Negarea drepturilor fundamentale prin legislaţia comunistă

duminică, noiembrie 1, 2009 12:29

ComunismNegarea drepturilor fundamentale prin legislaţia comunistă

Discursul constituţional comunist, încă de la debuturile sale sovietice, se prezintă ca unicul în măsură să ofere poporului muncitor accesul direct şi total la decizia politică în cadrul statului. Ficţiunea democraţiei populare sau socialiste se menţine pe întreaga durată a regimului comunist în România. În nici un moment, RPR/RSR nu se va autocaracteriza decât ca stat ce respectă libertăţile individuale şi adânceşte principiile democratice, până la ultimele lor consecinţe.

Precizarea esenţială ţine de finalitatea exercitării drepturilor cetăţeneşti – ele nu pot fi imaginate ca intrând în conflict cu interesele populare (interese reprezentate de partidul unic), după cum nu pot periclita ordinea regimului în cauză. Pe această cale, drepturile sunt vidate de substanţă, prin eliminarea programatică a garanţiilor ce acordau credibilitate existenţei lor legale. Din acest punct de vedere, distanţa dintre democraţia populară sau socialistă şi statul de drept postbelic poate fi identificată cu precizie. Regimul totalitar comunist proclamă libertăţile fără a dubla declaraţia de intenţii de instituirea unor instrumente cu rol de protecţie juridică efectivă.

Referirea la dreptul de proprietate este relevantă, în acest context. Evoluţia lui indică trecerea de la conceptul de „proprietate privată”, apărată de legea civilă, la stadiul de „proprietate personală”, reductibilă la avutul individual şi rezultată din muncă. Interdicţia exploatării capitaliste serveşte ca pretext ideologic pentru lichidarea proprietăţii private în spaţiul industrial, bancar şi agrar. Indiferent de identitatea atribuită (moşier, chiabur, bancher), proprietarul este destinat să dispară, în acord cu dialectica politică şi constituţională comunistă. Constituţionalizarea procedurii de naţionalizare, fără despăgubire şi arbitrară ca realizare, impunerea principiului planificării şi deciziei centralizate în economie, accentul pus pe virtuţile proprietăţii cooperatiste în agricultură sunt tot atâtea dimensiuni ale proiectului comunist vizibile în discursul constituţional.

Pe scurt, legislaţia constituţională comunistă nu a fost una care să ignore, la prima vedere, protecţia unor drepturi fundamentale ale persoanei, însă acest deziderat s-a realizat doar la nivel formal, printr-o simplă dispoziţie în textul Constituţiei, fără a exista alte norme care să garanteze o protecţie reală a drepturilor consacrate. În plus, există anumite drepturi fundamentale care nu primesc nici un fel de protecţie constituţională, exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului la un proces echitabil, despre care constituţiile române din perioada comunistă nici măcar nu amintesc la nivel formal.

Alte drepturi fundamentale beneficiază, aşa cum spuneam, de o oarecare protecţie prin textele constituţionale, însă reglementarea lor este formală din cel puţin două motive: formularea legii este incompletă, iar lipsa unor mijloace concrete de garantare a respectării acestor drepturi afectează garantarea concretă a acestora. Pentru a lua un singur exemplu, art. 28 din Constituţia din 1965 prevede că „Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. O astfel de prevedere este evident incompletă, întrucât nici un astfel de text constituţional nu poate fi socotit complet fără stabilirea unor limite ale exercitării libertăţii de expresie – spre exemplu, pentru protecţia demnităţii şi onoarei altei persoane – ceea ce probează faptul că garantarea constituţională este pur formală, fără ca regimul care a instituit-o să aibă cea mai mică intenţie de a o pune în aplicare. Mai mult, tot la această concluzie se ajunge dacă luăm în considerare faptul că norma constituţională nu prevede nici un mijloc concret de garantare a exerciţiului acestui drept. Nici legislaţia cu forţă juridică inferioară nu instituia vreun sistem de garantare concretă a exercitării drepturilor fundamentale. Multe din actele represive – legislaţia privind deportărilor, cea privind naţionalizările etc. – nu permiteau controlul aplicării lor de către justiţie, lăsând loc oricărei forme de abuz în aplicarea lor. Dacă la aceste aspecte adăugăm faptul că, oricum, aşa cum am văzut mai sus, justiţia era controlată în întregime de către Partid, se poate ajunge la concluzia că regimul comunist nu a instaurat decât un regim pur formal de garantare a drepturilor fundamentale, care nu putea să producă nici un rezultat real.

Originile sistemului de drept penal totalitar se află în constituţiile epocii comuniste, ce reduc gestul de rezervă intelectuală sau de credinţă religioasă la un act de subminare a ordinii publice. Acordarea cu generozitate a drepturilor de natură socială (dreptul la odihnă, dreptul la pensie şi la ocrotirea familiei) face parte din modalităţile prin care statul comunist imaginează un pact social sui generis. În schimbul asigurării cadrului material de viaţă, în condiţii de planificare, comunitatea de cetăţeni renunţă la exercitarea critică a libertăţilor individuale. Represiunea este destinată să-i sancţioneze pe cei ce nu subscriu la clauzele întemeietoare ale noii societăţi totalitare.

Caracterul ilegitim al regimului

Chiar plecând de la o garantare incompletă şi formală a drepturilor fundamentale, regimul comunist şi-a încălcat frecvent propria legislaţie şi acele garanţii minime care au scăpat în prevederile constituţionale. Teroarea declanşată odată cu instaurarea regimului comunist a avut la bază reglementări juridice care violau flagrant atât alte prevederi ale legislaţiei în vigoare, cât şi prevederile tratatelor internaţionale la care statul român era parte.

Astfel, art. 30 din Constituţia din 1948 prevede şi faptul că nimeni nu poate executa o pedeapsă decât în urma condamnării pronunţate de către o instanţă judecătorească. Nu mult timp după aceea, prin hotărârea, nepublicată, a Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952 se dispune trimiterea în colonii de muncă a „elementelor duşmănoase” pe baza unor decizii emise de către o comisie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Direcţiei Generale a Securităţii şi a Direcţiei Generale a Miliţiei. Or, din simplul fapt că legea nu o menţionează ca atare, nu se poate trage concluzia că internarea într-o colonie de muncă nu ar fi o pedeapsă, având toate caracteristicile acesteia. În aceste condiţii, legislaţia privind coloniile de muncă de care au „beneficiat” zeci de mii de persoane este într-o contradicţie totală cu prevederile constituţionale.

În mod identic, deşi toate Constituţiile emise în perioada comunistă proclamau libertatea conştiinţei, a exprimării şi a vieţii intime, numeroase acte de forţă juridică inferioară sancţionau orice manifestare de acest gen contrară ordinii instituite de către Partid, exemplele evocate mai sus, în alt context, fiind o probă suficientă în acest sens. Afirmarea, prin dispoziţiile tuturor Constituţiilor a dreptului la libertatea de expresie, este contrazisă flagrant prin toate acele norme juridice cu forţă juridică inferioară, care sancţionau orice manifestare contra regimului. Afirmarea dreptului la libertatea de alegere a religiei rămâne o afirmaţie formală, în condiţiile în care alte acte juridice au sancţionat orice manifestare religioasă contrară „ordinii” comuniste. Tot astfel, deşi constituţiile comuniste garantau, într-o formă mai mult sau mai puţin precară, dreptul de proprietate, perioada iniţială a guvernării comuniste a fost marcată de încălcări cu caracter de sistem ale dreptului de proprietate. Astfel, deşi Constituţia în vigoare la acel moment stabilea în art. 8 că „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege”, prin Decretul nr. 256 din 1 martie 194914, au fost trecute „în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor exploatările agricole moşiereşti (…) cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri”. După o zi, Decretul nr. 8315 din 2 martie stabilea pedepse drastice pentru proprietarii care aveau să se opună „prin orice mijloace” acestor confiscări, pedepsiţi cu închisoare între 5 şi 15 ani, ca şi pe cei care „vor tăinui, vătăma, distruge, înstrăina, muta sau micşora” propriile bunuri, devenite peste noapte ale statului. Cu închisoare între 3 şi 12 ani şi amendă între 25.000 şi 200 000 lei erau pedepsiţi funcţionarii publici sau împuterniciţii care „nu vor executa sau vor împiedica executarea însărcinărilor ce le revin”.

Practic, orice text constituţional care consacra unul dintre drepturile fundamentale este contrazis flagrant atât prin dispoziţiile legislaţiei represive, cât şi prin practicile autorităţilor statului. Astfel, protecţia oferită drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin Constituţiile comuniste este una strict declarativă, lipsită de conţinut şi care a rămas legată de un spirit propagandistic comun tuturor normelor cu caracter constituţional. În consecinţă, orice afirmaţie potrivit căruia regimul comunist a protejat exercitarea, chiar parţială, a unor drepturi fundamentale nu are suport concret. Mai mult, legislaţia comunistă este contrară tratatelor internaţionale în materia drepturilor fundamentale pe care statul român le ratificase. România a ratificat ambele pacte internaţionale privind drepturile fundamentale emise sub tutela ONU. Simpla lecturare a textului acestor tratate – care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane ori degradante, dreptul de proprietate, accesul la justiţie etc. – conduce la concluzia lipsei oricărui punct comun al legislaţiei comuniste cu tratatele internaţionale ratificate, la acel moment, de către statul român.

Paradoxal, nici măcar legislaţia represivă, discriminatorie, secretă şi contrară oricăror principii de drept nu a fost respectată de către regimul comunist. Astfel, dacă legislaţia represivă secretă a fost, potrivit propriilor prevederi, îndreptată contra chiaburilor şi clasei capitaliste, în realitate, de multe ori Securitatea pare să fi purtat un război necruţător împotriva muncitorilor şi ţăranilor, deci tocmai împotriva categoriilor sociale în numele cărora dezlănţuise lupta de clasă. Spre exemplu, din cele 3658 persoane trimise între 1958-1964 la „muncă obligatorie”, îndeosebi în mine, 1899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 profesori şi învăţători, 241 funcţionari etc. Dintre ei, 634 nu aveau nici un motiv „la dosar” pentru a suporta această pedeapsă şi nici antecedente penale16. De aceea, modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative a fost criticat de responsabili ai regimului, întrucât „prin conţinutul lor larg şi generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele care îşi manifestau unele nemulţumiri personale şi care nu periclitau ordinea socială şi de stat au avut consecinţe negative în justa aplicare a dispoziţiunilor din actele normative respective”17.

De altfel, chiar conducătorii regimului au admis faptul că legislaţia represivă contravenea dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acel moment. Spre exemplu, Direcţia Securităţii Statului recunoştea că actele normative care au statuat această măsură „contravin unor prevederi constituţionale şi altor legi. Astfel, atât Constituţia din anul 1948, cât şi cea din 1952 prevedeau garanţii în legătură cu libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Or, multe din dispoziţiile actelor normative arătate au încălcat în mod grav aceste garanţii constituţionale”18. La acelaşi moment, s-a admis de către lideri ai Securităţii că dispoziţiile respective încălcau dreptul la apărare, întrucât „nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii”. O recunoaştere implică a atrocităţilor este şi faptul că abuzurile petrecute în interiorul acestora au fost semnalate şi anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimişi în judecată foştii comandanţi ai lagărelor de la Canal şi de la coloniile de muncă Salcia şi Cernavodă.

De asemenea, potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 au fost descoperite în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se aflau aici numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie acelaşi an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste persoane sunt „deţinute în mod ilegal”. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigaţiile procurorilor în coloniile de muncă au încetat din cauza aceloraşi presiuni19. Abuzurile continuau în privinţa termenelor de internare, care erau depăşite fără ca deţinuţii să fie eliberaţi. La 20 iulie 1953, se aflau în această situaţie 402 deţinuţi din coloniile de muncă de pe cuprinsul României Populare20.

În aceste condiţii, este mai mult decât evident că faptele comise de către agenţii regimului comunist pot fi calificate ca infracţiuni, inclusiv în baza legislaţiei de la momentul comiterii lor. Tot astfel, văzând consecinţele acelor fapte, se poate trage concluzia că anumite persoane din structurile regimului se fac vinovate de acte care pot fi calificate drept crime contra umanităţii. Potrivit art. 356 Cod penal şi a Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ratificată de România la 4 noiembrie 1950, constituie infracţiune de genocid: „Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte: a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup în altă colectivitate sau în alt grup”. Faţă de faptele enumerate în acest raport este o certitudine că fapte de genocid au fost comise în perioada 1945-1989, astfel încât regimul comunist poate fi calificat ca fiind unul criminal faţă de propriul popor, chiar dacă sancţionarea concretă a multor dintre aceste fapte este împiedicată de imposibilitatea aplicării retroactive a legii penale ori de imperativul interpretării stricte a normei penale.

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

3 Responses to “Negarea drepturilor fundamentale prin legislaţia comunistă”

  1. Cum a ucis dictatura comunistă pe cei mai buni fii ai neamului românesc | A șaptea dimensiune says:

    mai 3rd, 2016 at 17:25

    […] Negarea drepturilor fundamentale prin legislatia comunista […]

  2. Consecintele legislatiei comuniste dupa decembrie 1989 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 19:05

    […] Negarea drepturilor fundamentale prin legislatia comunista […]

  3. Rusificarea Romaniei dupa 1944 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 20:49

    […] Negarea drepturilor fundamentale prin legislatia comunista […]

Adauga un comentariu