Disidenta in Romania comunista

joi, septembrie 10, 2009 10:27
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismDisidenţa din România, 1977-1989

Limbajul folosit de Ceauşescu în 1977, desele referinţe la „agenturi”, îi vor părea extrem de cunoscute cititorului familiar cu filmul procesului şi execuţiei acestuia în decembrie 1989. În acest sens, trebuie adăugat că liderul român şi-a modificat de-a lungul timpului extrem de puţin viziunea asupra politicii externe, formată în perioada „coexistenţei paşnice”. El nu a înţeles niciodată de ce statele occidentale au început să acorde o importanţă din ce în ce mai mare problemei drepturilor omului în perioada post-Helsinki. Pentru Ceauşescu, politica internaţională trebuia să se concentreze pe menţinerea păcii şi a securităţii, nu pe câteva cazuri marginale, considera el, de indivizi care îşi „trădau ţara”, denigrând sistemul comunist. Toate intervenţiile occidentale în favoarea opozanţilor erau considerate drept inadmisibile intruziuni în afacerile interne ale României.

În privinţa măsurilor care trebuiau luate în cazul unor asemenea „trădători”, precum Paul Goma, luările de poziţie ale soţilor Ceauşescu în şedinţa CPEx din 30 martie 1977, exprimate într-un limbaj buruienos, sunt extrem de relevante.

Nicolae Ceauşescu: „În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, şi acum, la Europa Liberă, s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o (până în acel moment, n. n.).”

Elena Ceauşescu: „Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor (sic!), de eforturile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate”.
NC: „Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pus. Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi toţi care vor proceda aşa. Aceştia care sunt pe lista aceasta, cu organele de securitate respective, o comisie de partid în fiecare judeţ, să stea de vorbă cu ei, să se vadă dacă este aşa sau nu, pentru că nu s-a stat de vorbă cu nici unul şi să se procedeze în raport cu poziţia pe care o vor avea. Chiar dacă este aşa cum se spune aici că ia (sic!) dat telefon, să fie puşi în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, nu pot rămâne în întreprinderile respective”28.

La ordinele lui Ceauşescu, Securitatea a reacţionat rapid, arestându-l pe Goma chiar a doua zi, lipsind în acest fel mişcarea de singurul centru de coordonare existent. De asemenea, Securitatea a intervenit extrem de eficient apoi pentru a-i persuada pe semnatari să retracteze şi a-i împiedica pe alţii să se ralieze mişcării. Metodele folosite, conform indicaţiilor primite, au fost atât persuasive, cât şi represive. Dacă ar fi să dăm crezare documentelor accesibile din arhivele Securităţii, pentru mulţi dintre cei implicaţi această mişcare în numele drepturilor omului a fost doar o trambulină pentru emigrare, un mijloc de a obţine aşa-numitul „paşaport Goma”29. Cert este că datorită aprobării

27 Vezi stenograma şedinţei CPEx din 16 februarie 1977, în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 12/1977, f. 3 v.- 4 r.
28 Vezi stenograma şedinţei CPEx din 30 martie 1977, în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, ff. 1-5.
29 O notă a Securităţii din 12 martie 1978 menţionează că din totalul de 430 de persoane care au încercat sau chiar au reuşit să-l contacteze pe Goma, pentru 184 cererea de emigrare a fost aprobată, 170 şi-au retras sprijinul, mulţi dintre ei luând poziţie în public împotriva lui Goma, iar 76 încă îşi mai menţineau poziţia, sperând că li se va aproba emigrarea. Chiar dacă transformarea oricărui protest într-o revendicare personală era o metodă „clasică” a Securităţii, faptul că aproape jumătate din cei implicaţi emigraseră deja la data la care a fost scrisă nota arată că pentru ei conta în principal respectarea acestui drept al omului. Vezi Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice. 1969-1989, Bucureşti, Presa Românească, 1996, p. 130. Securitatea a mai făcut ulterior o evaluare a mişcării Goma, în care indică o cifră aproximativ identică de persoane (431), care l-au căutat telefonic, l-au vizitat la domiciliu sau i-au trimis scrisori pentru a adera la mişcare. Dintre acestea, 20 erau din sfera „creaţiei literar-artistice”, apreciate de Securitate ca reprezentând „persoane periferice, (…) nereprezentând valori sau nume cunoscute în ţară şi străinătate”. Vezi „Istoric în problema «Activitatea

cererilor de emigrare ale multora dintre semnatari, mişcarea a sucombat spontan, prin dispariţia suţinătorilor. În acelaşi timp, însă, trebuie spus că, după 1977, Securitatea a fost reorganizată cu ajutorul tehnicii de vârf în domeniul calculatoarelor, importată din Statele Unite la începutul anilor 1970, ceea ce a dus la o mult mai bună cooperare la nivelul întregii ţări pentru a preveni coagularea unor proteste colective.
După acest moment, iniţiativele de auto-organizare în numele drepturilor omului au continuat, deşi cu un impact mult mai limitat. Este vorba de mişcări mai degrabă efemere, dar care arată că, sub inspiraţia unor mişcări similare din Europa Centrală, ideea apărării drepturilor omului supravieţuieşte mişcării Goma30. Totuşi, în afara încercării ratate din 1979 de a constitui un Sindicat Liber al Oamenilor Muncii, o Solidaritate avant la lettre şi à la roumaine31, formele principale de solidarizare în faţa agresiunii regimului au rămas grevele muncitoreşti. În ceea ce priveşte formele discursive de protest colectiv, cele coagulate în jurul unui document programatic sau măcar a unei scrisori deschise, acestea au reapărut doar la sfârşitul anilor 1980.
Din 1977 şi până în 1989, disidenţa din România a constat în principal dintr-o sumă de gesturi izolate ale unor oameni curajoşi, care au refuzat avantajele cooptării, îndrăznind să critice deschis regimul. Cu alte cuvinte, istoria disidenţei româneşti din acea perioadă nu poate fi decât o sumă de biografii individuale. Tocmai datorită obedienţei generalizate, gesturile lor singulare au avut mai multă semnificaţie decît un gest similar născut din mijlocul unei societăţi civile mult mai active.
Acţiunile de protest, chiar de opoziţie, fie individuale, fie în grupuri mici de 3, 4 persoane, împotriva lui Ceauşescu au fost pedepsite exemplar prin condamnări publice hotărâte de Tribunalele Militare. În 1984 erau la închisoarea din Aiud în jur de 30 de deţinuţi politici, încadraţi la infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste sau complot. Trei tineri din satul Băleni-Sârbi, jud. Dâmboviţa, venind spre casă în seara zilei de 22 august 1983 au şters de pe şosea textul activiştilor de partid: „Trăiască 23 august!” şi au scris cu var „Jos Ceauşescu”. Condamnările care au urmat au fost pe măsură : Victor Totu – 7 ani, Gheorghe Pavel – 6 ani, Florea Vlăsceanu – 6 ani. Constantin Purcaru în vârstă de 26 de ani şi Ion Ilie în vârstă de 42 de ani, director economic la un trust de construcţii, amândoi din Piteşti, cam în aceeaşi perioadă, în 1982 şi 1983, dar independent unul de celălalt, au răspândit manifeste în tot oraşul. Au fost condamnaţi la 7, respectiv 6 ani de închisoare. Gheorghe Gherghina şi Ionel Nicolae au răspândit în 1978, printr-o fantă făcută în podeaua automobilului lor, manifeste de solidaritate cu sindicatul lui Paul Goma. În 1982, in urma unei anchete legate de alte fapte, Securitatea a aflat de la fiul lui Ion Nicolae despre acţiunea celor doi. Au fost condamnaţi la 6 ani, respectiv 7 ani de închisoare. Marin Iancu, colonel de miliţie, a scris o scrisoare pe care a vrut să o trimită de Europa Liberă. Cel căruia dorea să îi ceară să ducă scrisoarea în străinătate era informator al Securităţii şi l-a trădat. Marin Iancu a fost arestat şi condamnat la 8 ani de închisoare. Barabas Francisc, împreună cu prietena lui, Márton Piroska, şi cu Barabas János au răspândit în Miercurea Ciuc, într-o noapte, cu ajutorul bicicletelor, manifeste pe care scria „Jos Ceauşescu, Jos Cizmarul”. Au fost în cele din urmă descoperiţi, arestaţi şi condamnaţi la 7, 5 şi 6 ani. Borbely Ernö, Buzas Laszlo şi Biro Katalin au vrut să facă nişte tipărituri şi au fost arestaţi şi condamnaţi la 7, 6 şi 5 ani închisoare. Ion Bugan din Tecuci şi-a montat pe maşină un tablou a lui Ceauşescu sub care scria „Jos Ceauşescu, Jos Călăul”, a plecat din Piaţa Unirii şi în dreptul străzii Lipscani a fost blocat de echipaje ale miliţiei, arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare. Arpad Viski, actor din Sfântu-Gheorghe, a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru faptul că a vorbit şi comentat în mod repetat, la cozi, sărăcia, mizeria şi conducerea aberantă a lui Ceauşescu. În mod foarte suspect, posibil pentru că nu îşi ţinea gura, după eliberarea din anul 1984, a fost găsit spânzurat într-o pădure de lângă Sfântu-Gheorghe. Gheorghe Năstăsescu, maistru constructor din Iaşi, a venit în Bucureşti în februarie 1983, s-a suit pe o schelă de pe str. Lipscani şi a aruncat mai multe manifeste şi
duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din domeniile artă şi cultură»”, datat de editori în 1980, în Florica Dobre (coord.), Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 525.
30 Este vorba de Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor religioase şi ale conştiinţei, iniţiat în aprilie 1978 de doi pastori baptişti dar în ideea unei asocieri ecumenice, şi de Sindicatul naţional al cetăţenilor pentru apărarea persoanelor închise în mod abuziv, lansat în noiembrie 1979, probabil după modelul VONS din Cehoslovacia. Vezi „Roumanie. Crise et répression”, op. cit., p. 18. Pentru detalii privind rezistenţa de natură religioasă, vezi capitolul respectiv din raport.
31 Pentru detalii cu privire la acest sindicat liber, vezi capitolul despre greve muncitoreşti.

a vorbit lumii care s-a adunat despre mizeria la care s-a ajuns din cauza lui Ceauşescu. A fost coborât de agenţii apăruţi imediat, arestat şi condamnat la 9 ani închisoare. Nicolae Liţoiu şi Gheorghe Manu au primit condamnări de 15 şi 8 ani pentru că au pus petarde la „Casa albă” a partidului din Ploieşti şi au aruncat manifeste de pe terasa magazinului Omnia32.
Numărul disidenţilor a crescut sensibil numai după revolta de la Braşov din 15 noiembrie 1987, care a zguduit serios regimul şi a mobilizat societatea.33 Această mobilizare timidă faţă de alte ţări, dar mai viguroasă în comparaţie cu anii anteriori, se datorează şi schimbărilor interne de la Moscova iniţiate de Mihail Gorbaciov, care i-au făcut pe români să se uite cu speranţă la răsărit pentru prima dată în istorie.
În sfârşit, exemplul Europei Centrale – Polonia, în primul rând, cu o Solidaritate tot mai activă după 1987, dar şi Cehoslovacia şi Ungaria – a fost, datorită popularizării prin intermediul posturilor de radio străine, stimulator pentru disidenţii români. Mulţi dintre ei s-au inspirat din textele devenite clasice ale disidenţilor din ţările vecine, au preluat şi adaptat ideile acestora contextului românesc sau s-au asociat unor proteste colective iniţiate în blocul sovietic34. Înainte de a aminti disidenţele din anii 1980, trebuie subliniat încă o dată că mulţi dintre cei care au avut atitudini critice faţă de regimul lui Ceauşescu s-au pierdut fără urmă în închisori sau spitale psihiatrice35. Lipsiţi de mijloacele de a se face auziţi în Occident pentru a fi protejaţi sau pur şi simplu neînţelegând importanţa vizibilităţii externe, au dispărut înainte ca să le fie recunoscut curajul de a spune nu măsurilor arbitrare ale dictaturii. Dintre cei care au fost preluaţi de diverse organizaţii din Occident, supravieţuind cu bine experienţei disidenţei, unii au rămas autorii unui singur act disident. Alţii au reuşit prin talentul şi tenacitatea lor să fie continuu prezenţi la posturile străine cu texte critice şi după prima ieşire publică, construindu-şi în timp notorietatea ca disidenţi. În sfârşit, foarte puţini au reuşit să coaguleze în jurul lor un grup, transformând disidenţa solitară în protest colectiv. Analiza de faţă se va referi în special la aceştia.
Dintre cei care s-au impus de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp ca disidenţi consecvenţi ai dictaturii ceauşiste, chiar în perioade în care foarte puţini îndrăzneau să critice regimul, se cuvin menţionaţi: Mihai Botez, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu şi Mircea Dinescu. Mihai Botez este cel care, încă din 1977, a încercat împreună cu Vlad Georgescu să înfiinţeze, după modelul polonez, o universitate clandestină în Bucureşti36. Deşi
32 Vezi Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, Universal Dalsi, 1998.
33 Trebuie menţionat că, la 16 februarie 1987, un grup relativ numeros de studenţi ieşeni a manifestat împotriva frigului şi a întreruperilor în alimentarea cu energie electrică şi apă potabilă a căminelor studenţeşti. Tereza Culianu-Petrescu îşi aminteşte că protestatarii scandau: „Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm!” (comunicare verbală, noiembrie 2006). Vezi şi Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Bucureşti, Editura Niculescu, 1997, p. 360.
34 Un gest semnificativ de asociere cu disidenţii din alte ţări a venit de la câţiva foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc: Corneliu Coposu, Nicolae Carandino şi Ion Puiu. În octombrie 1986, ei s-au solidarizat cu disidenţii maghiari, polonezi, cehi şi slovaci, care formulaseră o scrisoare comună pentru aniversarea Revoluţiei maghiare din 1956. Cei trei şi-au exprimat „admiraţia pentru ungurii care au luptat atât de eroic pentru libertatea lor în urmă cu treizeci de ani”. Vezi Vladimir Socor, Three Romanians Reported to Have Endorsed Joint Dissident Statement, în „Romanian Situation Report”, nr. 6, noiembrie 1986, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 18, File Opposition 1987. Mesajul lor a fost făcut public în Occident de către Ion Raţiu la o conferinţă de presă organizată la 22 octombrie 1986 la Londra. Pe atunci, Raţiu era liderul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, al cărei scop, printre altele, era şi sprijinirea disidenţilor din România.
35 Trebuie subliniat faptul că proteste împotriva regimului au existat continuu, dar mulţi dintre autorii lor au rămas necunoscuţi datorită faptului că şi-au organizat extrem de naiv acţiunile şi nu au ştiut cum să se facă auziţi în Occident, drept care autorităţile i-au putut fie interna în spitale psihiatrice, fie trimite în închisoare. Radu Filipescu, care a fost închis între 1983 şi 1986, a întâlnit multe asemenea cazuri. Vezi Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, EdituraUniversal Dalsi, 1998, pp. 106-144.
36 Vlad Georgescu, unul dintre cei mai cunoscuţi foşti directori ai secţiei române a Europei Libere, a fost arestat cu o zi înaintea lui Paul Goma, pe motiv că întreţinea legături cu ambasadorul Statelor Unite. Cu această ocazie, Ceauşescu s-a înfuriat serios pe Securitate pentru că nu a reuşit să-l împiedice să-şi depună la ambasadă dosarul pentru o bursă la Woodrow Wilson Center din Washington. „De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultima speţă şi eu le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întârziere, după ce a depus documentele, cu întârziere (sic!), la

constant urmărit şi hărţuit de Securitate din acel moment, el s-a impus ca un critic constant al regimului. Scrisorile sale către Vlad Georgescu, devenit directorul secţiei în limba română a Europei Libere, constituie un corpus important de analize ale societăţii comuniste, făcute dintr-o perspectivă ce aminteşte de revizioniştii marxişti din Europa Centrală37. Dorin Tudoran a fost, după momentul Goma, primul scriitor român care a decis, în 1982, să facă publică atitudinea sa critică faţă de regimul comunist, evoluând rapid de la o critică limitată la domeniul literar la un atac la adresa sistemului însuşi. Împins de autorităţi să emigreze în 1985, el a fost unul dintre extrem de activii susţinători din emigraţie ai disidenţilor din ţară prin intermediul postului Vocea Americii. Ulterior, la sfârşitul anilor 1980, alături de Vladimir Tismăneanu, a contribuit la publicarea primei (şi singurei) reviste dedicate culturii alternative din România comunistă, „Agora”38. Radu Filipescu reprezintă prin curajul său un caz aparte: el este cel care, în 1983, a tipărit şi a împărţit prin Bucureşti zeci de mii de manifeste chemând la grevă generală. O asemenea faptă a fost încadrată de justiţia comunistă la infracţiunea de propagandă împotriva ordinii socialiste, conform articolului 166, paragraful 2 din Codul Penal, şi „răsplătită” cu 10 ani de închisoare. Eliberat după trei ani în urma intervenţiilor internaţionale, a făcut ulterior foarte multe pentru protejarea deţinuţilor politici întâlniţi în închisoare prin popularizarea lor în Occident. Mai mult, în ciuda detenţiei, şi-a reluat activitatea disidentă, continuând cu încăpăţânare să creadă că românii au nevoie numai de o scânteie pentru a se revolta. Revoluţia din 1989 i-a dat dreptate39. Doina Cornea a fost una dintre personalităţile disidente cu activitate de lungă durată, începută încă din 1982, cu o primă scrisoare trimisă la Europa Liberă. Preocupată la început doar de declinul educaţiei sub comunism, critica ei, inspirată de morala creştină şi tradiţiile intelectuale interbelice, s-a radicalizat după greva muncitorilor de la Braşov din 1987. Până la căderea regimului, a fost una dintre vocile critice cele mai radicale, autoare a unui text ce propunea un amplu program de reforme, capabilă să atragă solidaritatea altora în critica pe care a lansat-o faţă de aberantul program de sistematizare40. Şi activitatea disidentă a lui Gabriel Andreescu, legată în principal de monitorizarea cazurilor de violare a drepturilor omului, a luat un curs nou după greva de la Braşov, în urma căreia a fost arestat pentru prima oară. Din acel moment, a devenit un autor important de texte critice la adresa regimului şi unul dintre disidenţii români cei mai cunoscuţi în afara ţării, invitat
ambasada americană. De ce trebuia să staţi să depună documentele. Avem din acest punct de vedere nişte carenţe foarte serioase în activitatea organelor de securitate”. Vezi stenograma şedintei CPEx din 30 martie 1977, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, f. 2. Faptul că era cunoscut de americani, l-a salvat pe Vlad Georgescu, care a fost în final eliberat şi lăsat să plece în Statele Unite.
37 Mihai Botez a beneficiat şi de susţinerea soţiei sale, Mariana Celac, cea care a trimis în străinătate planurile de sistematizare a Bucureştiului pentru a sensibiliza opinia publică occidentală în legătură cu distrugerea patrimoniului istoric şi cultural. O scurtă biografie a lui Mihai Botez se poate găsi în cartea sa Intelectualii din Europa de Est, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, pp. 8-10. De asemenea, scrisorile trimise prietenului său Vlad Georgescu şi citite la Radio Europa Liberă au fost publicate recent. Vezi Scrisori către Vlad Georgescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. Texte ale sale au fost publicate înainte de 1989 şi în străinătate. Vezi Mihai Botez, L’Eurocommunisme vu de loin, în „L’Alternative”, nr. 3, pp, 17-18. Vezi şi scrisorile lui deschise către CC al PCR în OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 5, File Dissidents: Mihai Botez.
38 Activitatea disidentă a lui Dorin Tudoran se poate reconstitui în bună măsură din volumul său Kakistocraţia, Chişinău, Editura Arc, 1998. În plus, merită o menţiune specială textul său Frig sau frică? Asupra condiţiei intelectualului român de astăzi, publicat iniţial în „L’Alternative”, nr. 29, septembrie-octombrie 1984, şi nr. 30, noiembrie-decembrie 1984, care reprezintă o excelentă analiză a cauzelor pentru care au existat atât de puţini intelectuali disidenţi în România. Vezi şi Kakistocraţia, pp. 31-76. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 9, File Dissidents: Dorin Tudoran.
39 Activitatea lui Radu Filipescu este descrisă pe larg în Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Deşi povestea pare foarte romanţată, Filipescu a confirmat că, dincolo de tonul cărţii, faptele sunt autentice. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 8, File Dissidents: Radu Filipescu.
40 Doina Cornea a fost unul dintre disidenţii români cei mai mediatizaţi, textele ei fiind publicate în „La Nouvelle Alternative”, „L’Autre Europe”, „Le Monde”. De asemenea, ea apare şi în filmul din 1988 al jurnalistului belgian Jose Dubié, intitulat „Dezastrul roşu”, care a fost difuzat de aproape toate televiziunile din Vest, producând un val de simpatie fără precedent pentru România datorită imaginilor atât de neobişnuite pentru occidentali, pe care numai cei mai bătrâni le puteau asocia cu experienţa războiului. A se vedea antologia textelor trimise de Doina Cornea la Radio Europa Liberă în Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Pentru comentarii privind impactul Doinei Cornea ca figură disidentă, transmise de Radio Europa Liberă, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Doina Cornea.

constant la conferinţe alături de alţi intelectuali critici din Europa comunistă, dar împiedicat mereu să participe la asemenea evenimente41. Dan Petrescu a ieşit public pentru prima dată la începutul lui 1988, dar în cei doi ani până la căderea comunismului a devenit poate criticul cel mai prolific şi cel mai subtil al regimului Ceauşescu. Pe lângă numeroase analize scurte asupra sistemului comunist şi mecanismelor sale de control, el este coautorul, împreună cu Liviu Cangeopol, al unei radiografii excepţionale a României din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Textul respectiv, un dialog de lungimea unei cărţi, a reprezentat la vremea respectivă cea mai radicală critică a comunismului românesc, care cerea schimbarea sistemului comunist însuşi. Bazat pe informaţii directe şi exemple luate din viaţa cotidiană, volumul respectiv rămâne şi astăzi o sursă valoroasă pentru studiul comunismului. În plus, merită menţionat faptul că Dan Petrescu şi Doina Cornea sunt co-semnatarii unei scrisori colective, care cerea ca la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 Ceauşescu să nu mai fie reales42. O altă solidaritate notabilă s-a creat în jurul poetului Mircea Dinescu, care s-a remarcat ca disident la sfârşitul lui 1988, începând cu o critică limitată la probleme specifice culturii pentru a se radicaliza spre sfârşitul anului următor43. Ieşirea lui în disidenţă este importantă şi pentru că a coincis cu momentul în care numărul intelectualilor critici a crescut brusc. Mai mult, el a fost cel care a atras pentru prima dată solidaritatea de breaslă a altor colegi. În această ultima perioadă, imediat premergătoare colapsului sistemului, au apărut câteva încercări de formulare a unor proteste colective, unele interceptate şi anihilate de Securitate44, altele duse până la capăt în forme mai radicale, precum scrisoarea împotriva realegerii lui Ceauşescu, menţionată mai sus, sau scrisoarea „celor şapte” care s-au solidarizat cu Dinescu. În sfârşit, a existat şi o scrisoare a „celor optsprezece”, difuzată chiar în decembrie 1989, pe cînd Timişoara se revolta deja împotriva dictaturii lui Ceauşescu45.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Disidenta in Romania comunista”

  1. Şi preşedintele României este sus-pus greşelii | A șaptea dimensiune says:

    iunie 10th, 2016 at 19:45

    […] Disidenta in Romania […]

  2. Disidenta religioasa in comunism | A șaptea dimensiune says:

    iulie 22nd, 2016 at 18:26

    […] Disidenta in Romania […]

  3. Disidenta religioasa in comunism (II) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 22nd, 2016 at 18:37

    […] Disidenta in Romania […]

  4. Disidenta in Romania comunista (II) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 7th, 2018 at 8:40

    […] Disidenta in Romania […]

  5. Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2018 at 8:40

    […] Disidenta in Romania […]

Adauga un comentariu