Disidenta in regimul comunist (II)

duminică, septembrie 6, 2009 7:37
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismDisidenţa în regimul comunist (II)

Consideraţii generale: disidenţă, rezistenţă, exil, cooptare

Cu toate acestea, este un termen care, în sensul precizat mai sus – de persoană care îşi exprimă public dezacordul cu regimul communist – a făcut carieră până în 1989, fiind preluat din jurnalism în mediile universitare şi politice. În România, definiţia aceasta este departe de a fi folosită consecvent. Datorită faptului că românii ce se încadrează în stricta accepţiune a termenului – disidenţii sunt cei care au criticat deschis, „în gura mare”, comunismul, asumându-şi toate riscurile care decurgeau de aici – au fost în număr foarte mic, definiţia a fost fost folosită după 1989 şi cu referire la persoane care nu şi-au făcut niciodată publice opiniile critice, dar care, spre deosebire de mulţi alţii, nici nu au ridicat osanale regimului. În cele ce urmează, disidenţa din România comunistă va fi analizată în sensul discutat mai sus şi unanim acceptat de către cei care au urmărit evoluţia blocului sovietic în anii 1970 şi 1980.

Totuşi, pentru a defini corect specificul contextului românesc în comparaţie cu alte foste ţări comuniste, trebuie precizat că, în afară de disidenţă, a existat şi o altă formă de respingere a cooptării. Mult mai bine reprezentată decât disidenţa, aceasta îi include pe cei care nici nu au criticat regimul, dar nici nu l-au susţinut deschis, şi este cunoscută în mediile intelectuale din România sub numele de „rezistenţă prin cultură”. În condiţiile în care disidenţii români au fost mult mai puţini decât în alte ţări, rezistenţii – toleraţi de regim, dar neînregimentaţi lui—au contribuit semnificativ alături de disidenţi la limitarea controlului ideologic al partidului. Deşi nu au fost persecutaţi de Securitate precum disidenţii şi nu se pot încadra în categoria victimelor comunismului, rezistenţii au fost, în general, urmăriţi de poliţia politică, marginalizaţi profesional şi împiedicaţi să aibă o carieră normală în condiţiile în care regimul răsplătea exclusiv mediocritatea obedientă partidului. În domeniile umaniste şi artistice, existenţa unei asemenea categorii de persoane, al căror scop nu era criticarea regimului, ci simpla supravieţuire onestă în cadrul profesiunii alese, a fost semnificativă şi pentru faptul că a contracarat amatorismul promovat intens de regim mai ales după înfiinţarea, în anul 1976, a festivalului „Cîntarea României”.

În sfârşit, trebuie menţionat cel de-al treilea tip de refuz al cooptării de către regim: emigrarea16. Desigur, nu toţi românii puteau să aleagă această cale în condiţiile în care orice călătorie într-o ţară necomunistă nu era accesibilă oricui. Unii şi-au riscat viaţa trecând fraudulos frontiera, alţii s-au folosit de o simplă ieşire dincolo de Cortina de Fier pentru a cere azil politic, iar alţii au făcut cerere, au aşteptat cu anii şi au plecat cu forme legale de emigrare. De fapt, dreptul la liberă circulaţie este menţionat şi în Actul Final de la Helsinki, iar mulţi dintre disidenţi l-au invocat direct, unii chiar folosindu-se de această menţiune pentru a putea emigra. Desigur, nu orice exil a fost unul politic: mulţi au plecat din motive economice, fără alt gând decât acela de a trăi mai bine, lucru perfect legitim la urma urmei. Dintre cei refugiaţi din motive politice, cei care „au ales libertatea” pentru că nu puteau trăi în constrângerile impuse de regimul comunist, un număr semnificativ de români au devenit foarte activi în emigraţie, contribuind decisiv la susţinerea disidenţei din ţară. După cum am subliniat, vizibilitatea disidenţilor în Occident era o condiţie absolut necesară pentru supravieţuirea acestora şi ea depindea direct de publicarea scrisorilor deschise, a protestelor şi a diverselor analize critice la adresa regimului sau de difuzarea lor la posturile de radio străine. În acest sens, spre exemplu, românii exilaţi care lucrau pentru posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au jucat un rol cheie. De asemenea, sensibilizarea organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, a mass-mediei şi a oamenilor politici occidentali, esenţiale pentru supravieţuirea oricărui disident, s-au realizat numai prin ajutorul românilor de peste graniţă, mai ales a celor din Franţa, Germania şi Statele Unite. Pe scurt, disidenţa internă nu ar fi fost posibilă fără susţinerea exilului.

Disidenţa nu a dus în mod direct la căderea comunismului. După cum am mai subliniat, miza disidenţilor nici nu a fost schimbarea regimurilor, pentru că acest lucru a părut de neconceput pentru multă vreme. Dar atunci când, la sfârşitul anilor 1980, conjunctura internaţională s-a schimbat odată

16 Sociologul american Albert O. Hirschman a evidenţiat faptul că, în cadrul oricărei organizaţii sau societăţi există trei forme posibile de răspuns faţă de conducerea politică: loialitatea, protestul şi abandonul. Vezi lucrarea sa devenită clasică Exit, Voice, and Loyalty. Responses to Decline in Firms, Organizations, and States, Cambridge, Harvard University Press, 1970.
cu abandonarea doctrinei Brejnev17, disidenţii din ţările Europei Centrale au constituit contraelita care a cerut schimbarea. Evident, schimbarea s-a produs inclusiv în România, chiar dacă regimul comunist a fost mult mai puţin contestat decât în celelalte ţări. Dar, în timp ce în Europa Centrală valul de entuziasm al primelor alegeri libere a adus la putere reprezentanţi ai fostelor mişcări disidente care au câştigat competiţia electorală cu reprezentanţii vechii puteri, în România puterea a rămas în mâinile celor din eşalonul secund al partidului, cei mai vizibili eroi ai revoluţiei din decembrie. Consecinţa pe termen lung este faptul că, în timp ce grupul de la Vişegrad şi-a orientat de la început întreaga politică în favoarea integrării europene, România a dus o politică ezitantă şi ambiguă, cu binecunoscutele consecinţe tragice asupra întregului proces de tranziţie spre o democraţie reală. România şi Bulgaria intră în Uniunea Europeană cu întîrziere faţă de ţările Europei Centrale, şi asta pentru că au fost mai puţin pregătite pentru acest pas. Această întîrziere se datorează şi faptului că în aceste ţări puţini au fost cei care şi-au făcut publice convingerile democratice înainte de 1989, criticând deschis comunismul în ciuda riscurilor pe care le aducea acest gest.
Disidenţa din România, 1977-1989
După 1975, ca reacţie la semnarea Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a luat naştere un nou val de contestare a comunismului în întreg blocul sovietic. În 1976, în Polonia, grevele muncitoreşti au dus la crearea Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (KOR), transformat ulterior în Comitetul pentru Autopărare Socială (KSS-KOR), care au fost în bună măsură precursori ai sindicatului liber Solidaritatea. În fosta Cehoslovacie s-a constituit mişcarea pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cunoscută sub numele de Carta 77, după anul în care a fost lansată. În Ungaria, disidenţa democratică a devenit mai vizibilă prin presă şi publicaţiile (semi)clandestine18. Toate au fost mişcări protestatare care au supravieţuit într-o formă sau alta până la căderea comunismului datorită protecţiei internaţionale operante în cadrul de cooperare iniţiat la Helsinki, dar şi din cauza unei mai mari disponibilităţi a regimurilor respective pentru dialog social, cel puţin în anumite momente.
După cum s-a afirmat mai sus, în cazul României, numărul celor care au îndrăznit să critice public sau să conteste regimul comunist folosindu-se de noul context internaţional a fost mult mai mic. Mai mult, spre deosebire de celelalte ţări, nu a existat nici o mişcare colectivă care să poată activa continuu, ci au existat cu precădere disidenţi solitari, împiedicaţi să se organizeze într-o opoziţie mai coerentă. Pe scurt, absenţa unor mişcări protestatare similare celor din alte ţări menţionate mai sus este unul dintre aspectele care au făcut să se vorbească mult despre „pasivitatea românească”19. Opoziţia românilor faţă de regimul lui Nicolae Ceauşescu a fost descrisă în lucrările occidentale ca o sumă de acţiuni sporadice şi localizate, lipsite de coeziune şi fără impact asupra
17 Pentru o relatare succintă a modului în care s-au derulat evenimentele ce au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, vezi Daniel Chirot, What Happened in Eastern Europe in 1989? în Vladimir Tismăneanu (coord.), The Revolutions of 1989, London, Routledge, 1999, pp. 19-50.
18 Cea mai bună monografie despre Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (KOR) este Jan Jozef Lipski, KOR. A History of the Workers’ Defence Committee in Poland, 1976-1981, Berkeley, University of California Press, 1985. Bibliografia referitoare la Solidaritate este copleşitoare; câteva dintre cele mai citate lucrări sînt: Timothy Garton Ash, The Polish Revolution. Solidarity, London, Granta Books, 1991; Michael H. Bernhard, The Origins of Democratization in Poland. Workers, Intellectuals, and Oppositional Politics, 1976-1980, New York, Columbia University Press, 1993; David Ost, Solidarity and the Politics of Antipolitics. Opposition and Reform in Poland since 1968, Philadelphia, Temple University Press, 1990, Alain Touraine et al., Solidarity. The Analysis of a Social Movement. Poland 1980-1981, Cambridge, Cambridge University Press, 1983. Din literatura referitoare la formarea Cartei 77, cea mai amănunţită este Gordon H. Skilling, Charter 77 and Human Rights in Czechoslovakia, London, George Allen & Unwin, 1981. Pentru o analiză pertinentă a grupurilor de opoziţie din Ungaria, vezi Rudolf Tökes, Hungary’s Negotiated Revolution. Economic Reform, Social Change, and Political Succesion, 1957-1990, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, pp. 167-210.
19 Acesta este şi motivul pentru care, cu excepţia unor capitole din volume dedicate formelor de disidenţă din întreaga regiune sau a unor referiri în lucrări bazate pe abordări comparative, nu există în lumea anglo-saxonă nici o analiză occidentală dedicată disidenţei din România publicată înainte de 1989. Dintre studiile referitoare la disidenţa românească merită menţionat capitolul scris de Vlad Georgescu într-o perioadă în care România încă era comparată cu alte ţări din blocul sovietic. Vezi Jane Leftwich Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger Publishers, 1983.

restului societăţii20, evaluare care rămâne valabilă chiar şi din perspectiva cuiva care a trecut prin această perioadă de pe poziţia unui participant la evenimente sau a celui care priveşte înapoi de pe poziţia cercetătorului care are la dispoziţie „arhivele disidenţei”.
Analiza de faţă nu îşi propune să întocmească o listă exhaustivă a tuturor celor care au criticat public regimul Ceauşescu. O asemenea întreprindere necesită o cercetare de durată. Dacă până în 1989 nu se putea scrie despre acest subiect decât în Occident, după 1989, arhivele româneşti care acoperă această perioadă au rămas cvasi-inaccesibile, prin urmare sursele primare s-au îmbogăţit deocamdată foarte puţin. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de faptul că evaluările făcute în Occident cu privire la protestele parvenite din România au fost tributare capacităţii acestora de a se face vizibile în exterior, ceea ce înseamnă că multe dintre ele au rămas necunoscute din cauza izolării României comparativ cu alte ţări comuniste. Şansa opozanţilor români de a fi mediatizaţi în Occident era mult mai redusă decât a celor central-europeni; în perioada despre care vorbim nu mai existau corespondenţi de presă în România, numărul ziariştilor occidentali care reuşeau să viziteze ţara era incomparabil mai mic decât în cazul celorlalte state comuniste europene. Mai mult, spre deosebire de central-europeni sau de ruşi, românii nu aveau o editură în străinătate care să publice şi să popularizeze ceea ce nu se putea publica acasă, fiind vizibili numai în anumite reviste ale exilului sau în cele specializate în problemele Estului şi numai cu intermitenţe în presă. Astfel, vizibilitatea lor dincolo de Cortina de Fier depindea aproape exclusiv de legăturile personale sau ocazionale cu străinătatea şi de accesul lor la posturi de radio, precum Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC. Acestea fiind spuse, trebuie totuşi subliniat că, deşi fragmentar reconstruită, contestarea regimului comunist din România rămâne în istoria recentă un act esenţial pentru faptul de a fi contribuit la fisurarea monopolului discursiv al regimului prin discursul critic alternativ pe care l-a produs.
Cronologic, primul protest românesc post-Helsinki a fost aşa-numita mişcare Goma, botezată astfel după numele iniţiatorului şi principalului său promotor, scriitorul Paul Goma21. Mişcarea Goma, după cum a fost denumită de jurnaliştii occidentali, ar fi putut reprezenta o intrare a disidenţei din România în sincronism cu mişcările pentru apărarea drepturilor omului care se înfiripau în Europa Centrală. Din păcate, nu a fost decât o încercare ratată de a constitui ceva similar Cartei 7722. Documentul principal al acestei mişcări a fost o scrisoare deschisă adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare, parte a întrunirilor din cadrul de cooperare internaţională deschis la Helsinki,
20 În acest sens, trebuie menţionat că opozanţii din România au fost mult mai mediatizaţi în Franţa, unde exista un grup din emigraţie extrem de activ în acest sens. Membri ai acestui grup au creat în 1977, împreună cu tineri istorici şi sociologi francezi, Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, transformat în 1980 în Liga pentru apărarea drepturilor omului în România de la Paris. Reviste dedicate Estului, precum „L’Alternative” (între 1979 şi 1985); La „Nouvelle Alternative” (între 1986 şi 1989); „L’Autre Europe” (între 1985 şi 1989), au publicat în paginile lor numeroase texte critice la adresa regimului de la Bucureşti primite din ţară, precum şi analize pătrunzătoare ale politicilor aberante ale liderului român. Trebuie menţionat în mod deosebit numărul special din „L’Alternative”, intitulat „Roumanie. Crise et répression, 1977-1982”, ianuarie 1983. În plus, reviste ca „Les Temps Modernes”, „Politique internationale” sau „L’Esprit” au inclus deseori comentarii despre situaţia generală din România şi despre persecuţiile împotriva opozanţilor regimului. Articole pe aceste teme au apărut şi în presă, mai ales în „Le Monde”, „Libération” şi „Le Figaro”.
21 Paul Goma este singurul semnatar al unei scrisori de solidarizare cu Carta 77, trimisă către Pavel Kohout, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori cehi în momentul respectiv. Merită menţionat un fragment din scrisoare: „Trăim, supravieţuim în acelaşi lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova) – scria Goma. Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; polonezii un ’56, un ’71 şi un …mereu; germanii de est au avut Berlinul şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii) voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi […].Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare”. Textele lui Goma şi ale mişcării Goma au fost publicate în Franţa în diverse reviste: „Les Temps Modernes”, iulie 1977; „Roumanie. Crise et repression”, op.cit., sau în volume separate: Le Dossier Paul Goma. L’écrivain face au socialisme du silence, prezentat de Virgil Tănase, Paris, Édition Albatros, 1977.
22 Modul în care această mişcare a debutat, a evoluat şi s-a stins după întemniţarea iniţiatorului ei este descris, dintr-un punct de vedere personal, dar echilibrat, în Paul Goma, Le tremblement des hommes, Paris, Édition Seuil, 1977. Pentru ediţia română, vezi Culoarea curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura Multiprint, 1993.

care avea loc la Belgrad23. Iniţial semnată doar de opt persoane, dintre care două erau soţii Goma, scrisoarea a stârnit interesul românilor tot mai nemulţumiţi de regimul Ceauşescu. În decurs de două luni şi ceva, din februarie – când ştirea lansării acestei Carte româneşti a ajuns prin diverse canale în Occident şi a fost intens mediatizată de diverse posturi de radio, în special de Europa Liberă – şi până la sfîrşitul lui martie – moment după care Goma este arestat – au fost adunate peste 200 de semnături de susţinere. Acest număr este aproximativ acelaşi cu cel al semnatarilor iniţiali ai Cartei 77. Spre deosebire de modelul ei, care, deşi sinuos, şi-a continuat activitatea în Cehoslovacia până la căderea regimului, mişcarea Goma nu a supravieţuit în condiţiile în care iniţiatorul ei a fost trimis în închisoare, apoi supravegheat la domiciliu, pentru a sfârşi în exil forţat. Din păcate, prea puţine figuri publice şi respectate, capabile să constituie un exemplu pentru ceilalţi, i s-au alăturat24. Cooptarea de către regim a unei părţi a intelectualităţii explică acest lucru numai parţial; multe se datorează rivalităţilor de breaslă şi animozităţilor reciproce dintre promotorul mişcării şi „confraţii” săi, care într-o bună măsură continuă şi astăzi25. În sfârşit Securitatea, acţionând la „indicaţiile lui Ceauşescu”, a jucat un rol decisiv.
Ceauşescu a reacţionat extrem de violent la ştirea apariţiei acestui protest, mai ales că Goma i s-a adresat direct pentru a-l invita să semneze împreună Carta 77, motivând că în România existau doar doi oameni care nu se temeau de Securitate: secretarul general al PCR şi el însuşi26. În arhive există două stenograme revelatoare cu privire la poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de drepturile omului şi de mişcarea Goma: „Legat de securitatea europeană, mă gândesc să luăm o poziţie ceva mai fermă faţă de toate aceste acţiuni ale unor cercuri reacţionare, ale unor agenţii de presă, care încearcă să abată preocupările de la securitatea europeană la probleme minore, pe probleme de sprijinire chiar a unor elemente recţionare, să reactiveze o serie de agenturi străine. (…) Sigur, nu ştiu dacă încercarea care (sic!) o fac unii de a lega România de Cehoslovacia sînt numai din aceştia sau sunt şi din partea altor «agenturi». Până şi România care este considerată mai liberală este pusă în discuţie. Cred că activizarea acestor cercuri este mai complexă. Aşa observ eu. (…) Cred că în acest sens trebuie să respingem şi să luăm poziţie asupra acelor cercuri care activează organizaţiile fasciste, teroriste, pentru că realmente aşa este. La noi l-au găsit pe Paul Goma, care este un derbedeu, a stat şi în închisoare. Trebuie să luăm atitudine mai fermă şi faţă de corespondenţii străini. Trebuie să-i
23 Iată câteva fragmente din scrisoare, care ilustrează că, atât Carta cât şi mişcarea Goma, au plecat de la aceeaşi idee a respectării drepturilor garantate de constituţiile comuniste şi întărite de Acordul de la Helsinki: „Drepturile garantate prin legile interne şi tratatele internaţionale semnate de către guvernele statelor totalitare, precum articolul din Constituţia RSR care se referă la drepturile civile (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la educaţie (art. 21); la liberă asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor şi demonstraţiilor (art. 28); libertatea de gândire (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); şi a reşedinţei personale (art. 32); secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33), nu sunt respectate. În acelaşi timp, dreptul la libera circulaţie a persoanelor, ideilor, informaţiei nu este respectat, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie. (…) De asemenea, considerăm că nu se poate accepta extinderea principiilor neamestecului în treburile interne la sfera drepturilor civice fundamentale”. Textul integral a fost publicat în Goma, Culoarea Curcubeului ’77, pp. 70-72.
24 Alături de Goma au mai semnat acest protest doar alţi doi intelectuali cunoscuţi: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Negoiţescu a sprijinit public mişcarea iniţiată de Goma printr-o scrisoare adresată acestuia, care s-a citit şi la Radio Europa Liberă. El pleda pentru limitarea mişcării la revendicarea libertăţii de exprimare, un scop mai bine precizat decât respectarea drepturilor omului în general şi, de aceea, mai probabil de a fi obţinut, considera el. Vezi Ion Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză. Texte politice, Cluj, Dacia, 1990. Ulterior, Negoiţescu a fost şantajat cu un proces de homosexualitate şi a fost nevoit să renunţe la poziţia anterioară scriind un articol care lăuda politica culturală a regimului în „România literară”. Vezi scrisoarea lui Ion Vianu adresată lui Goma în Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, Editura Litera, 1994. Deşi decisese deja să părăsească definitiv România, Vianu i se alătură lui Goma văzând că nimeni altcineva dintre scriitorii cunoscuţi nu o face, gest care l-a costat postul de la Facultatea de Medicină.
25 A se vedea în acest sens cele trei volume ale jurnalului lui Paul Goma şi reacţiile stîrnite de acestea; Paul Goma, Jurnal, Bucureşti, Editura Nemira, 1997.
26 În cazul în care Ceauşescu ar semna Carta pentru drepturile omului a cehilor şi slovacilor, el s-ar dovedi, argumenta Goma, consecvent cu atitudinea sa din 1968, când a condamnat invazia din Cehoslovacia, oferind exemplu românilor, care în acest fel nu se vor mai teme să se alăture celor ce cereau respectarea drepturilor omului în ţările comuniste. Ca urmare a difuzării acestor scrisori, Ceauşescu a condamnat public virulent „trădătorii de neam”. Vezi Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la Consfătuirea pe ţară a unităţilor de control ale oamenilor muncii – 17 februarie 1977, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

poftim să facă bine să-şi vadă de treabă. (…) Noi ar trebui să fim puţin mai ofensivi în această direcţie. Presa noastră nu este destul de activă în privinţa aceasta. Nu este vorba să apărăm măsurile din Cehoslovacia, pentru că au alt caracter, dar nici nu trebuie să admitem ca la adăpostul acesta să se reactiveze cercurile fasciste, reacţionare”27.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

4 Responses to “Disidenta in regimul comunist (II)”

  1. Disidenta in Romania | A șaptea dimensiune says:

    iunie 10th, 2016 at 19:34

    […] Disidenta in regimul comunist (II) […]

  2. Disidenta religioasa in comunism | A șaptea dimensiune says:

    iulie 22nd, 2016 at 18:26

    […] Disidenta in regimul comunist (II) […]

  3. Disidenta religioasa in comunism (II) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 22nd, 2016 at 18:38

    […] Disidenta in regimul comunist (II) […]

  4. Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 7th, 2018 at 20:31

    […] Disidenta in regimul comunist (II) […]

Adauga un comentariu