Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III)

duminică, octombrie 11, 2009 14:35
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismSecuritatea şi metodele de recrutare a informatorilor (III)

Metodele de recrutare

Potrivit normelor interne ale Securităţii, recompensarea sau retribuirea informatorilor nu lua forma unui salariu sau a unor venituri fixe, ci a unor sume de bani sporadice (dar care puteau fi consistente, în funcţie de dificultatea sarcinilor pe care informatorul le rezolva), a unor cadouri (suplimente de hrană pentru cei aflaţi în detenţie, alimente, îmbrăcăminte, medicamente, lucrări de specialitate imposibil de găsit în ţară), dar mai ales a unor favoruri, în special în cazul recrutării în detenţie (pachete, scrisori, dreptul la vorbitor, la asistenţă medicală, anularea unei pedepse etc.). De cele mai multe ori, la propunerea ofiţerului informatorul beneficia de protecţie sau de susţinere profesională atunci când solicita un transfer, o promovare, un paşaport, o repartiţie de locuinţă etc. Astfel de stimulente (denumite uneori „luări în protecţie”), destinate doar informatorilor de încredere, recrutaţi „pe bază de sentimente patriotice”, se acordau cu aprobarea superiorilor ierarhici; obiectele sau cheltuielile se decontau folosind chitanţe, semnate de beneficiar cu numele real sau cu cel conspirativ. De asemenea, printr-un raport special ofiţerul de legătură făcea recomandări privind acordarea unui paşaport, includerea sursei într-o delegaţie oficială, transferul pe un post mai bine plătit821 sau chiar avansarea în funcţie la locul de muncă, atunci când interesele operative o cereau. În cazul informatorilor din rândul oamenilor de cultură, „marele premiu” oferit ca recompensă pentru serviciile făcute Securităţii era, alături de garanţia publicării operei proprii, fie permisiunea de a studia sau de a călători în străinătate, fie promisiunea unei relaţii mai blânde cu autorităţile, pentru cei cu un trecut politic „încărcat”. Obţinerea de recompense ori de beneficii materiale nu putea fi însă o condiţie explicită a acceptării colaborării: directivele interne recomandau o atenţie sporită pentru cazurile în care apărea o asemenea suspiciune (de pildă, la recrutarea deţinuţilor de drept comun condamnaţi pentru furt, delapidare sau alte infracţiuni economice). Recompensarea informatorilor nu era atât un mod de a-i răsplăti pentru rezolvarea unor sarcini dificile, cât mai ales un mod de a-i îndatora pe viitor: frecvent, odată cu trasarea de sarcini noi, ofiţerul îi amintea sursei de sprijinul pe care i-l acordase în trecut, recompensa putând deveni şi un element de şantaj. În special solicitarea unui paşaport sau a avizului de călătorie deschidea calea unei viitoare colaborări „din obligaţie”, ca reacţie la un favor deja acordat. În plus, prin metoda „prelucrării contrainformative”, care preceda obligatoriu orice deplasare legală în străinătate, ofiţerul studia şi persoanele nerecrutate, dar care aveau calităţile necesare pentru a fi introduse în reţea în viitor.822 De la caz la caz, în funcţie de contextul biografic şi profesional, orice putea fi transformat într-o recompensă. Prin acest gen de complicitate, Securitatea şi-a îndeplinit o bună parte din sarcinile operative. Mult mai important este însă faptul că metoda recompensării i-a asigurat un control foarte eficient asupra carierei informatorilor din reţea şi implicit o influenţă directă şi profundă asupra vieţii profesionale, culturale şi ştiinţifice din România, în ansamblul ei.

Acordarea de recompense, întotdeauna consemnată în rapoarte sau în formulare speciale, semnalează că relaţia ofiţer-informator a decurs perfect. Este cazul ideal, dar nu şi cel mai frecvent. Majoritatea dosarelor de reţea descriu situaţii în care dialogul cu sursa e mai degrabă convenţional, iar trasarea şi îndeplinirea sarcinilor îmbracă forma unor obligaţii de serviciu, de care ambele părţi se achită fără entuziasm. Prezenţa informatorului în reţea dura atât timp cât acesta „avea posibilităţi” pe lângă persoanele urmărite, se prezenta la întâlniri şi rezolva măcar o

820 Vezi ACNSAS, fond R, dosar nr. 142, în care se consemnează stabilirea de comun acord a întâlnirilor cu ofiţerul la o dată fixă a lunii, astfel încât să se ţină cont de data de naştere a sursei.
821 Ibidem, fond I, dosar nr. 2470.
822 Pentru recrutarea sub pretextul sau cu prilejul prelucrării contrainformative înaintea călătoriilor în străinătate, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 210.


parte din sarcinile date de ofiţer. Sunt însă numeroase cazurile de abandonare a sursei cu următoarele motivaţii: rezultate slabe, „sub posibilităţi”, neprezentare la întâlniri, eschivare în îndeplinirea sarcinilor, furnizare de informaţii lipsite de valoare sau chiar mincinoase823 (situaţie în care „dezinformatorul” risca represalii, cel puţin sub forma deschiderii unei acţiuni de urmărire împotriva sa), sau refuzul deschis şi explicit al colaborării824.
Riscul unui astfel de refuz după semnarea Angajamentului apărea mai ales în cazul recrutării sub legendă, după ce informatorul sesiza că motivul real al contactării sale era cu totul altul decât cel declarat iniţial de ofiţer. Nu de puţine ori sursa încerca să scape invocând probleme de sănătate, obligaţii de serviciu, probleme de familie şi chiar probleme de conştiinţă (motiv invocat mai ales de persoanele cu o solidă educaţie religioasă). În cazuri limită, informatorii forţau abandonarea simulând boli de nervi sau deconspirând cu bună ştiinţă relaţia cu ofiţerul, prevenindu-şi rudele şi apropiaţii că Securitatea a cerut informaţii despre ei. Refuzul colaborării înainte sau după recrutarea propriu-zisă nu putea fi sancţionat legal, aşa cum se invoca în textul Angajamentului, dar putea avea consecinţe grave: deschiderea unui dosar de urmărire care să clarifice motivele reale ale refuzului (suspectându-se invocarea unui pretext), şicane profesionale sistematice, avizul negativ la solicitarea unui paşaport, avizul negativ pentru promovarea în anumite funcţii, pentru transferul de serviciu sau pentru accesul la documente secrete etc. În cazul deţinuţilor, în special politici, urmările unui refuz al colaborării deveneau dramatice: înăsprirea condiţiilor de detenţie, pedepse suplimentare, tortură şi, aşa cum am arătat, prelungirea abuzivă a privării de libertate în afara sentinţei judecătoreşti, chiar dacă tentativa de recrutare se făcea la ieşirea din închisoare, iar colaborarea urma să se producă în libertate. Eşecul unei recrutări sau refuzul ulterior al colaborării avea urmări nefaste şi pentru ofiţer, fiind dovada unui studiu pentru recrutare prost făcut şi al inabilităţii sale profesionale. În plus, urmele arhivistice ale unui astfel de eşec se păstrau, dosarele de reţea care descriu recrutări eşuate sau refuzuri de colaborare fiind clasate alături de cele obişnuite825.

În cazul în care informatorul se dovedea util şi disponibil, era menţinut în reţea perioade lungi de timp, uneori şi zeci de ani, practic atâta vreme cât putea fi dirijat pe lângă obiectivul urmărit. Legătura se păstra cu unitatea care îl avea în reţea şi nu neapărat cu ofiţerul care a făcut iniţial recrutarea: un informator valoros putea trece în legătura mai multor ofiţeri, din aceeaşi unitate sau din alta (dacă îşi schimba domiciliul sau locul de muncă), putea fi reactivat după abandonare – dacă abandonarea nu s-a făcut din vina sursei – putea avansa dintr-o categorie în alta, cu sau fără semnarea unui nou Angajament, cu acelaşi nume conspirativ sau cu altul diferit etc. Chiar şi în cazul surselor care deveneau membri de partid după recrutare sau după scoaterea oficială din reţea – caz în care, potrivit normativelor interne, dosarul de informator se distrugea – contactul cu ofiţerul se putea menţine şi sursa putea furniza în continuare informaţii. Dincolo de regulile interne care impuneau o şi mai mare conspirativitate în cazul surselor membri de partid, care dispăreau oficial din evidenţe, importantă era menţinerea în fapt a relaţiei de colaborare cu Securitatea.

Concluzii

Categoriile de surse, normele interne şi metodele de lucru în reţeaua informativă a Securităţii descriu o instituţie care în patru decenii de existenţă a funcţionat cu un singur scop: controlul total asupra populaţiei, pentru garantarea stabilităţii regimului comunist. Motivele recrutării civililor ca informatori coincid cu motivele urmăririi altor civili, indiferent de vârstă,
823 Ca ilustrare a dezinformării prin note informative mincinoase, vezi Ibidem, dosar nr. 91980.
824 Pentru situaţii de refuz explicit al colaborării, vezi Ibidem, dosarele 102, 97, 369, 362 şi 1001; ibidem, fond I, dosar nr. 1937.
825 Motivul înregistrării şi arhivării unui dosar de reţea în care se consemnează refuzul colaborării, înainte sau după semnarea Angajamentului, este unul singur: prevenirea repetării unei astfel de situaţii, în cazul în care persoana ar fi intrat mai târziu în atenţia altui ofiţer.

profesie, origine socială sau orientare politică. Aria de cuprindere a reţelei informative a avansat odată cu extinderea categoriilor de urmăriţi: de la reprezentanţii ori susţinătorii vechiului regim şi familiile lor la categoria „persoane fără antecedente” – cu toţii au făcut obiectul unei supravegheri continue. Altfel spus, informatorii au fost recrutaţi pentru a urmări pe toată lumea, de la persoanele incompatibile cu regimul comunist prin trecutul lor, la persoane cu totul inofensive, suspecte tocmai prin neutralitatea lor. Prezenţa în reţea a surselor din cele mai diverse medii – de la deţinuţi politici la elevi, de la oameni de cultură la foşti ilegalişti sau membri de partid – dovedeşte că întrega populaţie era vizată, fără excepţie. Extinderea reţelei informative la nivelul populaţiei de vârstă şcolară sau al pensionarilor „fără antecedente” atestă şi o schimbare de perspectivă în evoluţia Securităţii, ca instituţie: dacă în primii ani de funcţionare scopul dirijării informatorilor o constituiau „elementele duşmănoase”, urmărite pentru a fi reprimate, cu timpul, ţintă au ajuns toţi cetăţenii, urmăriţi pentru a fi împiedicaţi să reacţioneze critic la adresa regimului şi pentru a deveni complet obedienţi.Reţeaua informativă s-a extins pe măsură ce Securitatea a trecut de la etapa violent-represivă la cea obsesiv-preventivă.
Amploarea acestei gigantice operaţiuni de supraveghere şi control nu poate fi stabilită statistic, după numărul surselor incluse oficial în reţea, cel puţin din următoarele motive:
i) deschiderea unui dosar de informator, chiar şi însoţită de semnarea unui Angajament, nu era urmată întotdeauna de furnizarea efectivă de informaţii. Persoanele care refuzau colaborarea sau renunţau la ea, din diverse motive, erau menţinute în evidenţele Securităţii, din considerente operative (spre ştiinţa altor ofiţeri care ar fi încercat să le recruteze).
ii) Securitatea folosea frecvent ca surse şi persoane nerecrutate oficial, deci neînregistrate în evidenţe: membri de partid (beneficiarii unor reglementări speciale), persoane cu funcţii de conducere, oameni de cultură, artişti, prelaţi etc.
Cu alte cuvinte, reţeaua putea include simultan falşi informatori cu acte în regulă şi adevăraţi informatori nerecrutaţi, protejaţi de regulile interne privind conspirarea surselor.
Metodele de recrutare, de exploatare informativă şi de recompensare a informatorilor dovedesc caracterul ilegal şi abuziv al acţiunilor Securităţii, prin raportare chiar la drepturile civile prevăzute în Constituţiile comuniste: folosirea şantajului, a înşelătoriei şi a constrângerii pentru a forţa acceptarea colaborării, inclusiv în cazul minorilor, favorizarea colaboratorilor pe plan profesional şi social, ca recompensă pentru activitatea depusă, falsul în documente în scopul raportării de recrutări fictive, precum şi sancţionarea refuzului colaborării, atât în detenţie, cât şi în libertate, în absenţa unei legi care să prevadă obligativitatea relaţii conspirative cu Securitatea, sunt tot atâtea exemple de abuzuri instituţionale şi de încălcări grave ale drepturilor omului comise de regimul comunist.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III)”

  1. Consecintele legislatiei comuniste dupa decembrie 1989 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 19:09

    […] Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) […]

  2. Rusificarea Romaniei dupa 1944 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 21:05

    […] Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) […]

  3. Caractere generale ale legislatiei comuniste | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 13:10

    […] Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) […]

  4. Negarea drepturilor fundamentale prin legislatia comunista | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 14:38

    […] Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) […]

  5. Societate, economie, cultura in comunism | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2018 at 15:52

    […] Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) […]

Adauga un comentariu