Gastile sovietice din interiorul Partidului Comunist Roman

sâmbătă, februarie 21, 2009 16:42
Posted in category Dictatura comunistă

Gastile sovietice din interiorul Partidului Comunist RomanPlenara din iunie-iulie 1957

Revolta maghiară şi criza poloneză din toamna lui 1956 l-au plasat pe Gheorghiu-Dej într-o poziţie avantajoasă în confruntările cu conducerea hruşciovistă. Aceste evenimente au întărit însă şi spaima lui faţă de eventuale evoluţii „anarhic-liberaliste” în România. Plenara Comitetului Central al PMR, care a avut loc pe 28-29 iunie şi 1-3 iulie 1957, a jucat un rol esenţial în restructurarea Biroului Politic al partidului şi în eliminarea „grupului fracţionist” Chişinevschi-Constantinescu. În realitate, nu a existat un asemenea „grup”: Gheorghiu-Dej îl inventase din motive propagandistice, epurarea celor doi fiind o reacţie la impactul direct pe care Congresul al XX-lea al PCUS l-a avut asupra unităţii echipei conducătoare a PMR.
Plenara din iunie 1957 a reprezentat răspunsul lui Gheorghiu-Dej la încercările a doi dintre asociaţii săi de a se angaja într-o destalinizare moderată, ca urmare a raportului secret al lui Hruşciov. Alianţa temporară dintre Chişinevschi şi Constantinescu din primăvara lui 1956 fusese dictată de consideraţii pragmatice. La acea vreme, ei credeau că Gheorghiu-Dej era atât de compromis în urma revelaţiilor privind abuzurile staliniste, încât ar fi trebuit îndepărtat de la putere.
Chişinevschi şi Constantinescu au încercat să-i convingă şi pe alţi membri ai Biroului Politic să li se alăture pentru a-l răsturna pe Gheorghiu-Dej. Deşi au reuşit să-l atragă în conspiraţie pe Pîrvulescu, preşedintele Comisiei Controlului de Partid, ei nu au izbutit să-l câştige pe Alexandru Moghioroş, care l-a informat pe Gheorghiu-Dej despre complot. Constantinescu fusese un stalinist devotat, dar, după Congresul al XX-lea, trăsese concluzia că Gheorghiu-Dej putea fi înlocuit cu o conducere colectivă care ar fi iniţiat o „regenerare a sistemului socialist din România”. Gheorghiu-Dej s-a folosit de alianţa neinspirată a lui Constantinescu cu Chişinevschi – de departe cel mai detestat dintre conducătorii partidului – transformând-o într-un argument împotriva „grupului”. Cei doi lideri comunişti erau în realitate foarte diferiţi, nu numai în privinţa profilului intelectual, dar şi în privinţa modului în care interpretaseră politica promovată de Moscova şi a semnificaţiei pe care o atribuiau destalinizării.
Iosif Chişinevschi – care se născuse în 1905 în Basarabia, sub numele de Iosif Roitman, dar adoptase ulterior numele de familie al soţiei – a fost un pilon al influenţei sovietice în Partidul Comunist Român. Chişinevschi jucase un rol important în bolşevizarea, iar apoi în stalinizarea PCR în perioada de clandestinitate. Spre deosebire de Leonte Răutu, principalul său discipol după 23 august 1944, Chişinevschi era un autodidact: născut într-o familie săracă, s-a implicat de tânăr în mişcarea comunistă şi nu a mai terminat liceul.
143 Vezi Ileana Ioanid (ed.), Nagy Imre. Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri, Iaşi, Editura Polirom, 2004; vezi şi Christian Duplan şi Vincent Giret, La Vie en rouge. Les Pionniers. Varsovie, Prague, Budapest, Bucarest, 1944-1968, Paris, Seuil, 1994, pp. 333-339, 355-371.
Chişinevschi nu a cunoscut viaţa autentică a proletariatului românesc. Membru al PCR din 1928, era total dezinteresat de contextul naţional şi a devenit un funcţionar devotat al Cominternului, un „revoluţionar de profesie”, aşa cum erau Ana Pauker şi Vasile Luca. Arestat în 1928, Chişinevschi a trecut prin experienţa închisorii, care a fost indispensabilă pentru ascensiunea sa în ierarhia comunistă. După ce a fost eliberat în 1930, a plecat în URSS, unde a participat la Congresul al V-lea al PCR, ţinut la Moscova în 1931, şi i-a convins pe liderii Cominternului că puteau conta pe el în viitoarele lupte din interiorul minusculului partid român. În consecinţă, Béla Kun şi Dimitri Manuilski, delegaţii Cominternului la acel congres, au susţinut alegerea lui Chişinevschi în Comitetul Central al PCR În timp ce se afla în URSS, Chişinevschi a urmat şi şcoala leninistă a Cominternului. Spre deosebire de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, Chişinevschi avea legături personale în poliţia secretă sovietică: ca agent efectiv al acesteia, el infiltrase eşaloanele superioare ale ierarhiei comuniste din România.
Înarmat cu indicaţii primite la Moscova, Chişinevschi a revenit în România şi a participat la reorganizarea nucleului de propagandă (secţia Agitprop). S-a dovedit a fi un maestru al manipulărilor şi intrigilor, urcând rapid spre vârful piramidei comuniste. Arestat din nou în 1933, eliberat apoi în 1936, a fost integrat în Secretariatul Comitetului Central şi a devenit şeful organizaţiei Bucureşti a PCR. În acei ani s-au pus bazele colaborării dintre Chişinevschi şi cei care îl vor sprijini ulterior în operaţia de demolare a culturii române. Unii au fost recrutaţi la Doftana, alţii în afara închisorilor, însă criteriul de selecţie a fost mereu acelaşi: pofta de putere şi lipsa de educaţie. Printre aceia care erau ignoranţi în privinţa culturii române, dar pe care Chişinevschi se va sprijini după 1944 în cadrul Secţiei de Propagandă a partidului, se numărau Leonte Răutu, Sorin Toma, Alexandru Buican, Nicolae Moraru şi Ofelia Manole. Ar mai trebui pomeniţi Mihail Roller, Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun şi George Macovescu.
În 1940, Chişinevschi a fost reconfirmat ca membru al Comitetului Central. Spre deosebire de alţi membri de origine evreiască ai Comitetului Central, el nu a fost deportat în Transnistria şi a rămas în închisoarea de la Caransebeş, iar apoi în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a devenit unul dintre cei mai apropiaţi partizani ai lui Gheorghiu-Dej. După 23 august 1944, a devenit membru al Biroului Politic şi a jucat un rol esenţial în campania împotriva intelighenţiei, care s-a desfăşurat simultan cu rusificarea culturii române.
Chişinevschi şi soţia sa, Liuba – care era şi ea membră a Comitetului Central, precum şi vicepreşedinte a Comisiei Controlului de Partid şi a Marii Adunări Naţionale, numărându-se, de asemenea, printre adjuncţii lui Gheorghe Apostol la Consiliul Central al Sindicatelor – controlau diverse sfere ale vieţii sociale şi politice. Chişinevschi a luat parte la toate convorbirile importante cu reprezentanţii sovietici şi cu delegaţii din celelalte ţări est-europene. El era responsabil nu numai cu îndoctrinarea poporului român, dar şi cu coordonarea relaţiilor internaţionale ale PMR şi supraveghea politica de cadre a partidului. Cu toate acestea, moartea lui Stalin şi „dezgheţul” din URSS l-au făcut pe acest versat oportunist să sară într-o altă barcă.
Pentru Chişinevschi, atitudinea faţă de URSS reprezenta cel mai important criteriu al ortodoxiei leniniste. Odată ce liderii sovietici au decis să-l denunţe pe Stalin, Chişinevschi a adoptat noua linie cu acelaşi zel cu care aplicase odată directivele lui Stalin. Rolul său în asasinarea lui Pătrăşcanu sau strânsa lui prietenie cu Gheorghiu-Dej nu mai contau: Uniunea Sovietică schimbase cursul, aşa că acest veteran al Cominternului şi unealtă a Cominformului s-a conformat. Imediat după Congresul al XX-lea, a început să răspândească zvonuri despre Gheorghiu-Dej, menite, în acelaşi timp, să ascundă propriul său trecut criminal. După martie 1956, în ciuda reînnoitelor sale declaraţii de credinţă faţă de Gheorghiu-Dej, pentru Chişinevschi nu mai exista nici o şansă de supravieţuire politică: Gheorghiu-Dej îl întrecuse în abilitate şi duplicitate. În iunie 1957, a fost exclus din Biroul Politic, iar Congresul al III-lea al PMR din 1960 nu l-a mai reales în Comitetul Central. La plenara din noiembrie-decembrie 1961, nici unul dintre foştii săi tovarăşi nu a ezitat să-l umilească pe Chişinevschi cu aceeaşi cruzime cu care el îi umilise pe alţii în numele cauzei: Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Maurer, Răutu, Borilă, Moghioroş, Sencovici şi Valter Roman l-au condamnat cu toţii pe cel pe care cândva îl celebraseră drept „creierul partidului”, devenit între timp doar directorul Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”144. Atunci când a murit, în 1963, nu a fost publicat nici un necrolog, oricât de modest. În aprilie 1968, lui Nicolae Ceauşescu i-a făcut o deosebită plăcere să-l denunţe încă o dată ca fiind responsabil, împreună cu Gheorghiu-Dej şi Drăghici, pentru asasinatul judiciar al lui Pătrăşcanu.
Celălalt membru al Comitetului Central care l-a înfruntat pe Gheorghiu-Dej a fost Miron Constantinescu, unul dintre foarte puţinii intelectuali autentici acceptaţi în grupul hegemonic al comunismului românesc. Născut în 1917, Constantinescu avea o pasiune pentru istorie în general şi, în mod special, pentru istoria culturală a Transilvaniei. Mai târziu, în anii 1930, ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a intrat în contact direct cu elita culturală a vremii şi a audiat prelegerile lui P. P. Negulescu, Mircea Florian, Tudor Vianu şi, mai ales, Dimitrie Gusti, care a exercitat cea mai mare influenţă asupra sa.
În 1935, Constantinescu s-a alăturat Uniunii Tineretului Comunist (UTC), aflată în clandestinitate. După un an, s-a numărat printre puţinii membri utecişti care s-au înscris în partidul comunist. Împreună cu Grigore Preoteasa, Mihail Dragomirescu, Gheorghe Rădulescu, Constanţa Crăciun, Petre Năvodaru, Ilie Zaharia şi Silvian Iosifescu, Constantinescu aparţinea nucleului radical al studenţimii române de stânga, iar atunci când Biroul Politic a decis să reorganizeze UTC-ul în 1938, el a fost liderul grupului însărcinat cu această misiune. Constantinescu şi-a petrecut anii războiului închis în lagărul de la Târgu-Jiu pentru activitate comunistă. În această perioadă, împreună cu Athanasie Joja, a jucat rolul intelectualului din grupul dominat de Gheorghiu-Dej şi a devenit unul dintre colaboratorii indispensabili ai viitorului secretar general.
După 23 august 1944, Constantinescu a devenit cel mai tânăr membru al Biroului Politic şi redactor-şef al cotidianului comunist „Scânteia”. A fost unul dintre cei care au orchestrat şi demascat aşa-numita deviaţie de dreapta şi a contribuit substanţial la documentarea ideologică pentru Plenarele Comitetului Central din martie şi din mai-iunie 1952. Cu toate acestea, la plenara din noiembrie-decembrie 1961, a fost acuzat că fusese marioneta Anei Pauker. De fapt, el nu-i fusese mai devotat Anei Pauker decât Alexandru Moghioroş sau Emil Bodnăraş, dar, spre deosebire de aceştia, Constantinescu a crezut în propriul său destin politic.
Constantinescu a văzut în procesul de destalinizare iniţiat de Hruşciov şansa vieţii sale şi, după 1954, a început să-şi cultive intens imaginea de combatant pentru liberalizare în partid. A iniţiat întâlniri cu unii dintre intelectualii de marcă din perioada interbelică, mai ales după ce a fost numit ministru al învăţământului şi culturii la 18 noiembrie 1956145. Asociat cu tendinţele de liberalizare din partid şi prins în capcanele urzite de Gheorghiu-Dej şi Răutu, Constantinescu a fost eliminat din Biroul Politic la plenara din iunie 1957 împreună cu Chişinevschi. În iunie 1958 a fost folosit ca ţap ispăşitor în ultima epurare organizată de Gheorghiu-Dej şi azvârlit la periferia vieţii politice şi culturale. După aceea, a fost lector la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei. După 1965, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de Constantinescu împotriva liderului
144 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 196.
145 La Cluj, Constantinescu l-a întâlnit pe Lucian Blaga şi pe Constantin Daicoviciu; la Bucureşti, pe poetul Tudor Arghezi şi pe istoricul Constantin C. Giurescu. Referitor la implicarea lui Constantinescu în reabilitarea lui Blaga, vezi Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, un roman autobiografic în care Constantinescu poate fi recunoscut cu uşurinţă în personajul Constant Mironescu.

defunct, Gheorghiu-Dej. Constantinescu a revenit ca ministru adjunct, apoi ca ministru al Educaţiei, secretar al Comitetului Central, membru supleant al Comitetului Politic Executiv şi, spre sfârşitul vieţii, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale.
Constantinescu a avut o viaţă de familie dureroasă. La începutul anilor 1950, fiul său, Horia, a murit de apendicită, iar soţia sa, Sulamita Bloch-Constantinescu, o veche militantă comunistă, a fost omorâtă în 1968 de propria sa fiică. În sfârşit, un alt fiu, numit tot Horia, a murit îngheţat în timpul unei excursii în Munţii Bucegi. Opera lui Constantinescu este totuşi relevantă pentru faptul că a relansat sociologia ca disciplină în România după 1965. Avid de putere, el nu avut nici profunzimea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi nici candoarea etică a filosofului marxist Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga. Cu toate acestea, i-a susţinut pe cei câţiva cercetători tineri care au încercat în anii 1970 să reabiliteze ancheta socială şi să se sustragă imperativelor stalinismului virulent.
Revenind la plenara la care Constantinescu şi Chişinevschi au fost „demascaţi”, trebuie menţionat că aceasta s-a ţinut în două sesiuni separate, pe 28-29 iunie şi pe 1-3 iulie. După cum am văzut, Gheorghiu-Dej, care era personal ameninţat de noua linie a lui Hruşciov de la Congresul al XX-lea al PCUS, a temporizat dezbaterile din PMR, astfel încât această plenară a avut loc la aproape un an şi cinci luni după Congresul al XX-lea al PCUS şi la un an şi jumătate după Congresul al II-lea al PMR Leonte Răutu a explicat amânarea acestei plenare în termenii necesităţii de a evita „judecăţile improvizate”. De fapt, întârzierea a fost esenţială pentru supravieţuirea politică a lui Gheorghiu-Dej. Servită de evenimentele din 1956 din Polonia şi Ungaria, ierarhia comunistă română s-a referit de formă la „învăţăturile practice ale Congresului al XX-lea al PCUS”, a afişat un respect ipocrit faţă de cursul reformist iniţiat de Hruşciov şi s-a retras pe poziţii conservatoare şi dogmatice în jurul liderului său, Gheorghiu-Dej.
Unul dintre cele mai interesante discursuri rostite la această plenară a fost cel al lui Ceauşescu, care s-a dovedit a fi nu numai un discipol loial al lui Gheorghiu-Dej, dar şi un stalinist nereformat. Discursul lui Ceauşescu oferă elementele esenţiale pentru a înţelege viziunea sa asupra lui Stalin şi a stalinismului. Deşi a admis că Stalin făcuse unele greşeli, meritele sale trebuiau recunoscute, iar operele sale meritau să fie studiate, a spus Ceauşescu. „De fapt, noi nu am făcut cum au făcut alţii, care au aruncat cărţile lui Stalin afară din casă“, a adăugat el cu duritate146. Aceasta era o referire directă la Constantinescu, care îşi exprimase îndoiala cu privire la multe dintre tezele lui Stalin. Totuşi, Ceauşescu nu a fost singurul care a lăudat moştenirea lui Stalin: Răutu şi Moghioroş s-au referit în discursurile lor la discuţiile pe care le avuseseră cu muncitori şi cu vechi membri de partid, care le-ar fi cerut să nu exagereze în privinţa greşelilor lui Stalin147. Ceauşescu a justificat răzbunarea lui Gheorghiu-Dej împotriva lui Chişinevschi şi Constantinescu spunând că aceştia fuseseră nişte elemente antipartinice, care exageraseră nerealizările partidului, îi prezentaseră greşit activitatea şi conducerea, citaseră anumite lucruri scoase din context şi încercaseră să-l facă pe Gheorghiu-Dej singurul răspunzător pentru teroarea dezlănţuită în partid şi în ţară după venirea comuniştilor la putere148.
Elementele esenţiale ale politicii de partid a lui Ceauşescu pot fi identificate în discursul său din 1957 şi se poate afirma că acestea au devenit constante ale gândirii lui politice până în ultimele ore ale sale la putere, în decembrie 1989: preocuparea pentru unitatea partidului şi rolul conducător al acestuia, frica de fracţionism, respingerea liberalizării, fascinaţia pentru Stalin, dispreţul pentru intelectuali şi lipsa de milă faţă de „elementele mic-burgheze”, care infiltraseră partidul şi îl atacau din interior.
146 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 199.
147 Ibidem.
148 Ibidem.

În analiza evenimentelor din 1956 din Ungaria şi a influenţei acestora asupra României, Ceauşescu a spus că influenţa revoltei maghiare din 1956 fusese resimţită în Transilvania, unde, înainte de 23 octombrie 1956, anumiţi „excursionişti” (adică, revoluţionari maghiari în misiune) au încercat să-i convingă pe studenţii şi pe intelectualii români să urmeze calea maghiară. Ceauşescu va reacţiona în acelaşi fel atunci când populaţia Timişoarei s-a ridicat împotriva stăpânirii sale în decembrie 1989.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Gastile sovietice din interiorul Partidului Comunist Roman”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 16:53

    […] Analiza dictaturii comuniste (VIII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XI) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 17:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (VIII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (X) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 17:30

    […] Analiza dictaturii comuniste (VIII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (IX) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 17:33

    […] Analiza dictaturii comuniste (VIII) […]

  5. Amintiri din gulagul comunist (I) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 6th, 2015 at 15:06

    […] Analiza dictaturii comuniste (VIII) […]

Adauga un comentariu

*

orange.ro

Ro2.ro - Promovare si statistici web Free PageRank Checker