (1948-1957), în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 45-71; Marcel Luduş, O crimă a Securităţii: împuşcarea fraţilor Şuşman la Poşaga, în „Nu”, nr. 80, 3-4 iunie 1992, p. 14; Anton Moisin, Uciderea preotului Roşa Simion. Un crâmpei din Rezistenţa greco-catolică în centrul Ardealului (1948-1957), în „Dreptatea”, nr. 637, 15 iulie 1992, pp. 2.
18 Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…” Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), prefaţă de Doru Radosav, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Doru Radosav, Almira Ţentea, Cornel Jurju, Valentin Orga, Florin Cioşan, Cosmin Budeancă, Rezistenţa anticomunistă din Apuseni. Grupurile: „Teodor Şuşman”, „Capotă-Dejeu”, „Cruce şi Spadă”. Studii de istorie orală, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2003; Rezistenţa armată anticomunistă din România. Grupul „Teodor Şuşman” (1948-1958).

Crişana a fost unul din bazinele mici de rezistenţă, dar şi aici s-au înregistrat mai multe organizaţii subversive şi grupuri înarmate: grupul Ştefan Popescu, organizaţiile „G4” şi „Vlad Ţepeş II”. Acestea au avut o componenţă politică, socială şi etnică diversă, unele fiind conduse de foşti membri ai unor partide (Partidul Naţional Ţărănesc), altele fiind apolitice. Au fost alături oameni bine situaţi social sau de condiţie modestă, tineri (majoritari) sau bătrâni, îndeosebi români, dar şi maghiari, cei mai mulţi bărbaţi, dar nelipsind femeile19.
În zona Aradului, rezistenţa armată s-a manifestat îndeosebi în partea estică. Gligor Cantemir şi Ioan Bogdan au condus organizaţii extinse în partea montană a Aradului în anii 1948-1949, lichidate însă destul de repede de Securitate. Unii dintre cei care au scăpat de arestare s-au regrupat în formaţiuni mai mici, care s-au dovedit deosebit de active în anii următori, fiind necesare concentrări apreciabile de forţe pentru distrugerea lor. A fost cazul grupului Zaharia Berău-Ioan Luluşa-Pavel Dobrei sau al grupului Ilie Sasu. Grupurile de rezistenţă din zona Aradului au pus probleme însemnate Miliţiei şi Securităţii în perioada în care au existat, fiind implicate şi în confruntări armate, soldate cu victime de ambele părţi. În cele din urmă şi ele au fost infiltrate şi distruse20.
Una dintre zonele în care fenomenul rezistenţei armate s-a manifestat intens şi timp îndelungat a fost cea a Banatului. Colonelul Ion Uţă – care dispunea de o importantă experienţă militară, administrativă şi politică (era membru al Partidului Naţional Ţărănesc) – a fost unul din cei mai importanţi lideri ai rezistenţei bănăţene. Oamenii din jurul lui au fost mai ales ţărani din satele de munte ale judeţului Severin, dar au existat contacte şi în oraşele importante din Banat. Legându-şi speranţele de izbucnirea mult-aşteptatului război dintre Est-Vest, colonelul Uţă a iniţiat un plan de constituire a unui „Bloc Naţional”, care să unifice toate grupurile de rezistenţă din Banat şi să declanşeze o răscoală anticomunistă generală în regiune. Informate la timp, structurile represive ale statului comunist au intervenit în forţă la începutul anului 1949, în timpul luptelor fiind ucişi mai mulţi partizani, inclusiv colonelul Uţă. Sub conducerea avocatului Spiru Blănaru, a comandorului Petru Domăşneanu şi a notarului Gheorghe Ionescu, având orientări politice diferite (primii erau legionari, iar cel din urmă naţional-liberal), la sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut s-au constituit mai multe formaţiuni anticomuniste în aceeaşi zonă montană a judeţului Severin. Pentru anumite perioade aceste formaţiuni s-au unificat, dar datorită concepţiilor politice diferite, precum şi orgoliilor liderilor au apărut fricţiuni, ceea ce a dus la destrămarea lor. Mai ales grupurile conduse de Blănaru şi Ionescu au avut ciocniri dure cu numeroasele efective ale Securităţii aflate în zonă. Victoria a fost în cele din urmă a Securităţii, liderii şi cei mai mulţi membri fiind prinşi. Inginerul Aurel Vernichescu şi avocatul Ioan Târziu, foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, erau în toamna-iarna anului 1948-1949 liderii unei formaţiuni de rezistenţă care activa în satele de la sud şi est de oraşul Caransebeş. „Organizaţia Naţională Creştină de Luptă Împotriva Comunismului, Partizanii României Mari” (cunoscută şi sub numele de „Vulturul Negru” sau „Bastionul Negru”) a fost constituită la Timişoara în toamna anului 1948 din iniţiativa lui Ion Tănase, funcţionar particular, şi el fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Formaţiunea s-a extins în zona Banatului, plănuind declanşarea, la 18/19 martie 1949, a unei răscoale anticomuniste prin atacarea simultană şi ocuparea instituţiilor publice, a
Mărturii, editori: Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancă, studiu introductiv: Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004; Oana Ionel, Dragoş Marcu, Rezistenţa împotriva comunismului prin difuzarea de manifeste. Cazul Iosif Capotă, în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 111-132.
19 Antonio Faur, Căpitanul Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă din sudul Bihorului (1946-1950), în „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca, vol. XLIII, Serie Historica, 2004, pp. 651-663; Gabriel Moisa, Rezistenţa anticomunistă [din nord-vestul României], în Ion Zainea (coord.), Corneliu Crăciun, Antonio Faur, Mihai Drecin, Gabriel Moisa, Augustin Ţârău, Nicolae Mihu, Democraţie occidentală şi democraţie populară: evoluţia spectrului politic în nord-vestul României (1944-1950), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2004, p. 169-238; Cornel Onaca, Martori şi martiri. Din temniţele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000.
20 Steliana Breazu, Grupul de rezistenţă anticomunistă al lui Gligor Cantemir din Munţii Zarandului şi Munţii Codrului, pe Valea Crişului Alb, în „Analele Sighet”, vol. 2, 1995, p. 334-337; Gheorghe Poenaru, O organizaţie de rezistenţă anticomunistă din judeţul Arad, în perioada 1948-1956, în „Analele Sighet”, vol. 1, 1995, p. 257-262; Corneliu Cornea, Jurnalul detenţiei politice în judeţul Arad, 1945-1989, prefaţă de Viorel Gheorghiţă, Arad, Editura Mirador, 2000; Dorin Dobrincu, Organizaţii şi grupuri de rezistenţă armată anticomunistă din zona Aradului (1948-1956), în „Acta Transylvanica. Anuarul Centrului de Istorie a Transilvaniei”, vol. I, 2004, pp. 171-202.

sediilor Partidului Comunist etc. în principalele oraşe din regiune, dar şi în sate. Între cele două formaţiuni amintite s-a stabilit o colaborare în februarie-martie 1949. Securitatea a prevenit însă acţiunea acestor anticomunişti, trecând la reţinerea membrilor şi susţinătorilor organizaţiei. Liderii şi membrii importanţi ai tuturor organizaţiilor amintite mai sus au fost reuniţi într-un lot exemplar, judecat la Timişoara, în iunie 1949, în cadrul unui proces-spectacol. S-au pronunţat mai multe condamnări la moarte, aduse la îndeplinire, iar ulterior alţi partizani au fost asasinaţi, chiar dacă nu primiseră decât condamnări la închisoare. În afară de aceste grupări, în Banat au mai activat şi altele, subversive sau înarmate. De asemenea, au existat şi luptători anticomunişti izolaţi. Cel mai cunoscut caz a fost al lui Ion Banda, considerat ultimul luptător anticomunist din Banat, dar şi din România, el fiind anihilat abia în 196221.
Cele mai importante formaţiuni anticomuniste din Oltenia au fost „organizaţia subversivă Carlaonţ-Ciuceanu”, grupul „Arnota” şi „Mişcarea Română de Rezistenţă”. Membrii acestora aveau fidelităţi politice diverse (erau ţărănişti, liberali, legionari, social-democraţi) ori erau apolitici, aveau profesii diferite (foşti militari de carieră, inclusiv ofiţeri superiori, profesori, învăţători, studenţi, elevi, ingineri, muncitori, ţărani). Unele dintre aceste grupări au fost implicate în ciocniri cu Securitate, dar au fost anihilate cu duritate, înregistrându-se victime de o parte şi de alta22.
Munţii Făgăraş-versantul nordic s-au dovedit din perspectivă istorică una dintre cele mai importante zone de luptă contra regimului comunist din România. Profitând de avantajul geografiei – Munţii Făgăraş constituiau cel mai important masiv muntos din Carpaţii româneşti – mai mulţi tineri din localităţile situate în fostul judeţ Făgăraş, aproape toţi membri ai Frăţiilor de Cruce (organizaţia de tineret a Mişcării Legionare), s-au implicat după 1948-1949/1950 în acţiuni deschise contra regimului comunist. Aceşti studenţi, elevi de liceu, muncitori, ţărani şi pădurari au constituit o formaţiune care a purtat denumirile de „Grupul carpatin făgărăşan”, „Grupul 73 Carpatin de eliberare naţională” sau pur şi simplu grupul Gavrilă (Securitatea utiliza formula „banda Gavrilă”). Cel mai cunoscut lider a fost Ion Gavrilă, probabil personajul cel mai potrivit pentru o asemenea funcţie. În munţi au fost puţini partizani, nu mai mult de 11-14, dar ei s-au adaptat noilor condiţii şi s-au dovedit extrem de eficienţi în acţiunile de gherilă, chiar dacă împotriva lor au fost mobilizate efective însemnate ale Securităţii, trupelor de Securitate şi Miliţiei, precum şi un număr apreciabil de informatori. Într-un context extrem de ostil, luptătorii făgărăşeni au rezistat câţiva ani, fapt datorat (şi) sprijinului masiv al localnicilor. Insistenţele Securităţii au dat în cele din urmă rezultate, ultimii partizani fiind atraşi într-o ambuscadă, capturaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi la Jilava. Numeroşi susţinători au fost şi ei judecaţi şi condamnaţi la diferite termene de detenţie. Dintre partizani, singurul care a scăpat a fost chiar liderul,
21 Miodrag Milin (coord.), Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului (Zona Domaşnea-Teregova). Interviuri şi evocări, Timişoara, Editura Marineasa, Editura Presa Universitară Română, 1998; idem (coord.), Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului (Zona Mehadia-Iablaniţa-Breazova). Interviuri şi evocări, Timişoara, Editura Marineasa, 2000; idem (ed.), Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000; Ileana Silveanu, Cărările speranţei. Destine ale rezistenţei anticomuniste din Banat, vol. I, III-IV, Timişoara, Editura Marineasa, 1998, 2002-2003; Adrian Brişcă (ed.), Rezistenţa armată din Banat, vol. I, 1945-1949, Bucureşti, INST, 2004; Dorin Dobrincu, „Organizaţia Naţională Creştină de Luptă împotriva Comunismului, Partizanii României Mari” şi planul de răsculare a Banatului (1948-1949), în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă). Istorie”, tom LI, 2005, p. 293-316; idem, „Rămăşiţele grupului Ion Uţă”: formaţiunile de rezistenţă din Banat conduse de fraţii Duicu, Dumitru Mutaşcu şi Dumitru Işfănuţ (1949-1954), în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, vol. 9/I, 2005, p. 193-215.
22 Dumitru Andreca, Drumuri în întuneric (Destine mehedinţene: 1945-1964). Transcrieri după înregistrări audio efectuate în anii 1994 şi 1998, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998; Cristina Păiuşan (ed.), Grupul Mişcarea Română de Rezistenţă din Oltenia, 1949-1952, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 28-29, 3-4/2000, p. 139-154; Aristide Ionescu, Dacă vine ora H, pe cine putem conta?, ediţia a III-a readăugită, Bucureşti, Editura Ramida, 2001; Radu Ciuceanu (ed.), Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. I, 1947-1949, Bucureşti, INST, 2001; vol. II, 1949-1952, Bucureşti, INST, 2003; vol. III, 1953-1980, Bucureşti, INST, 2004; Monica Grigore, Grupul Arnota, un episod al rezistenţei anticomuniste româneşti din nordul Olteniei, în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, p. 99-110; Dorin Dobrincu, „Arnota” – un grup de rezistenţă armată anticomunistă din Oltenia montană (1949), în Dumitru Ivănescu, Marius Chelcu (editori), Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (secolele XIII-XX). Omagiu profesorului Alexandru Zub, Iaşi, Editura Junimea, 2005, pp. 431-451.

Ion Gavrilă, care s-a ascuns timp de mai mult de 20 de ani, capturarea sa în 1976 neavând consecinţe penale23.
Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş şi în Munţii Iezer au activat alte importante grupări de rezistenţă armată. Şi aici au jucat un rol important atât geografia, cât şi structura populaţiei (oameni întreprinzători, susţinători ai partidelor istorice). Iniţiatorii rezistenţei armate din zonă au fost câţiva militari de carieră, deblocaţi după marile epurări puse în practică de Partidul Comunist. Colonelul Gheorghe Arsenescu, un ofiţer competent, care participase la luptele de pe frontul de Răsărit, iar după război devenise membru activ al Partidului Naţional Liberal-Tătărescu, a constituit împreună cu alţi musceleni o organizaţie anticomunistă, iar ulterior un grup înarmat, instalat în 1948 lângă comuna Dragoslavele, grup distrus de Securitate în primăvara anului 1949. Refugiat la Bucureşti în iarna 1948-1949, colonelul Arsenescu a stabilit legătura cu diferiţi anticomunişti, dintre care s-a distins fostul locotenent Toma Arnăuţoiu, originar din comuna Nucşoara, judeţul Muscel, şi el dispunând de experienţă de luptă (fusese chiar rănit pe frontul de Apus), intrat în Partidul Naţional Ţărănesc după ieşirea din cadrele active ale armatei. Nutrind convingerea că războiul între sovietici şi americani era iminent, cei doi ofiţeri au pus în 1949 bazele unei organizaţii de rezistenţă armată în zona Nucşoara. Intitulată „Haiducii Muscelului” (s-au mai utilizat şi denumirile „Gruparea de partizani (haiduci) de pe râul Doamnei”, „Rezistenţa Naţională” şi „Partizanii Libertăţii”), această formaţiune a fost structurată paramilitar, din ea făcând parte îndeosebi săteni din Nucşoara. Au existat mai multe ciocniri cu Securitatea, formaţiunea divizându-se în vara-toamna anului 1949, unii din oameni urmându-l pe Gheorghe Arsenescu, alţii pe Toma Arnăuţoiu. Grupul condus de Arsenescu a fost anihilat repede (toamna anului 1949), doar liderul reuşind să scape şi să se ascundă în zona Câmpulung mai bine de un deceniu. În schimb, grupul Arnăuţoiu a dat mari bătăi de cap Securităţii ani la rând. Supravieţuirea acestor partizani s-a datorat atât curajului lor (câţiva dintre ei au fost ucişi sau răniţi, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu securişti, miliţieni sau membri ai PMR), dar şi devotamentului de care au dat dovadă susţinătorii lor. Chiar dacă la un moment dat partizanii au intrat într-o conspirativitate cvasi totală, poliţia politică a continuat urmărirea, iar în 1958 a reuşit să-i depisteze şi să-i anihileze. Numeroase persoane au fost grupate în loturi, judecate şi condamnate la moarte (executate la Jilava, inclusiv Toma Arnăuţoiu) sau la ani grei de detenţie. Colonelul Arsenescu a fost şi el capturat în 1960, judecat, condamnat la moarte şi executat, în vreme ce susţinătorii săi au primit grele pedepse privative de libertate24.
În Muntenia s-au afirmat mai multe formaţiuni înarmate anticomuniste. Grupul Dumitru Apostol s-a format în 1948 şi era compus din legionari. El a activat în Munţii Argeşului, dar a fost distrus în mai 1949, represiunea fiind excesiv de dură, înregistrându-se morţi în luptă şi asasinate discreţionare. În zona localităţii Lehliu, în inima Bărăganului, a activat în anii 1950-1952 grupul maiorului Constantin Hocic. Grupurile Şerban-Drăgoi şi Şerban-Voican au acţionat în judeţul Muscel, dar şi ele au fost distruse de Securitate în anii 1951-1952, respectiv în anul 195725.
23 Iuliu Crăcană, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş între anii 1948-1955. Grupul Gavrilă, în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, Editura Kullusys, 2003, pp. 9-44; Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Din rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraş, vol. I-II, Timişoara, Editura Marineasa, 1993, 1995; vol. IV, Făgăraş, Editura Mesagerul de Făgăraş, f.a. [2004]; Ion Gavrilă-Ogoranu, Lucia Baki Nicoară (editori), Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului, vol. III, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; Ioan Victor Pica, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, prefaţă de Mihai Sin, [Cluj-Napoca], Editura Arhipelag, 1993; Gheorghe Urdea-Slătinaru, Între speranţă şi moarte, în „Memoria”, nr. 9/1993, pp. 79-85.
24 Alexandru Marinescu, Pagini din rezistenţa armată anticomunistă. Zona Nucşoara-Făgăraş, în „Memoria”, nr. 7, 1992, p. 47-58; Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; Ion Constantinescu-Mărăcineanu, „Un erou de legendă. Colonelul Gheorghe Arsenescu”, în Analele Sighet, vol. 8, 2000, p. 565-571; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu (ed.), Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Bucureşti, Editura Vremea, 1997; Aurora Liiceanu, Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
25 ASRI, fond D, dosar nr. 2168, dosar nr. 2168, ff. 238, 283-285, 345; Răzvan Ciolcă, Claudia Căpăţână, Dumitru Apostol (1905-1950), în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 21, 4/1998, pp. 229-230; idem, Rezistenţa anticomunistă de pe Valea Topologului. Interviu cu Dumitru Apostol, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 22-23, 1-2/1999, p. 217-225; Vasile Novac, Gheorghe Nicolescu, Grupul de rezistenţă Şerban-Voican din Capu Piscului, Muscel. 1952-1958, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 15-16, 2-3/1997, pp. 138-157.

În Dobrogea rezistenţa armată anticomunistă s-a manifestat mai ales între macedo-români, din rândurile lor provenind liderii (Gogu Puiu, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea, Nicolae Ciolacu etc.) şi cei mai mulţi dintre membri. În privinţa apartenenţei politice, cei mai importanţi partizani erau legionari, nelipsind totuşi ţărăniştii, liberalii şi chiar membrii nominali ai PCR şi UTM. Din punct de vedere social, era vorba în majoritate de ţărani, dar şi de învăţători, militari deblocaţi sau activi, personal de cult etc. Rezistenţa dobrogeană a atins un vârf în 1949-1950, în urma luptelor mai mulţi partizani fiind ucişi, capturaţi, judecaţi, condamnaţi la moarte sau la închisoare (mulţi dintre aceştia au fost asasinaţi în aşa-numitele „trenuri ale morţii”). Rezistenţa din sud-estul României a fost lichidată complet în anii 1951-195226.
Concentrarea rezistenţei armate anticomuniste în special în regiunile montane este explicabilă, deoarece acolo existau condiţii propice din punct de vedere geografic. Totuşi, grupuri subversive şi chiar paramilitare au existat şi în zonele deluroase şi de câmpie, uneori chiar în oraşe.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

6 Responses to “Rezistenta armata anticomunista (II)”

  1. mannix says:

    august 13th, 2009 at 7:11

    caut carti despre MISCAREA LEGIONARA, REZISTENTA ARMATA ANTICOMUNISTA SI DETINUTII POLITICI Mihai Popescu 0722500242

  2. ciurea viorica says:

    mai 20th, 2015 at 23:25

    Intersant

  3. ciurea viorica says:

    mai 20th, 2015 at 23:25

    sunt interesata de aceasta tema

  4. Proteste muncitoresti in Romania comunista | A șaptea dimensiune says:

    iunie 9th, 2016 at 21:23

    […] Rezistenta armata anticomunista (II) […]

  5. Rezistenta armata anticomunista (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 3rd, 2018 at 20:56

    […] Rezistenta armata anticomunista (II) […]

  6. Miscarile studentesti din 1956 | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2019 at 12:35

    […] Rezistenta armata anticomunista (II) […]

Adauga un comentariu