Disidenta in Romania comunista (II)

luni, septembrie 14, 2009 10:41
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismDisidenţa din România, 1977-1989 (II)

Pe lângă aceste proteste venite din mijlocul societăţii româneşti ce abia începea să se auto-organizeze în vreme ce regimurile din ţările vecine se clătinau serios, a existat şi o scrisoare colectivă de protest din interiorul partidului, semnată de şase veterani comunişti marginalizaţi de Ceauşescu. În România, ea a avut un impact limitat în rândul populaţiei, dar în străinătate ecoul acestei scrisori a fost incomparabil mai mare decît cel al scrisorilor semnate de intelectualii critici46.

Din 1977 şi până în 1989, supravieţuirea dincolo de primul gest de protest public a disidenţilor de mai sus şi a altora nemenţionaţi aici, dar nu mai puţin curajoşi, a fost posibilă, ca şi în cazul celorlalte ţări comuniste, numai datorită noului cadru de colaborare internaţională, inaugurat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki. Până în acest moment este clar că

41 Gabriel Andreescu se referă la modul în care a devenit şi a înţeles să fie disident în Spre o filozofie a dizidenţei, Bucureşti, Editura Litera, 1992, pp. 155-197. Pentru textele disidente ale lui Andreescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Gabriel Andreescu.
42 Trebuie menţionat că şi Dan Petrescu a beneficiat la Iaşi de susţinerea unui grup de prieteni, dintre care mulţi i s-au asociat ulterior în disidenţă (Alexandru Călinescu, Luca Piţu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan Alexe), dar înainte de toate a contat pe sprijinul necondiţionat al soţiei sale, Tereza Culianu-Petrescu. Toate textele critice ale lui Dan Petrescu sunt cuprinse în ultima ediţie română a dialogului său cu Liviu Cangeopol. Dialogul ca atare a fost publicat prima dată de Vladimir Tismăneanu în „Agora”, revista de cultură alternativă la a cărei apariţie a contribuit ca redactor. Vezi „Agora”, vol. 3, nr. 1, februarie 1990, pp. 45-258. Din păcate, datorită avatarurilor transmiterii textului de la autori la editori, acesta a fost publicat abia după Revoluţie, pierzând mult din impact. Pentru ediţia română cea mai completă, vezi Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Bucureşti, Editura Nemira, 2000. Vezi şi OSA/ RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Dan Petrescu.
43 Multe dintre scrisorile lui Mircea Dinescu au fost publicate iniţial în „Libération”. Pentru scrisorile deschise ale lui Mircea Dinescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Mircea Dinescu.
44 A se vedea modul în care a eşuat încercarea unui grup de intelectuali din Bucureşti de a formula un protest comun în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice pp. 394-408.
45 Pentru protestul împotriva realegerii şi „scrisoarea celor şapte”, vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-292. Pentru „scrisoarea celor optsprezece”, vezi Cartea Albă a Securităţii, p. 457, iar pentru o relatare privind modul în care s-a înfiripat acest protest, vezi Stelian Tănase, Ora oficială de iarnă, Iaşi, Institutul European, 1995.
46 Pentru o analiză detaliată a semnificaţiei acestei scrisori, vezi Cristina Petrescu, The Letter of the Six:’ On the Political (Sub)Culture of the Romanian Communist Elite, „Studia Politica”, Vol. V, nr. 2, 2005, pp. 355-384.

regimul comunist din România în general, şi Ceauşescu, în particular, au desconsiderat profund ideea de drepturi ale omului. Mai mult, toate intervenţiile occidentale în favoarea disidenţilor erau considerate drept intervenţii străine în treburile interne ale ţării şi erau tratate ca atare, cu riscul deteriorării relaţiilor diplomatice. Aceste intervenţii îi păreau lui Ceauşescu cu atât mai suspecte cu cât mulţi dintre disidenţi erau fie de origine maghiară, fie de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Toate presiunile diplomatice de acest gen erau puse pe seama manevrelor emigraţiei maghiare ultranaţionaliste, care încerca să agite problema Transilvaniei şi prin urmare erau total ingnorate. Aceste intervenţii au fost motivul pentru care liderul român devenise obsedat de plata datoriei externe. În acest fel, Ceauşescu spera să scape de orice intervenţie în favoarea disidenţilor. Rezultatul, însă, nu a fost cel scontat. Până în momentul în care a reuşit să-şi plătească datoriile externe, la începutul lui 1989, România era deja izolată pe plan internaţional, fiind condamnată pentru grosolanele încălcări ale drepturilor omului nu numai de ţările occidentale, dar şi de ţări din blocul comunist, precum Ungaria şi URSS47.
Desigur, întrebarea, la care încă nu s-a găsit un răspuns convingător, este de ce în România anilor 1980, în plină criză economică şi mizerie morală, nu s-au ridicat mai multe voci care să critice regimul? Puţinii ziarişti străini care au reuşit să călătorească în România în ultimii ani ai regimului ne-au transmis imaginea unei ţări aflate în cea mai neagră sărăcie, populată de oameni abrutizaţi, incapabili să protesteze împotriva regimului pentru precaritatea condiţiilor de viaţă48. Cu alte cuvinte, de ce în ţările Europei Centrale, aflate sub regimuri mult mai puţin dure decât cel de la Bucureşti, au existat mereu voci care au criticat regimul în numele unor mişcări pentru respectarea drepturilor omului, pentru pace sau pentru conservarea mediului, în timp ce în România lucrurile au stat altfel? Motivele care au împiedicat dezvoltarea unor mişcări disidente comparabile cu cele din alte ţări sunt multiple dar, în general, au fost avansate două categorii de explicaţii.
Prima subliniază faptul că tradiţiile politice ale României, caracterizate prin slăbiciunea societăţii în raport cu statul atotputernic, snt diferite de cele ale Europei Centrale, mult mai apropiate de tradiţiile occidentale ale unei societăţi civile puternice, datorită multor experienţe istorice comune cu Vestul, începând de la Renaştere şi Reformă şi până astăzi. Al doilea tip de explicaţii subliniază specificitatea regimului comunist din perioada ceauşistă, bazat pe naţionalism, deci mai atrăgător decât unul internaţionalist şi prosovietic49, dar, în acelaşi timp, exercitând prin Securitate o constrângere fără egal în blocul sovietic50.
Naţionalismul, care în ţări precum Ungaria şi Polonia a fost una dintre poziţiile de pe care a fost criticat regimul comunist, a reprezentat în România lui Nicolae Ceauşescu monopolul exclusiv al puterii, implicând un segment important al intelectualităţii în discursul despre naţiune51. Celebra scenă
47 Singurul mecanism de presiune care a funcţionat în cazul lui Ceauşescu a fost reînnoirea anuală a clauzei naţiunii celei mai favorizate de catre Statele Unite. Pentru că Ceauşescu se mândrea cu faptul că era, credea el, favoritul Occidentului, acesta a făcut tot posibilul să păstreze această clauză, care nu mai fusese oferită decît Poloniei, apoi retrasă după Legea Marţială, şi mult mai târziu Ungariei. Atât timp cât disidenţii erau puţini, era suficient să le îngăduie să emigreze pentru a atenua criticile. Atunci când numărul protestelor s-a înmulţit, în 1988, Ceauşescu a preferat să renunţe la clauză decât să mai răspundă la presiunile occidentale. Din acest motiv, cadrul de cooperare internaţională iniţiat la Helsinki nu a avut decît o mică influenţă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului în România. Mai multe despre funcţionarea clauzei naţiunii celei mai favorizate ca pârghie de presiune asupra regimului de la Bucureşti, vezi în Vojtech Mastny (coord.), Helsinki, Human Rights and European Security. Analysis and Documentation, Durham, Duke University Press, 1986 şi Roger Kirk, Mircea Răceanu, Romania versus the United States. Diplomacy of the Absurd, 1985-1989, New York, St. Martin’s Press, 1994.
48 Vezi spre exemplu David Selbourne, Death of the Dark Hero. Eastern Europe, 1987-1990, London, Jonathan Cape, 1990, pp. 44-46.
49 Michael Shafir consideră că, mai mult decât orice altceva, naţionalismul regimului comunist din România a contribuit la canalizarea posibilelor disidenţe şi cereri de reformă din sfera afacerilor interne spre cea a relaţiilor externe. Vezi cartea sa Romania. Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London: Frances Pinter Publishers, 1985, p. 148.
50 Dennis Deletant susţine că regimul lui Ceauşescu s-a bazat pe constrângere, deosebirea principală faţă de predecesorul său, Gheorghiu Dej, fiind aceea că accentul se mutase de pe pedepsire pe prevenirea oricăror încercări de critica regimul. Vezi cartea sa Ceauşescu and the Securitate.
51 Vezi Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceauşecu’s Romania, Berkeley, University of California Press, 1991.

a balconului din 21 august 1968, când Ceauşescu a condamnat intervenţia în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia, câştigînd astfel sprijinul multor români, nu a dat însă semnalul unui început de liberalizare, ci pe acela al unei închideri, care a culminat cu un regim de „socialism dinastic”52, bazat pe un cult al personalităţii fără egal în Europa comunistă şi pe o politică naţionalistă dusă la extrem53. În plus, nu se poate trece tocmai peste activitatea Securităţii de prevenire a oricăror proteste colective, a cărei amploare şi complexitate abia începe a fi studiată pe baza noilor documente declasificate de SRI şi SIE. Ca primă evaluare, datele avansate de Dennis Deletant arată că aparatul poliţiei secrete române a fost de trei ori mai mic decât cel al Stasi54, astfel că, atât timp cât nu există o analiză mai detaliată, este greu de susţinut că aceasta ar fi reprezentat aparatul represiv cel mai bine pus la punct din întreg blocul sovietic. Totuşi, după cum au mărturisit, mulţi dintre cei care au cochetat cu disidenţa fără să se hotărască să facă pasul decisiv, memoria terorii anilor 1950, combinată cu uciderea – posibil demonstrativă – a inginerului Gheorghe Ursu în închisoare, în 1985, i-au împiedicat pe mulţi dintre români să îşi facă publice protestele.
Recapitulând, trebuie spus, din păcate, că până la Revoluţia din 1989, în România ceauşistă nu se poate afirma că ar fi existat mişcări disidente organizate provenite din cadrul societăţii. Nici măcar protestul efemer al lui Goma nu a fost o mişcare în sensul de structură organizată cu un plan de acţiune bine formulat. Nu se poate vorbi nici de apariţia unei aripi reformatoare din cadrul partidului, capabilă să negocieze trecerea de la un regim la altul. Din acest motiv, în 1989, schimbarea de regim din România a fost violentă. Tot din acest motiv, primele alegeri libere au adus la putere pe cei din eşaloanele doi şi trei de cadre comuniste. Abia revoluţia electorală din 1996 a adus o reală schimbare a elitei politice – motiv pentru care România este un caz „excepţional” printre celelate foste state satelite ale Moscovei. Această tranziţie întârziată şi sinuoasă din perioada post-comunistă nu se poate explica fără a lua în considerare şi faptul că evoluţia post-stalinistă a României, până în 1989, a fost „excepţională” sau, altfel spus, nu a urmat aceeaşi traiectorie generală ca în restul ţărilor din blocul sovietic55. În ciuda faptului că ar fi existat cîteva personalităţi influente care ar fi putut pune sub semnul întrebării dogmatismul politicii partidului, revizionismul marxist nu s-a transformat într-un curent influent în interiorul elitei aflate la conducere şi, prin urmare, nu a existat nici o aripă reformistă care să susţină destalinizarea, aşa cum s-a întâmplat în ţările Europei Centrale56. În schimb, aparenta politică externă independentă în cadrul blocului sovietic, aplaudată multă vreme de Occident, l-a făcut pe Ceauşescu să fie, pentru multă vreme, cel mai important „disident” al României57.
52 Vladimir Tismăneanu, Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Socialism in Romania, în „ORBIS”, vara 1986, pp. 65-90.
53 Dintre lucrările occidentale care analizează cultul personalităţii în România, vezi Jaques Rupnik, The Other Europe, London, Weidenfeld and Nicholson, 1988.
54 Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, p. 380.
55 Vladimir Tismăneanu a elaborat pe această temă în Romanian Exceptionalism? Democracy, Ethnocracy and Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu Romania, în Karen Dawisha, Bruce Parrott (coord.), Politics, Power and the Struggle for Democracy in South-East Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, pp. 403-450.
56 În ce priveşte cultura politică a comunismului românesc, cea mai bună analiză îi aparţine lui Vladimir Tismaneanu. Vezi articolul său From Arrogance to Irrelevance. Avatars of Marxism in Romania, în Raymond Taras (coord.), The Road to Disillusion. From Critical Marxism to Postcommunism in Eastern Europe, Armonk, New York, M. E. Shape, 1992, pp. 135-150.
57 Vezi în acest sens şi părerea exprimată de Michnik în emisiunea lui Nicolae Manolescu din mai 1997, referitor la modul în care era privit Ceauşescu chiar de criticii regimului comunist din celelalte ţări est-europene după ce a condamnat invadarea Cehoslovaciei în august 1968.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

4 Responses to “Disidenta in Romania comunista (II)”

  1. Disidenta religioasa in comunism | A șaptea dimensiune says:

    iulie 22nd, 2016 at 18:25

    […] Disidenta in Romania (II) […]

  2. Disidenta religioasa in comunism (II) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 22nd, 2016 at 18:37

    […] Disidenta in Romania (II) […]

  3. Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2018 at 14:16

    […] Disidenta in Romania (II) […]

Adauga un comentariu