Caractere generale ale legislatiei comuniste

marți, octombrie 27, 2009 13:03

ComunismCaracterele generale ale legislaţiei comuniste

În plus, legislaţia emisă în perioada comunistă ignoră, explicit ori implicit, o parte a principiilor fundamentale de drept. Exemplul cel mai relevant este cel al principiului legalităţii în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat decât în baza unei legi scrise şi decât pentru fapte care erau calificate ca fiind infracţiuni la momentul comiteri ei. Acest principiu de bază al oricărei legislaţii penale moderne este contrazis prin dispoziţiile Decretului-lege 187/1949, care permite sancţionarea persoanelor prin analogie, chiar dacă fapta lor nu este infracţiune. Dispoziţia se reia în multe acte normative, permiţând sancţionarea oricărei fapte, indiferent dacă legea o permitea sau o interzicea, şi deschizând calea spre abuzuri.

Constituţiile comuniste

Adoptarea constituţiilor comuniste, în intervalul postbelic, la nivelul întregii Europe dominate de puterea sovietică, marchează un moment de ruptură în istoria dreptului public, anunţând intenţia noilor regimuri de a modela societatea în acord cu proiectul lor totalitar. Departe de a avea un rol marginal, constituţiile comuniste şi cele autohtone nu fac excepţie de la regulă, având o funcţie centrală, aceea de a permite existenţa cadrului legal de dominaţie al partidului unic7.

Ceea ce se poate observa, din punct de vedere general, este imposibilitatea plasării legilor fundamentale din perioada comunistă (cele adoptate în 1948, 1952 şi 1965) în categoria constituţiilor autentice. Dacă acceptăm, pornind de la sugestiile lui Giovanni Sartori, că finalitatea actelor constituţionale, încă de la debutul secolului XIX, a fost aceea de a proteja libertatea individuală şi de a limita autoritatea guvernământului, noile legi cu vocaţie constituţională de după 1948 nu pot fi încadrate în această serie istorică. Departe de a fi instrumente a căror vocaţie este ocrotirea libertăţii şi îngrădirea puterii de stat, ele au ca misiune originară crearea condiţiilor de supravieţuire ale unui stat totalitar8. De aici, un aspect care nu poate fi ignorat în analiza celor 3 constituţii comuniste din istoria României. Acestea nu mai utilizează setul de concepte cu care opera dreptul constituţional clasic în România, după anul 1866. Odată cu schimbarea de regim, dispar din vocabularul constituţional ideile de separaţie sau echilibru al puterilor, noţiunile de regim reprezentativ şi de mandat imperativ, viziunea legată de existenţa unui set de drepturi fundamentale de la care nu se poate deroga.

În noua ecuaţie constituţională, al cărei model de inspiraţie este constituţia sovietică din 1936, singurul aspect relevant este abilitatea statului de democraţie populară de a atinge obiectivele fixate de puterea politică. În această ordine de idei, o calificare corectă a legilor fundamentale adoptate în perioada comunistă este înscrierea lor în familia pseudoconstituţiilor: orice apropiere de constituţiile democraţiilor constituţionale este nelegitimă intelectual şi contraproductivă.

Baza constituţională a partidului unic

Mutaţiile evocate se reflectă la fiecare nivel al discursului constituţional comunist. Acesta propune câteva elemente de o noutate absolută, dintre care unul este reprezentat chiar de instituirea constituţională a monopolului politic al partidului unic şi totalitar. Abandonarea pluralismului politic, vizibilă încă din anii 1946-1947, devine regulă constituţională în deceniul care se deschide o dată cu legea fundamentală de la 1948. Crearea partidului unic muncitoresc, prin absorbţia Partidului Social Democrat, dă naştere instrumentului pe care noua constituţie din 1952 îl va învesti cu statut privilegiat. Constituţia din 1952 este prima ce recunoaşte şi ocroteşte acest monopol: oficializarea legală a unei realităţi politice permite incriminarea penală a oricărei forme de conturare a unei alternative la regimul de dictatură.

Rolul deţinut de către PMR este vizibil în chiar articolul ce reglementează dreptul la asociere. În noua formulă propusă de Constituţia din 1952, partidul unic are vocaţia de a reprezenta interesele claselor conducătoare în stat. Edificarea totalitarismului se reflectă în limitarea severă a posibilităţii de asociere politică. Relaţia privilegiată dintre oamenii muncii şi PMR legitimează soluţia de acordare în favoarea acestuia din urmă a unei poziţii supraordonate în raport cu societatea şi cu instituţiile de stat. Preeminenţa totalitară transpare şi în formularea de la ultimul aliniat al articolului 86. Interpret al voinţei claselor dominante în stat, Partidul Comunist, redenumit partid muncitoresc, deţine prerogativa de a decide întreg cursul de evoluţie politic: „Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat. În jurul lui se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română”9.

Controlul constituţional al partidului unic figura ca o axiomă politică, vizibilă în textul Constituţiei din 1952. În absenţa unei concurenţe libere între partide, sensul întregii reprezentări, la nivel local şi naţional, era denaturat. În cazul comunismului autohton, ca şi al celorlalte regimuri de obedienţă sovietică, ritualul alegerilor devenea unul lipsit de relevanţă civică. În nici un moment, nici chiar în condiţiile unei relaxări aparente a terorii instituţionale, sistemul totalitar nu se va abate de la această regulă: „Art. 100. Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizaţiilor oamenilor muncii: organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, asociaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale”10.

Semnificaţia principului analizat în economia constituţiilor comuniste autohtone este relevată şi de menţinerea lui în noua lege fundamentală din 1965. Transformarea Republicii Populare în Republică Socialistă nu va modifica maniera în care se exercită controlul de partid la nivelul statului şi al societăţii. Menirea partidului unic este de a imprima întregii comunităţi şi instituţiilor de stat direcţia de evoluţie compatibilă cu proiectul comunist. Pluralismul ideologic este de neimaginat în contextul evocat. De aici, relaţia dintre alianţa muncitoresc-ţărănească, alianţă pe care se întemeiază puterea poporului, şi rolul pe care actul juridic de la 1965 îl încredinţează Partidului Comunist Român. În varianta de la 1965 statutul său este fixat dincolo de orice ambiguitate: „Art. 3. În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”11.

Detaliile suplimentare din textul constituţional vizează clarificarea raportului care se naşte între puterea de stat, comunitate şi partidul unic. Supravegherea exercitată de PCR este, în baza constituţiei înseşi, totală. Amprenta cuvântului partinic este de regăsit în orice domeniu al vieţii sociale. Având calitatea de voce a poporului muncitor, partidul este legitimat politic să fie prezent în luarea fiecărei decizii legate de evoluţia României socialiste. Punctul de plecare al hegemoniei totalitare este de găsit în chiar prevederea legii fundamentale: „Art. 26. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste, îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”12.

Rafinarea viziunii totalitare este vizibilă în Constituţia de la 1965. Controlul partinic este dublat de inventarea unei structuri care să mascheze prezenţa partidului unic, fără ca monopolul acestuia din urmă să fie afectat în vreun fel. Sensul articolului 25, privitor la alegerea Marii Adunări Naţionale (parlamentul unicameral al RSR), este decodabil fără dificultate. În condiţiile existenţei legale a unui singur partid politic, organizaţia numită Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste primeşte abilitarea constituţională de a fi singura în măsură să depună candidaturi. Relaţia dintre Front şi partidul unic este indicată precis: „Frontul este cel mai larg organism permanent, revoluţionar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea PCR, a forţelor politice şi sociale ale naţiunii noastre socialiste, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti”. Finalitatea instituirii acestui cadru fictiv de asociere politică: „participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate”13.

În raport cu activitatea Instanţelor de judecată, partidul a avut grijă ca, prin dispoziţiile legislaţiei pertinente, să îşi asigure dependenţa justiţiei. Judecătorii nu s-au bucurat niciodată de inamovabilitate, iar numirea judecătorilor în cadrul instanţei supreme s-a realizat, potrivit legilor constituţionale din întreaga perioadă, de către Marea Adunare Naţională, pe o perioadă determinată de timp. Astfel, s-a garantat faptul că orice judecător al instanţei supreme va avea grijă să dea dovadă de obedienţă faţă de regim, încât să îşi asigure prelungirea mandatului său limitat în timp. Pentru a nu lăsa loc de posibile demarcări, Marea Adunare Naţională era şi organul care verifica constituţionalitatea legilor, pe care, de altfel, le emitea ea însăşi.

Pe scurt, prin limitarea dreptului de a depune candidaturi pentru organul legislativ – Marea Adunare Naţională –, Partidul şi-a asigurat dominaţia asupra organului legislativ, prin numirea guvernului de către MAN. Prin rolul auto-asumat al partidului, acesta şi-a asigura puterea executivă, iar prin numirea, pe o durată de timp limitată, a judecătorilor instanţei supreme de către MAN, şi-a asigura dominaţia asupra puterii judecătoreşti. În acest mod, Partidul a acaparat toate puterile în stat, iar sistemul instituţional al totalitarismului a devenit complet.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

4 Responses to “Caractere generale ale legislatiei comuniste”

  1. Consecintele legislatiei comuniste dupa decembrie 1989 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 19:06

    […] Caractere generale ale legislatiei comuniste […]

  2. Rusificarea Romaniei dupa 1944 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 20:49

    […] Caractere generale ale legislatiei comuniste […]

  3. Justiţia de cacao din România din nou la rampă | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 14:05

    […] Caractere generale ale legislatiei comuniste […]

  4. Negarea drepturilor fundamentale prin legislatia comunista | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 14:36

    […] Caractere generale ale legislatiei comuniste […]

Adauga un comentariu