Comunismul dupa Stalin

joi, octombrie 30, 2008 17:17
Posted in category Dictatura comunistă

Undele de şoc ale Congresului al XX-lea al PCUS, 1957-1960

Moartea lui Stalin a produs confuzie în rândul elitelor conducătoare ale URSS şi ale sateliţilor acesteia. Climatul politic al vremii a fost definit cu ajutorul unei metafore literare, „dezgheţul”. A apărut conceptul de „nou curs”. În perioada martie-septembrie 1953, urmaşii lui Stalin au făcut eforturi pentru a limita teroarea de masă, i-au asigurat pe oameni că nu se pregăteau alte epurări şi au redus simţitor retorica antioccidentală şi antititoistă. Competiţia pentru putere dintre facţiunile rivale de la Kremlin a dus, printre altele, la expulzarea şi uciderea fostului şef al Ministerului Securităţii Statului (MGB) al URSS, mareşalul Lavrenti Pavlovici Beria.
105 Vezi Note regarding the Conversation of I. V. Stalin with Gh. Gheorghiu-Dej and A. Pauker on the Situation within the RCP and the State of Affairs in Romania in Connection with the Peace Treaty, No. 191, 2 februarie 1947, în Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, Tatiana Volokitina (editori), Vostocinaia Evropa v dokumentah arhivov, 1944-1953, vol. 1, Moscova, 1997, pp. 564-565.
106 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 171.
107 Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatura Politică, 1956.

Ştirile privind eliberarea din închisoare a doctorilor de la Kremlin în aprilie 1953 şi eliberarea din Gulag a sute de mii de prizonieri reprezentau semnale încurajatoare ale începutului „dezgheţului”. Valul de reabilitări politice de după 1954 şi reafirmarea demult uitatelor „norme leniniste ale vieţii de partid” au dus la creşterea aşteptărilor pentru schimbare, nu numai în URSS, ci şi în ţările satelite. Beria şi asasinii săi de la MGB erau ţapii ispăşitori ideali, iar „conducerea colectivă” a lui Malenkov şi Hruşciov s-a folosit de lichidarea lor pentru a-şi reafirma angajamentul pentru relaxare politică internă, condiţii de viaţă mai bune pentru poporul sovietic şi relaţii mai bune în interiorul blocului sovietic. Influenţa exercitată de Beria asupra lui Stalin, în special în ultimii ani de viaţă ai tiranului, a fost invocată ca o explicaţie pentru acţiunile întreprinse între 1948 şi 1953, inclusiv pentru ruptura cu Iugoslavia, procesele spectacol din democraţiile populare şi violentele campanii antisemite care avuseseră loc. Cominformul, cândva atotputernic, a început să se destrame, iar periodicul său, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, s-a cufundat într-o binemeritată uitare108. Diminuarea şi chiar dispariţia retoricii antiiugoslave după 1953 şi, după 1954, începutul reconcilierii sovieto-iugoslave au semnalat faptul că un nou sistem de relaţii se forma nu numai în interiorul blocului, dar şi în mişcarea comunistă mondială.
Revolta de la Berlin din iunie 1953, declanşată de mărirea normelor de producţie în construcţii, a fost primul episod dintr-o serie de evenimente care urmau să ducă la dezintegrarea imaginii monolitice, omogene a blocului sovietic. Mişcarea antitotalitară a muncitorilor din Berlin, înecată în sânge de poliţia est-germană, susţinută de forţele sovietice, a atras atenţia Vestului asupra fenomenelor centrifuge din lumea comunistă. Numirea lui Imre Nagy ca prim-ministru al Ungariei în iunie 1953, programul său politic moderat, îngrădirea influenţei lui Mátyás Rákosi în cadrul conducerii maghiare, deschiderea URSS către Vest după 1955 şi începerea procesului de reabilitare a unora dintre cele mai importante victime comuniste ale represiunii staliniste erau fără îndoială menite să încurajeze iluzia că sistemul putea fi reformat de la vârf prin renunţarea la dogmele staliniste.
Perioada dintre 1953 şi 1956 a coincis cu disoluţia dramatică a mitului lui Stalin şi cu începutul căutărilor unor modele socialiste alternative. Mai puternică în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, dar prezentă şi în România, RDG şi chiar în URSS, tentaţia socialismului democratic a afectat un segment semnificativ al intelighenţiei. Revizionismul reprezenta expresia articulată a revoltei pe care o resimţiseră mulţi dintre intelectualii marxişti înregimentaţi faţă de prăpastia dintre idealurile proclamate şi practică.
Mai mult, mediul internaţional era în schimbare: spiritul Genevei, numit astfel după locul conferinţei la vârf din iulie 1955, promisa cooperare paşnică dintre Est şi Vest, neutralitatea Austriei şi retragerea trupelor sovietice din zona de ocupaţie rusească din acea ţară, în conformitate cu tratatul de pace semnat pe 15 mai 1955, au crescut aşteptările unor ţări ca Ungaria, România şi Polonia. Dar rezultatul luptelor pentru putere dintre staliniştii şi antistaliniştii de la Kremlin era departe de a fi clar, iar ca urmare a acestei situaţii politice şi ideologice complicate au apărut probleme semnificative.
108 În 1957 s-a făcut un efort de a reînfiinţa o instituţie internaţională pentru consultaţii şi colaborare la nivel teoretic între partidele comuniste. Astfel, a fost fondată la Praga revista, publicată lunar, „Problems of Peace and Socialism” (cunoscută şi sub numele de „World Marxist Review”), primul redactor şef al acesteia fiind ideologul sovietic Alexei Rumianţev, membru al CC al PCUS. Reprezentantul francez era Jean Kanapa, iniţial un înveterat doctrinar stalinist, ulterior una dintre principalele voci ale Eurocomunismului. În prima fază, reprezentantul comuniştilor români a fost Leonte Tismăneanu, la vremea aceea şef al catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea din Bucureşti şi director adjunct al Editurii Politice (directorul editurii era Valter Roman). Între redactori au avut loc discuţii aprinse cu privire la noul program al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia (1958) şi la recentele divergenţe sovieto-chineze. Leonte Tismăneanu a fost rechemat de la Praga în septembrie 1958, acuzat de fracţionism şi exclus din partid în 1960. Mulţi dintre reprezentanţii sovietici asociaţi la publicaţia de la Praga au devenit ulterior membri ai cercului intim de intelectuali de partid al lui Gorbaciov (de exemplu, Fiodor Burlaţki, Gheorghi Şahnazarov şi Ivan Frolov). Revista şi-a încetat apariţia la sfârşitul anilor 1980.
În ciuda succesului său din 1955, când l-a destituit pe Malenkov din funcţia de prim-ministru, Nikita Hruşciov, care devenise susţinătorul fervent al forţelor antistaliniste din Prezidiul PCUS, nu putea conta pe majoritatea colegilor săi. Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroşilov şi alţi adepţi ai liniei dure controlau încă sectoare cheie ale partidului şi guvernului şi nutreau resentimente adânci faţă de eforturile de demascare a crimelor staliniste.
În 1955, Imre Nagy a fost obligat să se retragă din funcţia de premier al Ungariei, iar Rákosi şi staliniştii săi păreau să-şi recâştige influenţa politică pierdută. În realitate, însă, victoria lor a fost de scurtă durată: intelectualii şi studenţii maghiari înţeleseseră că Moscova nu-i va susţine necondiţionat pe vechii lideri stalinişti, iar mitul infailibilităţii partidului fusese sfărâmat. Lupta pentru reabilitarea lui László Rajk şi a celorlalte victime ale rákosismului era în plină desfăşurare, fiind favorizată de încălzirea relaţiilor dintre liderii sovietici şi Tito. Rajk fusese executat în 1949 sub acuzaţia că era spionul lui Tito şi, implicit, un agent al Occidentului imperialist. Acum, când Tito era sărbătorit ca un tovarăş comunist, nu mai exista nici un motiv pentru menţinerea vechilor acuzaţii de la procesul împotriva lui Rajk. Panica, teama şi insecuritatea se răspândeau rapid printre eşaloanele staliniste de la vârful partidelor din Europa Centrală şi de Est.
Liderii comunişti români au înţeles că vremurile se schimbau şi că vechile metode trebuiau revizuite radical: prin urmare, a fost iniţiată o anumită relaxare a politicii interne după 1953. Una dintre primele măsuri luate a fost decizia de a pune căpăt construcţiei canalului Dunăre-Marea Neagră, o întreprindere enormă, impusă de Stalin, care se potrivise cu politica de represiune a lui Gheorghiu-Dej109. În timpul Plenarei Comitetului Central din 19-20 august 1953, sub influenţa noului curs şi a retoricii sovietice poststaliniste, Gheorghiu-Dej a criticat încercările de a promova cultul personalităţii, părerea lui fiind că Secţia de Propagandă şi Agitaţie a partidului trebuia să se concentreze asupra meritelor conducerii ca un organism colectiv şi nu să idealizeze un singur individ. A fost criticat şi accentul exagerat pus pe industria grea în detrimentul bunurilor de consum, iar Gheorghiu-Dej a insistat asupra necesităţii de a se concentra asupra creşterii standardului de viaţă al populaţiei. Puteau fi distribuite sume mai mari de la bugetul de stat industriilor producătoare de bunuri de consum, a anunţat Gheorghiu-Dej, urmând linia lui Malenkov din URSS110.
La Festivalul Internaţional al Tineretului, din vara anului 1953, regimul a făcut tot ce a putut pentru a prezenta imaginea unei generaţii vesele şi entuziaste de tineri români, iar cantităţi imense de mărfuri au fost expuse în magazine, spre uimirea românilor, care de ani de zile nici nu visaseră la aşa ceva. Oamenii îşi vor aminti festivalul ca pe o prezenţă occidentală trecătoare pe străzile Bucureştiului, prin vizibilitatea redusă a forţelor poliţieneşti şi prin parţiala liberalizare culturală.
În 1955, Miron Constantinescu a fost numit viceprim-ministru însărcinat cu problemele culturale şi intelectuale, pierzându-şi astfel poziţia de preşedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare111. Numirea sa a coincis cu o deschidere faţă de intelectualii influenţi care fuseseră persecutaţi sau reduşi la tăcere în timpul „jdanovşcinei” din România112. Tot în 1955 a fost introdusă o politică mai permisivă în privinţa admiterii la facultate, noile reglementări reducând duritatea sistemului restrictiv bazat pe promovarea celor care
109 Cu privire la procesul înscenat la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi execuţiile ce i-au urmat, după modelul stalinist al cazului de sabotaj din 1929 din Donbas, vezi Doina Jela, Cazul Nichita Dumitru, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995. Lucrările la canal au fost sistate pe 18 iulie 1953.
110 Vezi decizia Plenarei lărgite a CC al PMR din 19-29 august 1953, în Rezoluţii şi hotărâri ale Comitetului Central al PMR, Bucureşti, ESPLP, 1952.
111 Înlocuitorul său a fost inginerul Gheorghe Gaston Marin, un fost luptător în Rezistenţa Franceză, care a deţinut această poziţie între 1955 şi 1966; vezi Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000.
112 Printre intelectualii consacraţi în perioada interbelică care au fost reabilitaţi s-au numărat istoricii Andrei Oţetea, Constantin C. Giurescu, filosoful Lucian Blaga, precum şi poetul Tudor Arghezi.

proveneau din familii muncitoreşti. Nu au fost desfiinţate însă cotele alocate în conformitate cu „originea socială”, care îi dezavantajau pe candidaţii provenind din familii intelectuale, „burgheze” sau din familii de „chiaburi”.
Congresul al II-lea al PMR fusese programat iniţial pentru anul 1954, la şase ani după cel precedent, dar a fost amânat de câteva ori113. După cum am arătat, în aprilie 1954, în urma unui proces înscenat, Gheorghiu-Dej obţinuse executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care îi putea provoca prăbuşirea politică şi era rivalul său potenţial. Pentru a emula, în aparenţă, schimbările de la Moscova, la Plenara Comitetului Central din 19 aprilie 1954, a fost instituită o „conducere colectivă”. Poziţia de secretar general a fost înlocuită cu un Secretariat format din patru membri, condus de un prim-secretar. Gheorghiu-Dej, imitându-l pe Malenkov, a devenit prim-ministru, poziţie pe care a deţinut-o până în octombrie 1955, când, înţelegând că sursa puterii era în continuare Secretariatul Comitetului Central, a preluat funcţia de prim-secretar (care era titlul purtat de Hruşciov în URSS).
În perioada aprilie 1954-octombrie 1955, Gheorghe Apostol, omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej, a deţinut poziţia de prim-secretar. Până în acel moment, cele mai importante poziţii deţinute de Apostol fuseseră la sindicate sau în guvern. Prin urmare, el nu avea nici o bază de putere în cadrul birocraţiei partidului, rolul său principal fiind acela de a crea aparenţa unei împărţiri a puterii la vârful PMR. Pe de altă parte, după cum susţin unii foşti aparatcici comunişti, Apostol a jucat un rol cheie în reorientarea propagandei de partid într-o direcţie mai puţin dogmatică114. În realitate, Gheorghe Apostol era câinele credincios al stăpânului său şi orice iniţiativă semnificativă a sa necesita obţinerea aprobării lui Gheorghiu-Dej.
De fapt, Plenara din aprilie 1954 a avut loc la două zile după executarea lui Pătrăşcanu, ceea ce arată că Gheorghiu-Dej a avut grijă să elimine orice posibil adversar capabil să introducă reforme la timpul potrivit. Printre secretarii Comitetului Central nou promovaţi la această plenară erau Nicolae Ceauşescu – care a devenit şi membru supleant al Biroului Politic – şi Alexandru Drăghici115.
Congresul al II-lea al PMR s-a ţinut pe 23-28 decembrie 1955, la scurtă vreme după admiterea României în Organizaţia Naţiunilor Unite împreună cu Bulgaria şi Ungaria, eveniment care a avut loc pe 14 decembrie 1955. La congres au participat figuri importante ale comunismului mondial, precum Alexei Kiricenko, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean şi membru în Prezidiul PCUS, mareşalul Ciu Te, viceprim-ministru al Republicii Populare Chineze şi secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, Dolores Ibárruri, secretar general al Partidului Comunist Spaniol în exil, Mátyás Rákosi, prim-secretar al Partidului Comunist Ungar şi Todor Jivkov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar116. Un subcomitet, format din Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu şi Leonte Răutu, a pregătit raportul politic al Comitetului Central, care nu propunea nici o inovaţie ideologică117.
113 Decizia de a amâna Congresul al II-lea al PMR a fost luată pe la mijlocul anului 1954, în timpul unei şedinţe secrete la care au luat parte Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi şi Mark Borisovici Mitin. Aceasta s-a întâmplat cu câteva luni înainte ca hotărârea să fie făcută publică. Între timp, pregătirile pentru congres au continuat ca şi cum acesta urma să fie organizat, în conformitate cu decizia iniţială, în ultima parte a anului 1954. Înformaţia privind decizia secretă de a amâna congresul i-a fost oferită lui VT de către dr. Nehama Tismineţki, care o aflase de la soţia lui Mitin, cu care se afla în relaţii amicale.
114 Vezi afirmaţia lui Pavel Ţugui, care susţine că reabilitarea poetului Tudor Arghezi a fost iniţiată de Gheorghe Apostol. Contrar celor susţinute de Ţugui în cartea sa Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost Şef de Secţie a CC al PMR, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, reabilitarea lui Arghezi a făcut parte din strategia lui Dej de a coopta figuri importante ale intelectualităţii naţionale şi de a evita o autentică liberalizare culturală. Această politică a fost pusă la punct de către Dej împreună cu colaboratorul său apropiat, Leonte Răutu, şeful direcţiei ideologice şi superiorul direct al lui Ţugui.
115 Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 231-233.
116 Vezi „News from behind the Iron Curtain”, ianuarie 1956, p. 8.
117 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 178.
De la eliminarea „deviaţioniştilor de dreapta” în 1952, Gheorghiu-Dej l-a considerat pe Iosif Chişinevschi colaboratorul său cel mai apropiat şi mai devotat. Ca dovadă a acestei relaţii speciale stă faptul că sarcina lui Chişinevschi în Secretariat includea şi supravegherea cadrelor şi a „organelor speciale” (Securitatea, justiţia, miliţia şi procuratura). Probabil că principalul susţinător al lui Ceauşescu în numirea acestuia ca secretar însărcinat cu organizaţiile şi aparatul de partid a fost Chişinevschi118.

Noul Birou Politic era compus din toţi membrii vechi, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş, Emil Bodnăraş, Miron Constantinescu şi Constantin Pîrvulescu, la care se adăugau trei noi membri: Petre Borilă, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu119. Lui Ceauşescu i-a fost încredinţată prezentarea raportului privind statutul partidului, în care acesta a subliniat tradiţionalele teme leniniste privind „centralismul democratic” şi „internaţionalismul socialist”. Promovarea lui Drăghici a fost un semn clar că Ministerul de Interne, adică Securitatea, continua să joace un rol esenţial ca „scutul şi sabia” regimului. Cât despre Borilă, acesta era un stalinist înveterat, care fusese comisar în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania şi care avea contacte excelente la Moscova.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Comunismul dupa Stalin”

  1. Analiza dictaturii comuniste (VI) | A șaptea dimensiune says:

    mai 3rd, 2015 at 16:42

    […] Analiza dictaturii comuniste (V) […]

  2. "Minunile" comunismului | A șaptea dimensiune says:

    mai 16th, 2015 at 16:18

    […] Analiza dictaturii comuniste (V) […]

  3. Europa Libera: asasinate la comanda | A șaptea dimensiune says:

    mai 20th, 2015 at 20:57

    […] Analiza dictaturii comuniste (V) […]

  4. Despre gulagul comunist intr-o carte celebra | A șaptea dimensiune says:

    mai 23rd, 2015 at 16:10

    […] Analiza dictaturii comuniste (V) […]

  5. Ce mai fac foştii tovarăşi, groparii libertaţii şi prosperităţii în România | A șaptea dimensiune says:

    iulie 6th, 2015 at 13:02

    […] Analiza dictaturii comuniste (V) […]

Adauga un comentariu

*

Interlink.ro

Ro2.ro - Promovare si statistici web Free PageRank Checker zelist