Proteste muncitoresti in Romania comunista (II)

duminică, august 23, 2009 6:41
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismProteste muncitoreşti în România comunistă (II)

Altfel, pentru Ceauşescu remediul problemelor ridicate de mineri consta în „ridicarea nivelului ideologic“ în vederea inducerii unor „convingeri materialiste despre lume şi viaţă” şi a „combaterii concepţiilor mistico-religioase”. În acest scop, măsurile ce se impuneau, după secretarul general erau atragerea minerilor în activităţile legate de festivalul Cântarea României, participarea la coruri, fanfare, brigăzi artistice31. Pe scurt, greva dezvăluise că minerii nu deveniseră încă „oameni noi” şi în acest sens trebuia acţionat. Este interesant de remarcat modul în care a fost tratată greva în discuţiile din cadrul partidului: problemele în legătură cu „aşa-zisele evenimente din Valea Jiului”, după formularea oficială nu s-au pus niciodată deschis. Din toate documentele şedinţelor purtate în cadrul partidului, reiese că discuţiile au fost mereu purtate într-un limbaj pur ideologic, care avea drept scop minimalizarea amplorii protestului şi falsificarea adevăratei semnificaţii a primei mari greve pur muncitoreşti cu care se confrunta PCR de la luarea puterii. În prima Plenară a CC de după grevă, care a avut loc abia la 26-27 octombrie, în informarea oficială făcută de Verdeţ cu acest prilej, completată de Ceauşescu, nu se vorbeşte decât de „nemulţumiri (…) pe fondul unei acumulări de nereguli, abuzuri şi încălcări grave ale legilor şi hotărârilor CC”, ca şi cum la originea grevei nu s-ar fi aflat însăşi politica partidului, ci modul defectuos în care ea a fost aplicată la nivel local32.
Greva minerilor din Valea Jiului, deşi a reprezentat un protest bine organizat şi de care regimul a trebuit să ţină seama, a avut obiective mai ales economice, cu referire directă la problemele locale. Mai mult, simplul fapt ca greviştii au ţinut să discute personal cu Ceauşescu arată că aceştia aveau încă impresia că secretarul general al PCR nu era corect informat cu privire la situaţia din ţară şi că muncitorii sperau că, odată pus în temă, el va lua măsurile ce se impuneau. Totuşi, pe parcursul grevei, protestul a îmbrăcat şi nuanţe politice, sloganul cu care au fost întâmpinaţi trimişii partidului fiind „Lupeni 29” şi „Jos burghezia proletară!”. Mai mult, Ceauşescu a fost huiduit şi batjocorit atunci când a încercat să negocieze revendicările. Ulterior, datorită faptului că autorităţile au început persecuţiile împotriva participanţilor imediat după grevă, în ciuda asigurărilor date personal de secretarul general că nu vor fi repercusiuni, cel puţin o parte a foştilor grevişti s-a radicalizat33. Se poate chiar considera că gestul de a trimite o scrisoare la Europa Liberă a marcat politizarea criticilor aduse de mineri regimului comunist. Greviştii nu şi-au propus crearea unui sindicat liber independent, care să le apere interesele34. Totuşi, tardiv, unii dintre ei au aderat la mişcarea Goma, conştienţi fiind că reprezenta o iniţiativă pentru apărarea drepturilor omului. Din păcate, acesta a fost un gest pur simbolic, care nu a dus la crearea unei alianţe între clase, pe modelul polonez din 1976, care ar fi putut constitui punctul de plecare al unei mişcări mai structurate împotriva regimului Ceauşescu.

Pe acest fundal, în 1979 lua fiinţă Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), a cărui declaraţie de constituire a fost transmisă repetat de Europa Liberă în perioada 3-5

„Consfătuirea de lucru cu primii secretari şi secretarii cu probleme organizatorice, cu Comitetele judeţene de partid din 21-23 septembrie 1977”, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 106/1977, f. 66 v.
29 Vezi Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77 – Laboratorul puterii, în Romulus Rusan (ed.),. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Academia Civică, 2003, pp. 66-68.
30 Vezi cazul Dumitru Blaj, urmărit constant de Securitate până în 1980, când a dispărut brusc, fiind ulterior găsit mort la morgă, conform mărturiei soţiei sale, reprodusă în Andreea Iacob, Anti-solidaritatea. Represiunea asupra greviştilor mineri din 1977, în Ruxandra Cesereanu, (coord), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 270.
31 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 18/1977, f. 91.
32 Interesant de remarcat este şi faptul că această informare este făcută la cererea lui Alexandru Sencovici, vechi ilegalist, membru de partid din 1925, care trecuse prin experienţa Plenarei din 1958, cea care a condamnat discuţiile „antipartinice”, ceea ce se traduce prin critici aduse conducerii partidului făcute în cadru informal. „De ce să auzim noi de la unul şi de la altul ce s-a întâmplat acolo – spune acesta. Noi preferăm o informaţie oficială”. Vezi stenograma şedinţei plenare a CC al PCR din 26-27 octombrie 1977 în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 121, f. 36. Tot la această plenară a fost desemnat şi principalul vinovat pentru „starea de lucruri” din sectorul minier: fostul ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bujor Almăşan, care deţinuse portofoliul industriei miniere, reorganizat sub diferite formule, din 21 martie 1961 şi până la 27 ianuarie 1977. Pedeapsa a constat doar în vot de blam.
33 Ceea ce i-a făcut pe mineri să-şi piardă încrederea în promisiunile lui Ceauşescu a fost vizita făcută de acesta imediat după grevă, pe 5 august, în Uniunea Sovietică. Faptul că acesta s-a întâlnit cu Brejnev a arătat că politica de aşa-zisă independenţă era doar o faţadă. Vezi mărturiile minerilor în „Crise et répression”, op. cit., p. 14.
34 Trebuie menţionat faptul că minerii au cerut formarea unor comitete muncitoreşti, abilitate să destituie directorii. Aceasta poate fi considerată drept o formă incipientă de organizare sindicală.

martie35. SLOMR s-a născut din iniţiativa lăudabilă a unor persoane conştiente de faptul că apariţia unui sindicat liber ar fi oferit un sprijin sporit împotriva abuzurilor regimului în sfera relaţiilor de muncă. În acel moment, ideea înfiinţării sindicatelor independente circula în întreg blocul comunist, inclusiv în Uniunea Sovietică, fiind extrem de mediatizată prin posturile de radio străine. Comparând programele sindicatelor lansate anterior, se poate afirma că SLOMR s-a inspirat în mare măsură din acestea. Majoritatea punctelor din programul SLOMR se regăsesc şi la sindicatele libere deja existente în Polonia, Cehoslovacia sau URSS şi, ca şi acestea, se referă la probleme legate direct de respectarea drepturilor omului în raporturile de muncă36.
Dintre toate iniţiativele sindicale din blocul sovietic, cea care a reuşit să supravieţuiască şi să atragă o imensă susţinere societală, jucând un rol esenţial în 1989, a fost celebra Solidaritate poloneză. Sindicatul liber înfiinţat în august 1980 la Gdansk, pe coasta Mării Baltice, a apărut în urma unei greve care s-a răspândit în mai multe întreprinderi şi a asocierii unui număr important de intelectuali disidenţi acestei iniţiative muncitoreşti. SLOMR a precedat Solidaritatea şi, prin urmare aceasta nu i-a servit drept model. Comparându-le, însă, se poate înţelege mai bine de ce impactul lor social a fost atât de diferit. În primul rând, sindicatul românesc a fost o iniţiativă mai degrabă intelectuală destinată muncitorilor şi nu una muncitorească. Apoi, merită menţionat că, spre deosebire de Solidaritatea poloneză, SLOMR nu s-a născut în urma unei greve sau a unui conflict de muncă prelungit, ceea ce a făcut ca solidarizările cu acest sindicat, deşi estimate la până la 2000 de persoane37, să fie mult mai limitate ca număr şi răspândire geografică decât în Polonia.
În acest sens, reproducem mărturia din 1982 a unui muncitor din Cluj, fost membru al SLOMR, care din perspectiva actuală reprezintă o analiză extrem de surprinzătoare prin acurateţea ei: „Noi avem un handicap teribil în lupta contra regimului Ceauşescu: noi nu suntem organizaţi la nivel naţional. Atâta timp cât nu vom fi în măsură să organizăm mişcări de protest în care întreaga ţară deodată, atâta timp cât intelectualii şi studenţii nu se raliază luptei muncitorilor, noi nu reprezentăm o ameninţare pentru regim. (…) La noi nu există nici o forţă care ar putea juca un rol moderator, precum Biserica Catolică în Polonia”38.
SLOMR a fost redus la tăcere în scurt timp ca urmare a măsurilor imediate luate de autorităţile comuniste. Regimul a acţionat rapid, arestându-i la 10 martie pe iniţiatori, economistul Gheorghe Braşoveanu şi medicul Ionel Cană, precum şi pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care nu aderase la SLOMR, dar fusese cel care îi pusese în legătură pe cei doi39. Vasile Paraschiv, fost semnatar al
35 O cronologie a lansării şi represiunii contra SLOMR a fost publicată în „L’Alternative”, nr. 2, ianuarie-februarie 1980, pp. 45-46.
36 SLOMR îşi propunea să lupte împotriva concedierilor şi pensionărilor abuzive, a condiţiilor mizere de lucru, igienă şi securitate la locul de muncă, a ridicării normelor, a programului de lucru prelungit neplătit şi a mobilizării la muncă aşa-zis „voluntară”, la mitinguri şi manifestaţii. În acelaşi timp, cereau revizuirea legii pensiilor, respectarea timpului liber şi reducerea săptămânii de lucru. Declaraţia constitutivă a SLOMR a fost publicată în „Roumanie. Crise et répression”, pp. 20-22.
37 Potrivit datelor furnizate de iniţiatorii acestui sindicat, după lansarea lui ar fi aderat câteva sute de persoane în intervalul de două luni până la reprimarea cercului de iniţiatori. În plus, a existat o listă de 1487 de persone, care se pare că alcătuiseră anterior, în 1978, un sindicat al muncitorilor, ţăranilor şi militarilor din Târgu-Mureş, şi care au aderat în bloc la SLOMR, prin Virgil Chender, un frezor din Sighişoara, dispărut fără urmă după ce a fost arestat. În documentele Securităţii despre SLOMR, se precizează că multe dintre persoanele respective nu au putut fi identificate pe baza datelor personale (nr. buletin de identitate, adresă) înscrise pe liste de semnatari. Este însă posibil ca datele din aceste documente să fie distorsionate, ofiţerii de securitate având interesul să minimalizeze amploarea mişcării pentru a se disculpa pentru a nu fi reuşit să o prevină, precum este posibil şi ca datele oferite de organizatori (mai ales lista de 1487 de persoane a lui Chender), să fi fost exagerate în sensul opus. Prin urmare, se poate doar concluziona că SLOMR a atras între câteva sute şi 2 000 de persoane în decurs de două luni. Vezi datele strânse de Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, publicate în „Roumanie. Crise et répression”, pp. 19-20 comparativ cu datele luate din ACNSAS de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, pentru secţiunea Vasile Paraschiv şi „Securitatea lui din volumul Vasile Paraschiv – Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp. 368.
38 Această mărturie a fost dată în urma declarării Legii Marţiale în Polonia în decembrie 1981. A fost publicată prima dată în Nicolas Henri, Un vent glacial sur la Roumanie (II), în „Journal de Genève”, 2 februarie 1982.
39 Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa fusese condamnat politic ca fost legionar şi participase la „reeducarea” de la Piteşti. El este cunoscut şi pentru predicile „neortodoxe” care i-au atras concedirea din 1978 de la Institutul

mişcării Goma, cunoscut Securităţii ca persoană care „ridica probleme”, a fost împiedicat să se solidarizeze cu SLOMR, după ce întâi citise textul declaraţiei de constituire a acestuia într-o şedinţă. A fost arestat, bătut groaznic, apoi sechestrat la domiciliu cu telefoanele întrerupte40. Spre deosebire de Mişcarea Goma, SLOMR nu a sucombat imediat după arestarea iniţiatorilor. Din 10 martie şi cel puţin până la ultimul comunicat al SLOMR, pe 19 aprilie, s-au succedat diverşi alţi putători de cuvânt (I. Popovici, A. Nagy, G. Stancu, N. Dascălu, M. Vlad, A. Comşa, R. S. Ghiţă), mereu existând cineva care să preia iniţiativa după fiecare val de arestări. Fiecare dintre aceste persoane transmitea către Europa Liberă noile liste de aderenţi şi monitoriza persoanele arestate, pentru a le proteja prin organisme internaţionale, precum Amnesty International. Represiunea semnatarilor a fost mai dură decât în cazul mişcării Goma, aplicându-se diverse tratamente: urmărire, izolare la domiciliu, diverse presiuni inclusiv asupra familiilor, bătăi, internări în spitale psihiatrice şi, în sfârşit, condamnări la închisoare pentru diverse delicte, care variau între parazitism şi complot împotriva ordinii socialiste41. Faptul că, la fel ca şi în cazul mişcării Goma, au existat liste persoane care includeau şi datele personale ce permiteau uşor identificarea, a ajutat enorm Securitatea, care a putut astfel să-i depisteze rapid. După SLOMR, asemenea încercări de a lansa mişcări colective, cu liste nevirtuale detaliate, nu au mai apărut decât în 1988, odată cu valul de proteste post-Braşov.
În ciuda faptului că regimul comunist de la Bucureşti a avut de înfruntat o grevă de mari proporţii în 1977, iar apoi a trebuit să suprime o încercare de constituire a unui sindicat liber, condurea partidului în general şi Ceauşescu în special au refuzat să accepte faptul că politica de dezvoltare economică extensivă cu accent pe industria grea crea grave probleme sociale. După cum am arătat mai sus, soluţiile adoptate pentru prevenirea unor evenimente similare nu au rezultat în urma unei reanalizări a acestei politici, ci dintr-o combinaţie de concesii parţiale făcute greviştilor cu măsuri de întărire a controlului poliţienesc şi ideologic. Prin urmare, Ceauşescu şi-a continuat politica economică ce ducea ţara la ruină, lucru din ce în ce mai evident în anii 1980. Măsurile luate de regim au afectat în primul rând populaţia, care a trebuit să facă faţă unor condiţii extreme. Mai mult, hotărârea lui Ceauşescu de a plăti integral datoria externă României a dus la aplicare unor politici de austeritate alimentară şi energetică nemaîntâlnite în Europa pe timp de pace.
În aceste condiţii, greve de mai mică amploare decât în Valea Jiului au avut loc în mod continuu. Pe baza datelor transmise la Europa Liberă, există informaţii despre greve ce ar fi avut loc în august 1980 în Bucureşti, din cauza măririi normelor, condiţiilor de lucru inacceptabile, penalizărilor salariale şi penuriei alimentare. Cea mai importantă, cu patru zile de manifestaţii, a avut loc la uzina „23 August”, unde Ceauşescu a fost din nou chemat de grevişti la faţa locului, ca şi în Valea Jiului42. În 1981, se pare că au fost mai multe greve la începutul anului, atât în Bucureşti, cât şi la complexele petrochimice de la Ploieşti şi Piteşti, toate fiind centre industriale importante, grupând un număr mare de muncitori43. Se pare că, tot în 1981, penuria de alimente din ce în ce mai accentuată ar fi generat şi degenerarea manifestaţiilor oficiale de la Timişoara, prilejuite de sărbătorirea lui 23 august, unde manifestanţii ar fi strigat „Ceauşescu-pâine” în loc de „Ceauşescu-PCR”44.
O cotitură radicală în ceea ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare au constituit-o decretele din 9 şi 17 octombrie 1981. Primul definea ca infracţiune, pedepsită conform Codului Penal cu şase luni până la cinci ani de închisoare, specula cu alimente, unde conform
Teologic. Arestat în 1979, a fost condamnat pentru „complot” la zece ani de închisoare, recursul fiind respins. A fost eliberat de autorităţile comuniste în 1985 la presiunea americanilor care ameninţau cu refuzul reînnoirii clauzei naţiunii celei mai favorizate. Predicile sale au fost publicate în volumul Şapte cuvinte pentru tineri, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
40 Pentru mai multe detalii, vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu (coordonatori), Vasile Paraschiv – Lupta mea pentru sindicate libere în România, pp. 367-371.
41 Cană şi Braşoveanu au fost condamnaţi, împreună cu Calciu-Dumitreasa pentru „complot”. Conform sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti nr. 35 din 4 mai 1979 ei au primit şapte, respectiv cinci ani şi jumătate de închisoare, după recurs pedepsele lor fiind reduse la cinci, respectiv trei ani. Vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu, op. cit., pp. 368-369.
42 Informaţii despre această grevă au ajuns în Occident şi au fost publicate în „Roumanie. Crise et répression”, p. 27.
43 Informaţii despre aceste greve se găsesc în arhivele Europei Libere de la Budapesta, sintetizate în Dragoş Petrescu, A threat from below?, în loc. cit., p. 167.
44 Vezi „Roumanie. Crise et répression”, p. 87.

decretului respectiv se încadrau toţi cei care cumpărau alimente de bază („ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi alte produse”) în cantităţi mai mari decât cele necesare consumului familial pe o lună. În plus, se prevedeau pedepse similare celor ce cumpărau produse făinoase (pâine, paste, etc.) pentru hrana animalelor45. Decretul din 17 octombrie mergea cu un pas înainte şi interzicea achiziţionarea de alimente în afara localităţilor de reşedinţă sau a celor în care se afla locul de muncă, fiecare judeţ fiind răspunzător pentru propria aprovizionare. Fără să introducă explicit cote de consum, decretul obliga astfel autorităţile judeţene să treacă, în primul rând, la raţionalizarea a pâinii, făinei şi mălaiului în limita cantităţilor disponibile pe plan local46.
Pe fondul acestor măsuri, a izbucnit pe data de 19 octombrie 1981 un protest semnificativ prin amploare al minerilor din oraşul Motru, cel mai important centru minier din judeţul Gorj. Potrivit mărturiilor unor participanţi, revolta a fost provocată în principal de măsura de introducere a raţiilor de consum pentru pâine ca urmare a decretului din 17 octombrie47. În acest mic centru urban de provincie aflat într-o zonă pre-montană, eminamente minieră, Comitetul Orăşenesc de Partid a decis stabilirea unei raţii zilnice de numai 400 grame de pâine de persoană, care corespundea posibilităţilor de autoaprovizionare pe plan local. Această decizie a provocat reacţia imediată a minerilor de la mina Roşiuţa, urmaţi de minerii de la mina Leurda, care au refuzat să-şi ridice raţia şi să intre în schimb. În final, conform informaţiilor ajunse la Europa Liberă, se pare că greva s-ar fi extins şi la minele din Lupoaia şi Horăşti48.
Spre deosebire de greva minerilor din Valea Jiului din august 1977, revolta din bazinul Motru s-a desfăşurat după un scenariu diferit: minerii revoltaţi din cauza raţionalizării pâinii, în loc să intre în schimb, au decis să meargă la sediul organizaţiei orăşeneşti a PCR ca să ceară socoteală pentru situaţia alimentară dezastruoasă. Astfel, greviştii s-au deplasat dinspre exploatările miniere (mai ales minerii de la Roşiuţa şi Leurda) spre oraşul Motru, unde au înconjurat sediul Comitetului Orăşenesc de Partid. Apoi, mulţimea furioasă – compusă din mineri aflaţi în grevă cărora li s-au adăugat locuitori ai oraşului – a atacat şi a încearcat să ocupe clădirea respectivă începând cu orele 15:00, pe data de 19 octombrie49. Această ieşire în stradă a permis intervenţia concertată a trupelor de miliţie, armată şi securitate, prin focuri trase în aer şi prin utilizarea tunurilor cu apă. Intervenţia a început în jurul orei 22:00, dar luptele de stradă s-au încheiat abia spre dimineaţă, pe la ora 3:0050. Represiunea împotriva celor care au iniţiat greva a avut loc imediat, în perioada 22-28 octombrie, iar în urma procesului din 2 decembrie 1981 nouă persoane au fost condamnate la închisoare pe termene variind între 6 şi 8 ani51. Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de greva din 1977, care a fost non-violentă, de ocupaţie şi pe durată nedeterminată, revolta de la Motru a fost violentă, cu atacarea sediului organizaţiei locale de partid, ceea ce le-a dat autorităţilor ocazia să intervină în forţă şi să pună capăt protestului în doar câteva ore52.
45 Se pare că acest decret, care prin ultima prevedere lovea în primul rând în ţărani, a generat revolte la sate. Există informaţii în acest sens cu privire la sate din regiunea Motru. Vezi Ibidem, p. 87. Textul decretului 306 din 9 octombrie 1981 a fost publicat în „Buletinul Oficial“, nr. 77, 9 octombrie 1981.
46 Pentru decretul 313 din 17 octombrie 1981, vezi „Buletinul Oficial”, nr. 79, 17 octombrie 1981.
47 Vezi Gheorghe Gorun, Rezistenţa la communism. Motru ‘981, Cluj, Editura Clusium, 2005, pp. 56-57. Lucrarea propune o reconstrucţie atentă a evenimentelor din 1981 din bazinul Motru şi se bazează pe numeroase mărturii orale.
48 Vezi „Roumanie. Crise et répression”, op. cit., p. 87.
49 Unul dintre participanţi, Viorel Nişulescu, susţine că la mina Roşiuţa s-a scandat, printre altele, şi „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatorul!”. În măsura în care aceste informaţii se pot verifica şi din alte surse, se poate afirma că revolta din bazinul Motru marchează o radicalizare politică a muncitorilor din România comunistă. Vezi Gheorghe Gorun, op.cit.,, p. 58.
50 Ibidem, pp. 67-78.
51 Ibidem, pp. 89-93.
52 La nivel de partid, se pare că vinovatul desemnat a fost Virgil Trofin, eliminat din CPEx şi CC la Plenara 25-26 noiembrie 1981. Ca fost ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei între 18 decembrie 1979 şi 7 septembrie 1981, a fost desemnat ca responsabil pentru „neregulile constatate la Combinatul Minier Oltenia (raportări fictive şi depozitare necorespunzătoare care a dus la degradarea unor cantităţi de cărbune).

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

4 Responses to “Proteste muncitoresti in Romania comunista (II)”

  1. Disidenta in Romania | A șaptea dimensiune says:

    iunie 10th, 2016 at 19:36

    […] Proteste muncitoresti in Romania comunista (II) […]

  2. Proteste muncitoresti in Romania comunista (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 5th, 2018 at 20:18

    […] Proteste muncitoresti in Romania comunista (II) […]

  3. Disidenta in Romania comunista (II) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 7th, 2018 at 8:41

    […] Proteste muncitoresti in Romania comunista (II) […]

  4. Disidenta in regimul comunist (II) | A șaptea dimensiune says:

    august 11th, 2019 at 7:43

    […] Proteste muncitoresti in Romania comunista (II) […]

Adauga un comentariu