A șaptea dimensiune

Mişcările studenţeşti din 1956 (III)

Se recunoştea că organizaţii întregi participaseră la acţiunile protestare. S-a decis excluderea imediată din UTM a tuturor elementelor „străine de politica partidului nostru, … străine de ideile pentru care luptă clasa muncitoare”45. Erau vizaţi şi foştii deţinuţi politici, fiind propusă nu doar excluderea lor din UTM, ci şi exmatricularea din facultăţi. Dacă organizaţiile de bază se împotriveau excluderii unui student, organele superioare ale UTM aveau dreptul de a interveni, sancţiunile mergând până la dizolvarea întregii organizaţii. Excluderea din UTM trebuia însoţită de exmatricularea din facultate46. Epurarea îi viza pe toţi cei bănuiţi a fi împotriva partidului, chiar dacă nu se manifestaseră deschis47. Trofin recomanda chiar revenirea la practicile „demascărilor publice” de la începutul anilor 1950.

S-a trecut la o reevaluare a dosarelor tuturor membrilor organizaţiei considerându-se că în instituţiile de învăţământ superior exista un număr mult prea mare de „elemente necorespunzătoare”48. Fiecare membru urma să fie verificat minuţios, fiind desemnată o comisie de evaluare care să studieze fiecare caz.

În ceea ce priveşte conducerea organizaţiilor de bază ale UTM, se recomanda verificarea acestora şi „infirmarea” lor în cazul în care nu corespundeau cerinţelor partidului, chiar dacă erau printre studenţii cu rezultate bune la învăţătură. S-a dat astfel startul unei epurări la nivelul nu doar a simplilor membri ai organizaţiei, ci chiar a conducerii UTM.

După protestele din toamna anului 1956 autorităţile au monitorizat cu atenţie sporită mediile studenţeşti. Securitatea a folosit toate mijloacele – informatori, delatori, filaj – pentru identificarea focarelor „reacţionare” şi eliminarea lor din rândul studenţimii. Valul de arestări din 1958-1959 – declanşat atât ca o reacţie la protestele din 1956, cât şi ca o măsură preventivă, în contextul retragerii trupelor sovieticie – a amintit de teroarea de la începutul anilor 1950. Zeci de studenţi au fost arestaţi în această perioadă, pentru mulţi atitudinea din timpul protestelor din 1956 fiind factor agravant în stabilirea pedepsei. Arestaţilor li se adaugă alte zeci de studenţi exmatriculaţi.

Amintim câteva nume din sutele de studenţi care au căzut victime represiunii post-1956: Alexandru Bulai, Remus Resiga, Dumitru Arvat, Ioan Zane, Aurel Lupu (toţi studenţi ai Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, arestaţi în decembrie 1957-martie 1958, condamnările mergând până la 18 ani de temniţă grea49); Aurelian Popescu, Alexandru Zub, Mihalache Brudiu şi Dumitru Vacariu (studenţi ai Universităţii din Iaşi, arestaţi în martie 1958 pentru că organizaseră, cu un an înainte „sărbătoarea de la Putna”, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare50); Stela Pogorilovschi, Gloria Barna, Aurel Covaci, Grigore Vereş (studenţi sau foşti studenţi ai Facultăţii de Filologie din Bucureşti, arestaţi în martie 1958, printre acuzele aduse fiind şi atitudinea lor din timpul Revoluţiei maghiare51), Varo Ioan, Lako Elemer, Peterfi Irina, Vastag Ludovic, Pall Ludovic (studenţi şi cadre didactice din Cluj, acuzaţi că în toamna anului 1956 s-au solidarizat cu Revoluţia din Ungaria52).

Frământările societăţii româneşti din toamna anului 1956, care au culminat cu protestele deschise ale studenţimii, au demonstrat liderilor comunişti că după 10 ani de la preluarea puterii, în ciuda unei politici agresive de implementare a unor noi valori, societatea românească mai avea disponibilităţi de revoltă, chiar dacă nu s-au manifestat la nivelul celor din Ungaria, Polonia sau Germania.
Studenţii au căutat diverse căi pentru a-şi transmite mesajele revendicative. Au încercat folosirea unui cadru instituţionalizat pentru a-şi exprima nemulţumirile, sperând să convingă

45 ANIC, fond CC al UTC, dosar nr. 38/1956, f. 102.
Trofin declara că „toate aceste elemente care deschis sau mai puţin deschis şi-au manifestat în această perioadă împotriva noastră trebuiesc imediat excluse şi nu avem puţine”; Ibidem.
46 Ibidem, dosar nr. 36/1956, f. 100.
47 „Sunt elemente care nu s-au manifestat duşmănos nici deschis, nici nedeschis, dar cunoaştem că sunt elemente duşmănoase, fiii de moşieri, chiaburi, ce caută aceştia în organizaţie? În aceste cazuri cu chibzuială, cu grijă trebuiesc scoşi afară”; ibidem, dosar nr. 38/1956, f. 102.
48 Ibidem, dosar nr. 36/1956, f. 102.
49 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 845, vol. I, f. 58.
50 Alexandru Zub, Un program de redresare naţională la Iaşi, în 1957, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1954-1956. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000.
51 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1060.
52 Ibidem, dosar nr. 915.

autorităţile să le rezolve măcar o parte din doleanţe. Alţii s-au gândit şi la alte mijloace de presiunea asupra autorităţilor, cum ar fi o grevă, fără însă a trece la acţiuni concrete. A fost şi iniţiativa unui manifestaţii stradale care să poată implica şi alte categorii de populaţie. Existenţa unor informatori chiar din rândul studenţilor, supravegherea atentă de către autorităţi a mediilor studenţeşti şi, ca un factor determinant, invazia sovietică în Ungaria în 4 noiembrie 1956, au dus la eşecul acestor acţiuni. Însă, aşa cum declara unul dintre studenţii arestaţi atunci, credem că importantă a fost intenţia şi nu reuşita în sine. Iar reacţiile forurilor decizionale de la Bucureşti în timpul şi după criza studenţească demonstrează că într-un fel studenţii şi-au atins scopurile.

În ciuda anumitor scăpări, lipsuri, naivităţi, mişcarea studenţească din toamna anului 1956 a fost singura care a reuşit să organizeze o acţiune de protest cu un program bine stabilit, cu revendicări care vizau întreaga societate românească. Revendicările comune din toate centrele universitare arătă că doleanţele exprimate reprezentau cele mai stringente nevoi ale tinerilor şi ale societăţii româneşti în general. Inexistenţa unui centru de coordonare, lipsa unui sprijin din partea altor grupuri ale societăţii, acţiunile anticipate ale autorităţilor de oprire a oricăror mişcări au dus la eşuarea acestui protest.

Proteste muncitoreşti în România comunistă

Studierea caracteristicilor, amplorii şi obiectievelor protestelor muncitoreşti din România comunistă este îngreunată, în mod inevitabil, de puţinătatea lucrărilor de specialitate legate de istoria socială, în general, şi de sociologia clasei muncitoare din România modernă, în particular. Numeroase lucrări de istorie socială europeană (sec. XIX-XX), care au analizat şi caracteristicile protestelor muncitoreşti în diferite perioade şi în diverse ţări europene, constituie un punct de plecare pentru cercetările pe cazul românesc1. În lucrările de specialitate care discută caracteristicile protestelor muncitoreşti se subliniază faptul că muncitorii care lucrau în medii cu pericol sporit şi în condiţii dificile (cum ar fi industriile minieră şi petrolieră sau industria grea) au dezvoltat un spirit crescut de solidaritate umană şi profesională, ceea ce a condus la o capacitate ridicată a acestora de a se angaja în mişcări protestatare de amploare2. De asemenea, s-a observat că muncitorii din fabricile sau complexele industriale mari, cu forţă de muncă numeroasă, au avut o capacitate sporită de autoorganizare, dezvoltând tradiţii de „luptă” sindicală, ceea ce le-a permis să se coordoneze mai uşor în timpul acţiunilor de protest.

Greva – spontană sau organizată – a reprezentat forma cea mai des întâlnită a protestului muncitoresc. În acelaşi timp, muncitorii au folosit şi alte forme de protest, cum ar fi încetinirea ritmului de lucru şi, uneori, sabotarea procesului de producţie. La rândul lor, grevele, ca principală formă de protest, se împart în două mari categorii: greve defensive şi greve ofensive. Grevele defensive au ca obiect menţinerea unor beneficii (program redus de lucru, prime pentru lucrul în medii toxice sau cu periculozitate ridicată, furnizarea de echipament special de protecţie, acordarea de suplimente alimentare, etc.). Grevele ofensive pot avea ca obiect obţinerea unor drepturi precum cele menţionate mai sus sau pot avea obiective politice generale. În plus, existenţa unei tradiţii sindicale, precum şi a unei tradiţii muncitoreşti „din tată în fiu” în anumite locuri de muncă favorizează apariţia unor proteste muncitoreşti organizate, cu obiective şi programe clar conturate şi, prin urmare, cu şanse mai mari de succes.

De asemenea, grevele pot fi: violente sau non-violente; cu sau fără ocuparea locului de muncă; capabile sau nu să genereze greve de solidaritate; temporare sau cu durată nedeterminată. Un aspect important îl constituie solidarizarea celor aflaţi în grevă, cum ar fi alianţa dintre muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi, precum şi susţinerea acordată de maiştri şi de personalul tehnic mediu sau cu studii superioare (ingineri). Capacitatea greviştilor de a rezista fizic şi psihic în cazul unor greve prelungite a depins şi de susţinerea pe care familiile greviştilor au primit-o de la colegii şi prietenii celor aflaţi în conflict cu regimul communist. Toate aceste elemente trebuie luate în considerare atunci când sunt analizate desfăşurarea şi urmările protestelor muncitoreşti care au avut loc sub regimuri dictatoriale comuniste.

Momentul cel mai semnificativ în istoria protestelor de masă cu participare muncitorească împotriva dictaturilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a fost naşterea sindicatului liber „Solidaritatea” în Polonia, în august 1980. Despre această mişcare s-a scris enorm, datorită influenţei pe care a avut-o asupra evoluţiei comunismului nu numai în Polonia, ci şi în Europa de Est3. În cele ce

1 Vezi, de exemplu, Eda Sagarra, A Social History of Germany, 1648-1914, London, Methuen, 1977; Jürgen Kocka, Facing Total War. German Society 1914-1918, Leamington Spa, Warwickshire, Berg Publishers, 1984; John M. Merriman, The Red City. Limoges and the French Nineteenth Century, New York, Oxford University Press, 1985; Roger Price, A Social History of Nineteenth-Century France, New York, Holmes & Meier, 1987; Tim McDaniel, Autocracy, Capitalism and Revolution in Russia, Berkeley, University of California Press, 1988; Allan Mitchell, Istvan Deak (coord.), Everyman in Europe. Essays in Social History, vol. II, Englewood Cliffs, N.J., Prentice Hall, 1990, Peter N. Stearns, Herrick Chapman, European Society in Upheaval: Social History Since 1750, New York, Macmillan, 1992; şi Peter N. Stearns (coord.), The Other Side of Western Civilization. Readings in Everyday Life, vol. II, Fort Worth, Harcourt Brace Jovanovich, 1992.
2 Minerii, în special, au dovedit un spirit de solidaritate excepţional şi o capacitate sporită de a se angaja în proteste organizate, de lungă durată, vezi Stearns şi Chapman, European Society in Upheaval, p. 292.
3 Vezi, în special, Alain Touraine, François Dubet, Michel Wieviorka, Jan Strzelecki, Solidarity. The Analysis of a Social Movement. Poland 1980-1981, Cambridge, Cambridge University Press, 1983; Jadwiga Staniszkis, Poland’s Self-Limiting Revolution, Princeton, Princeton University Press, 1984; David S. Mason, Public Opinion and Political Change in Poland, 1980-1982, Cambridge, Cambridge University Press, 1985; Michael D. Kennedy, Professionals, Power and Solidarity in Poland. A Critical Sociology of Soviet-Type Society,

urmează, vor fi menţionaţi doar cei mai importanţi factori care au determinat naşterea sindicatului liber polonez: caracterul specific al locurilor de muncă în care au fost iniţiate protestele, modul în care a fost condusă greva de la Gdansk şi contextul politic, economic şi social care a dus, în Polonia, la crearea alianţei dintre muncitori şi intelectualii critici, şi care a permis structurarea rapidă a sindicatului la nivelul întregii ţări4. În ce priveşte specificitatea locurilor de muncă în care s-a născut „Solidaritatea” trebuie menţionat faptul că şantierele navale de la Gdansk au constituit un mediu muncitoresc caracterizat prin condiţii de muncă dificile şi prin existenţa unei forţe de muncă numeroase, venită în mare parte din zone îndepărtate ale Poloniei şi care era dependentă de salariul primit pe şantier.

În privinţa tipului de protest care a dus la naşterea „Solidarităţii” trebuie menţionate următoarele elemente esenţiale. Greva de la Gdansk a fost: non-violentă, cu ocuparea locului de muncă şi non-stop. În continuare, au fost făcuţi alţi trei paşi importanţi, nemaiîntâlniţi în nici o altă ţară aflată sub regim comunist, care au dus la apariţia excepţionalului fenomen numit „Solidaritatea”: apariţia grevelor de solidaritate în alte locuri de muncă de pe teritoriul ţării, crearea comitetelor de grevă inter-fabrică, menite să coordoneze grupurile de muncitori aflaţi în grevă şi solicitarea dreptului de a se înfiinţa un sindicat liber, independent de structurile sindicale oficiale5. Având în vedere influenţa deosebită pe care crearea „Solidarităţii” a avut-o asupra prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, se poate afirma că o analiză a protestelor publice şi a revoltelor muncitoreşti din România comunistă nu poate face abstracţie de modul în care s-au desfăşurat evenimente similare în mediile muncitoreşti din Polonia comunistă.

După cum s-a afirmat mai sus, cercetarea sistematică a istoriei sociale a mediilor muncitoreşti din România comunistă se află de-abia la început. Cu toate acestea, pe baza datelor pe care le avem la îndemână în acest moment, se poate afirma că perioada comunistă din România se poate împărţi, în funcţie de caracteristicile principale ale protestelor şi revoltelor muncitoreşti, în trei mari perioade, după cum urmează: (1) 1945-1958; (2) 1958-1977; şi (3) 1977-1989. Aceste trei perioade vor fi analizate luând în considerare caracteristicile generale ale protestelor muncitoreşti discutate mai sus.

Prima perioadă, 1945-1958, se caracterizează prin proteste spontane, non-violente, defensive, de mică amploare, generate de condiţiile grele de muncă, de mărirea normelor de lucru sau de neplata salariilor. Informaţiile privind aceste proteste provin, în cea mai mare parte, din mărturii orale. Coroborarea informaţiilor provenind din diverse surse indică faptul că aceste proteste s-au produs, în general, în locuri de muncă în care existau tradiţii muncitoreşti din perioada interbelică, cum ar fi industria petrolieră (în special în Valea Prahovei), industria minieră (Valea Jiului), industria construcţiiilor de maşini şi industria siderurgică (cum ar fi uzinele „Griviţa”, „23 August” şi „Vulcan” din Bucureşti, sau combinatele siderurgice de la Reşiţa şi Hunedoara). De asemenea, proteste de mică amploare au avut loc în porturile fluviale Galaţi, Brăila şi Turnu Severin 6.

Anumite mărturii susţin ipoteza că muncitorii protestatari aveau încă o oarecare încredere în liderii comunişti provenind din mediile muncitoreşti şi că diferenţierea între „noi” (poporul) şi „ei” (nomenklatura) nu opera încă la nivelul întregii societăţi româneşti. Astfel, într-un document provenind din arhivele postului de radio Europa Liberă se vorbeşte despre o vizită efectuată de către

Cambridge, Cambridge University Press, 1991; Roman Laba, The Roots of Solidarity. A Political Sociology of Poland’s Working-Class Democratization, Princeton, Princeton University Press, 1991; şi Michael H. Bernhard, The Origins of Democratization in Poland. Workers, Intellectuals, and Oppositional Politics, 1976-1980, New York, Columbia University Press, 1993.
4 În Polonia comunistă, bazele alianţei dintre clase au fost puse, practic, prin crearea Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (Komitet Obrony Robotników – KOR), care a fost fondat de 14 intelectuali polonezi în luna septembrie 1976. Obiectivul principal al KOR l-a constituit acordarea de asistenţă victimelor reprimării revoltelor muncitoreşti din iunie 1976. Activitatea KOR a fost structurată pe două niveluri: 1) acordarea de ajutor medical şi financiar victimelor represiunii şi familiilor acestora şi 2) oferirea de informaţii cu privire la victimele represiunii prin intermediul scrisorilor deschise şi al manifestelor. Printre membrii KOR s-au numărat: Jacek Kuron, Edward Lipinski, Jan Jozef Lipski şi Adam Michnik; vezi Bernhard, The Origins of Democratization in Poland, pp. 76-99.
5 Pentru detalii suplimentare, vezi Kennedy, Professionals, Power and Solidarity in Poland, p. 56.
6 Pentru o trecere în revistă a unui număr de 35 de proteste publice şi revolte muncitoreşti din România comunistă vezi Tabelul 1 în Dragoş Petrescu, A Threat from Below? Some Reflections on Workers’ Protest in Communist Romania, în „Xenopoliana”, anul VII, nr. 1-2, 1999, pp. 165-168.

Gheorghe Apostol, membru al Biroului Politic al CC al PMR şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, la Combinatul Siderurgic Hunedoara, în martie 1954, cu prilejul inaugurării unui nou furnal. Cu acea ocazie, se spune în document, o delegaţie a muncitorilor s-a prezentat în faţa înaltului demnitar comunist cu o listă de cereri dintre care cele mai importante erau: creşterea salariilor, acordarea de echipament de protecţie de către combinat, furnizarea la timp a lemnului de foc pe timp de iarnă şi soluţionarea problemei locuinţelor pentru muncitori, având în vedere că mulţi dintre aceştia locuiau în barăci. Deşi li s-a promis că problemele lor vor fi rezolvate, situaţia muncitorilor nu s-a îmbunătăţit în urma vizitei lui Apostol 7.

Citeste si articolele:

• Miscarile studentesti din 1956 (II)
• Miscarile studentesti din 1956
• Rezistenta armata anticomunista (III)
• Rezistenta armata anticomunista (II)
• Rezistenta armata anticomunista