Refacerea economiei si nationalizarea

luni, noiembrie 23, 2009 7:55
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismRefacerea economiei şi naţionalizarea

Este aproape unanim recunoscut că refacerea economiei româneşti s-a desfăşurat între anii 1945-1950, dar pentru a formula aprecieri cât mai riguroase privind procesul de refacere şi încheierea lui trebuie avute în vedere numeroasele aspecte – economice, sociale, politice ş.a., unele distincte, altele mai puţin evidente, dar care se interinfluenţează, uneori stimulându-se reciproc în sensul dorit, iar alteori îngreunându-se, de asemenea, reciproc, în realizarea dezideratului privind atingerea nivelului economic antebelic. La sfârşitul anului 1944 şi în prima parte a celui următor, activitatea economică este canalizată, cu eforturi umane şi materiale deosebite, spre satisfacerea nevoilor frontului, ceea ce a afectat grav nivelul de trai al populaţiei. Decalajul accentuat dintre cererea şi oferta de bunuri de consum individual a determinat creşterea spectaculoasă a inflaţiei, extinderea deosebită a „pieţei negre“, apelul la cartelări/raţionalizări de produse alimentare şi de altele, toate acestea fiind însoţite şi de revendicări salariale. Nivelul scăzut al resurselor materiale şi financiare, ca urmare a efortului de război şi a distrugerilor provocate de acesta, dezorganizarea producţiei, datorită stării transporturilor, a celor feroviare îndeosebi, blocarea devizelor în străinătate, statutul conferit României prin Convenţia de armistiţiu şi mai ales obligaţiile ei economice, stipulate în Convenţie, precum şi greutăţile inerente procesului de trecere la producţia de pace a unora din industriile care au produs pentru război ş.a., impuneau adoptarea unor măsuri cu caracter etatist-dirijist, menite să contracareze sau măcar să limiteze stările de lucruri extrem de grave şi să conducă la normalizarea vieţii economico-sociale, la sporirea producţiei, redresarea comerţului, a circulaţiei băneşti, ameliorarea condiţiilor de trai ş.a. Elaborarea unui ansamblu coerent şi eficient de măsuri în acest sens este întârziată în bună măsură de disputele politice dintre factorii de putere tradiţionali şi cei sprijiniţi şi/sau impuşi direct de reprezentanţii Moscovei, privită ca centru de putere politico-militară, şi care impuneau orientarea vieţii economico-sociale româneşti după modelul celei sovietice.

Nu trebuie omisă nici situaţia creată de seceta din anii 1945-1946, iar în unele zone ale ţării chiar şi în 1947. În aceste împrejurări, au fost luate o serie de măsuri menite să atenueze impactul urmărilor războiului asupra economiei şi a nivelului de trai al populaţiei, unele dintre ele având un caracter populist-reformator, dar care vizau şi limitarea şi, în perspectivă, eliminarea capitalului şi a iniţiativei particulare. Astfel, în 1945 şi în prima parte a anului 1946 sunt adoptate numeroase legi, dintre care le reţinem pe câteva. La 3 mai 1945 este adoptat un pachet de legi format din: legea pentru reglementarea salariilor şi înfiinţarea economatelor; legea de reglementare a regimului preţurilor şi circulaţiei mărfurilor; legea pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic; legea pentru aducerea în circulaţie a mărfurilor; legea pentru înfiinţarea organelor de control cetăţenesc. În iulie 1945 este adoptată o nouă lege referitoare la circulaţia produselor agricole, prin care Institutul Naţional al Cooperaţiei era învestit cu calitatea de mandatar al statului pentru cumpărarea (achiziţionarea) produselor agricole vegetale de la producătorii agricoli.

Pentru a dispune de cantitatea de produse agricole necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor stipulate în Convenţia de armistiţiu, pentru însămânţări, consumul armatei şi al populaţiei civile, formarea unor rezerve ale statului ş.a., guvernul, prin legea menţionată, introduce principiul livrării obligatorii de către producătorii agricoli a unei părţi şi, ulterior, a întregului surplus din următoarele produse agricole: grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez, porumb, mei, mazăre, soia, linte, seminţe oleaginoase şi seminţe furajere de orice fel, respectiv a produselor care depăşeau nevoile proprii de însămânţare şi de consum gospodăresc. Potrivit legii, cantităţile de produse ce trebuia livrate erau determinate în raport cu suprafaţa însămânţată cu fiecare din produsele menţionate, ţinându-se seama de productivitatea regiunii sau a zonei.

Iar în februarie 1946, printr-o altă lege, Institutul Naţional al Cooperaţiei obţine şi calitatea de mandatar al statului pentru vânzările de produse de strictă necesitate în mediul sătesc. Potrivit acestei legi, producătorii agricoli puteau cumpăra mărfuri industriale la preţuri oficiale într-o proporţie care varia, în funcţie de produsul solicitat şi de felul cerealelor livrate, între 20-60% din contravaloarea produselor agricole livrate obligatoriu. Tot în februarie 1946, este adoptată legea de reorganizare a Oficiilor economice judeţene, înfiinţate încă din 25 mai 1945, ca organe administrative şi economice, înzestrate cu competenţă şi răspundere în ceea ce priveşte problemele judeţului şi preocupările guvernului referitoare la controlul producţiei – colectarea, circulaţia, repartiţia, distribuţia şi consumul produselor, precum şi la controlul preţurilor, organizarea şi supravegherea activităţii organelor de control judeţene.

Dintre măsurile cu caracter legislativ-reformator adoptate în a doua jumătate a deceniului cinci şi care au vizat controlul segmentelor fundamentale ale economiei, patru au avut un rol şi, mai ales, urmări deosebite. Astfel, prin legea pentru reforma agrară, adoptată în 23 martie 1945, o reformă care începuse în fapt încă din februarie acelaşi an, s-a urmărit desfiinţarea marii proprietăţi funciare şi, în egală măsură, câştigarea unei mai mari adeziuni electorale în favoarea noii puteri care se instala. Prin Legea din 28 decembrie 1946 este etatizată Banca Naţională a României, statul asigurându-şi astfel îndrumarea, dirijarea şi controlul creditelor acordate de toate instituţiile de credit şi premisele reformei monetare, care va fi înfăptuită la 15 august 1947, ceea ce a însemnat o limitare relativ drastică a capitalului şi a iniţiativei particulare. La acestea se adaugă Legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, din 11 iunie 194841.

Naţionalizarea, numită în documentele noii puteri politice „un act fundamental”, cu „rol hotărâtor” în transformarea revoluţionară a societăţii româneşti”, a reprezentat un proces amplu, sistematic şi pregătit minuţios42.

La sfârşitul anului 1947, toate pârghiile puterii de stat erau profund transformate şi subordonate partidului unic. Administraţia publică, magistratura, armata, presa şi radioul fuseseră epurate de elementele „duşmănoase” faţă de puterea politică exercitată de comunişti. Victoria comuniştilor în alegerile din 1946 a permis folosirea aparenţei de transformări economico-sociale pe cale parlamentară, dar în spatele acestei aparenţe funcţiona un amplu mecanism de represiune.

Recensământul întreprinderilor economice efectuat la 15 octombrie 1947 a dat statului o imagine precisă asupra numărului, dimensiunilor şi situaţiei acestora, permiţându-i să selecteze întreprinderile ce urmau a fi naţionalizate. S-a constatat cu acest prilej că, din totalul de 36 729 de întreprinderi existente în ţară, statul dispunea de 1186 de întreprinderi industriale. Ponderea acestora, calculată după numărul salariaţilor, era în industria extractivă de circa 15%, iar în cea prelucrătoare de 21%. Statul era proprietarul tuturor întreprinderilor de produs tutun, sare, chibrituri, alcool, care erau monopoluri de stat, iar în domeniul transporturilor deţinea 94% din forţa motrice şi 92% din totalul personalului utilizat (din 5711 întreprinderi de transport, 5046 aparţineau statului). Proprietatea de stat era reprezentată, de asemenea, în domeniul agriculturii, în comerţ, în sectorul financiar bancar.

Cucerirea puterii politice a permis pregătirea naţionalizării din punct de vedere juridic. Marea Adunare Naţională a adoptat la 13 aprilie 1948 prima Constituţie a RPR44, care conţinea prevederi pregătitoare pentru naţionalizarea preconizată. În Constituţie se preciza că bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, pădurile, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie feroviare, rutiere, pe apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune, dar se stipula expres că, atunci „când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”. Trecerea la efectuarea naţionalizării avea deci cale liberă, din toate punctele de vedere.

Înfăptuirea propriu-zisă a naţionalizării s-a făcut după un plan general de acţiune. Partidul comunist a organizat comisii judeţene pentru naţionalizare şi colective pentru fiecare întreprindere ce urma să fie naţionalizată. Aceste colective, formate din persoane atent selectate de către cadrele de partid, aveau ca principal obiectiv al activităţii supravegherea patronilor. S-a urmărit păstrarea secretului operaţiei până la adoptarea legii pentru a preveni eventualele acte de împotrivire. Operaţiunile de preluare a întreprinderilor naţionalizate au fost efectiv terminate în două zile, respectiv 10 şi 11 iunie 1948. Felul în care a fost efectuat actul în sine a conjugat acţiunea partidului comunist cu celelalte pârghii ale puterii de stat.

Prin votul Marii Adunări Naţionale de la 11 iunie 1948 era deschisă calea pentru impunerea modelului sovietic de dezvoltare economică. Prin legea adoptată la 11 iunie 1948 au fost naţionalizate 8894 întreprinderi industriale, din care 3560 de interes local. Potrivit recensământului industriei din 31 octombrie 1948, ponderea sectorului de stat, format din întreprinderi de subordonare centrală şi din cele de interes local, calculată după numărul de salariaţi, era în industrie de 76%, în transporturi şi comunicaţii de 98%, în comerţ şi credit de 42%. În industrie, ponderea sectorului de stat varia de la o ramură la alta: astfel, în industria energetică era de 89%, în cea extractivă de 70%, în metalurgie de 80%, în chimie de 77%, în industria lemnului de 80%, în cea alimentară de 85% etc. După forţa motrice, potrivit datelor aceluiaşi recensământ, sectorul de stat deţinea 80% din industria energetică, 58% din cea extractivă şi 80% din cea prelucrătoare. Efectele legii respective au fost întregite ulterior printr-un şir de alte legi, care au operat trecerea sub controlul statului a unor linii de cale ferată particulară, a industriei cinematografice, a instituţiilor sanitare particulare, farmaciilor, depozitelor de medicamente, a unei părţi a fondului de locuinţe ş.a. În 1949, este instituit monopolul statului asupra comerţului exterior, prin Decretul din 28 iulie 1949 pentru reglementarea operaţiunilor de import, export şi tranzit. Iar pentru facilitarea şi coordonarea relaţiilor economice externe ale României, în decembrie 1949 este înfiinţată Camera de Comerţ Exterior a României. Din considerente de oportunitate politică, cu scopul de a antrena o mare adeziune a populaţiei pentru noua putere care se instala, naţionalizarea nu a cuprins pământul, întreprinderile mici, cele care aveau sub 10 lucrători şi sub 20 CP, şi comerţul mic. Acestea din urmă au constituit însă domeniul unei politici sistematice de îngrădire – limitare – lichidare, desfăşurată în deceniul 1950-1960.

Legile amintite au creat suportul legal pentru instituirea monopolului statului în economie, trecerea la o economie condusă de la centru, prin instituţii înfiinţate în acest scop şi care trebuiau, prin atribuţiile lor, să răspundă comandamentelor puterii care se instala, dar într-o anumită măsură şi unor cerinţe obiective ale vieţii economice. Astfel, prin legea din 5 aprilie 1947, este înfiinţat Ministerul Industriei şi Comerţului, prin reorganizarea şi contopirea Ministerului Economiei Naţionale, a Subsecretariatului Aprovizionării, a Comisariatului Preţurilor, a Comisariatului pentru Comerţ Exterior şi a Subsecretariatului industriei de stat45. Iar prin legea de la 1 iulie 1948 este înfiinţată Comisia de Stat a Planificării şi sunt reorganizate ministerele economice pe ramuri de producţie. Ca urmare, în a doua jumătate a anului 1948, întreprinderile de stat, devenite majoritare, îşi desfăşoară activitatea pe bază de programe lunare de producţie.

Spre sfârşitul deceniului cinci se trece la planificarea centralizată, primele planuri fiind anuale, cel din 1949 şi cel din 1950, planuri care, potrivit comunicatelor oficiale, au fost depăşite cu 8% şi respectiv 3,4%. În literatura de specialitate se apreciază că la sfârşitul anului 1950 s-a încheiat refacerea economică, atunci când volumul producţiei industriale l-a depăşit pe cel din 1938 şi s-a atins nivelul antebelic la produsul social şi la venitul naţional din acelaşi an. După 1950, timp de patru decenii, viaţa economico-socială s-a desfăşurat pe baza planurilor cincinale.

În legătură cu evoluţia economiei româneşti în perioada 1950-1989 trebuie menţionat că datele statistice cuprinse în anuare şi în alte lucrări din acea perioadă sunt relativ incerte, ele având, în mare parte, un caracter propagandistic. Primul anuar statistic în perioada de după al doilea război mondial a fost editat în 1957 şi cuprinde date începând, cu deosebire, din 1955. Datele cuprinse în anuarele statistice, precum şi continuitatea şi comparabilitatea lor în timp sunt relative şi datorită modificării structurii anuarelor statistice, evoluţiei sistemului monetar, a sistemului şi metodologiei stabilirii preţurilor, modificării metodologiei de calcul şi de exprimare a unor indicatori ş.a. Pentru eliminarea – măcar parţială – a lipsei de precizie a datelor statistice pe care se întemeiază interpretarea faptelor şi fenomenelor economice din perioada 1950-1989, am folosit cu predilecţie Anuarul Statistic al României pentru anul 1990, care cuprinde, în parte, date recalculate pentru perioada menţionată, precum şi capitole şi indicatori noi, nepublicaţi până atunci. În egală măsură, am folosit date statistice cuprinse în lucrări de certă reputaţie ştiinţifică, editate înainte şi după 1989 în ţară, precum şi de organisme internaţionale46.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

2 Responses to “Refacerea economiei si nationalizarea”

  1. Şi fără UTC, vom avea în şcoală comunism ca la carte | A șaptea dimensiune says:

    ianuarie 7th, 2016 at 15:18

    […] Refacerea economiei si nationalizarea […]

  2. Cum a ucis dictatura comunistă pe cei mai buni fii ai neamului românesc | A șaptea dimensiune says:

    mai 3rd, 2016 at 17:24

    […] Refacerea economiei si nationalizarea […]

Adauga un comentariu