Gastile sovietice din interiorul Partidului Comunist Roman (III)

vineri, februarie 27, 2009 17:43
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismPretinzându-se adevăratul apărător al principiilor leniniste privind conducerea colectivă şi „normele sănătoase ale vieţii de partid”, Gheorghiu-Dej a denunţat facţiunile Pauker-Luca-Georgescu şi Chişinevschi-Constantinescu ca fiind responsabile pentru ororile staliniste din România. Potrivit lui Dej, dacă el şi colaboratorii săi apropiaţi nu ar fi existat, trădători ca Ştefan Foriş sau Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi distrus partidul în anii 1940. În această construcţie, adaptată intereselor lui Dej şi ale oamenilor săi, întreaga istorie a partidului apărea ca o luptă continuă între nucleul sănătos, proletar şi patriotic, condus de Gheorghiu-Dej, şi bande succesive de ticăloşi schismatici156.
Plenara care trebuia să pună în practică destalinizarea a devenit o manifestare menită să consolideze o viziune ultrastalinistă asupra istoriei partidului. Sărbătorit ca salvatorul providenţial al însăşi existenţei partidului, Gheorghiu-Dej i-a condamnat pe „deviatorii de dreapta” Pauker, Luca şi Georgescu pentru faptul că acţionaseră ca „un grup separat, ridicat deasupra organelor alese ale partidului”157. De fapt, în discursul său, Gheorghiu-Dej a codificat noua versiune oficială a istoriei PMR, care sublinia acţiunile abominabile ale „grupului fracţionist antipartinic” şi, implicit, îi disculpa pe dejişti158.
La aceeaşi plenară din 1961, ministrul de interne al lui Dej şi şeful Securităţii, Alexandru Drăghici, a declarat că „grupurile fracţioniste (Pauker, Luca şi ceilalţi) au transformat ministerele pe care le controlau în adevărate feude personale, izolându-le de partid şi sustrăgându-le controlului acestuia”159. Ana Pauker (decedată din 1960) şi ceilalţi membri ai conducerii care fuseseră epuraţi au fost acuzaţi că s-au folosit de poziţiile influente pe care le deţineau în 1944-1948 pentru a admite (sau a invita chiar) în partid foşti membri ai Gărzii de Fier, precum şi numeroşi oportunişti şi carierişti.
Principalul discurs al lui Gheorghiu-Dej, ca şi discursurile celorlalţi participanţi, printre care primul ministru Ion Gheorghe Maurer, membrii Biroului Politic Petre Borilă, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş şi Leonte Răutu, precum şi numeroşi veterani ai partidului, i-au denunţat pe cei „multă vreme emigraţi în Uniunea Sovietică”, „străini de realităţile din ţară”, pentru adoptarea metodelor şi practicilor criminale staliniste. Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au fost descrişi ca fiind singurii responsabili pentru politicile staliniste urmate anterior, care erau opuse liniei „naţionale”, „patriotice” şi, implicit, „antistaliniste” reprezentate de Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi apropiaţi. Printre cei care au susţinut cel mai viguros această abordare naţionalistă în formare s-au numărat foşti militanţi din Biroul pentru Emigranţii Români de la Moscova şi cândva colaboratori fideli ai lui Pauker, precum Petre Borilă (fost comisar politic în Războiul Civil din Spania şi birocrat cominternist), Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi, chiar mai vituperant decât alţii, Valter Roman. Ultimul, deşi nu era membru al Comitetului Central, a fost invitat de Gheorghiu-Dej să participe şi să ia cuvântul la această plenară decisivă.
Propagat cu abilitate, mitul luptei dintre comuniştii loiali lui Gheorghiu-Dej şi „moscoviţii” Anei Pauker a servit ca suport ideologic pentru noul stadiu al relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova. Nu a fost deci exagerat, din punctul de vedere al lui Gheorghiu-Dej, ca acesta să declare la şedinta Biroului Politic din 7 decembrie 1961 că plenara care tocmai se încheiase pe 5 decembrie a fost, probabil, „cea mai frumoasă [plenară] ţinută vreodată”. La aceeaşi întrunire a Biroului Politic, Gheorghiu-Dej i-a lăudat pe Valter Roman, Gheorghe Vasilichi, Gheorghe Gaston Marin, Petre Borilă şi Nicolae Ceauşescu pentru discursurile
156 Pentru documentele plenarei, vezi Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, 2 vol., selectarea şi editarea documentelor, studiu introductiv şi note: Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, cuvânt înainte de Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Nemira & CNSAS, 2006.
157 Citat în Robert King, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980, p. 92.
158 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches. June 1960 – December 1962, pp. 278-279.
159 Ibidem.

rostite la plenară. Mai mult, Gheorghiu-Dej a subliniat că i-a plăcut modul în care Ceauşescu a vorbit liber şi a spus „lucruri foarte frumoase”160. Nu a fost, deci, întâmplător faptul că Gheorghiu-Dej a insistat ca toate discursurile pregătite pentru plenară să fie publicate, şi nu numai cele care fuseseră ţinute efectiv. În opinia sa, nou creata hagiografie de partid (şi, desigur, corespondenta ei, demonologia revizuită) trebuiau să devină „bunuri publice”. După cum subliniaseră Maurer şi Valter Roman, era important ca întreg partidul să ştie că protejarea cadrelor sănătoase împotriva persecuţiilor i se datora în primul rând lui Gheorghiu-Dej şi că nu era nevoie ca partidul să procedeze la reabilitări postume.
Aparatul de propagandă al partidului, condus de Leonte Răutu, s-a folosit cu promptitudine de tezele dezvoltate la Plenara Comitetului Central din 1961 şi a construit o nouă versiune a istoriei PCR, impregnată de mitul „rădăcinilor naţionale” ale dejiştilor şi de meritele lor în demascarea nemiloşilor duşmani ai clasei muncitoare române. Este important de subliniat rolul central jucat de Leonte Răutu în crearea mitologiei PMR. Răutu, împreună cu Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Mihail Roller şi Traian Şelmaru, fusese unul dintre cei mai virulenţi critici ai democraţiei pluraliste şi ai sistemului multipartidist. Un expert în adaptare politică şi supravieţuire, Răutu a fost de fapt dictatorul culturii româneşti până la moartea lui Gheorghiu-Dej. În timpul campaniilor jdanoviste de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, el a condus demascarea criticilor şi poeţilor „estetizanţi” şi „decadent-burghezi”. Mai târziu, în special după 1961, când PMR a încercat să-şi lărgescă clientela intelectuală, Răutu a condus procesul de „reconsiderare a moştenirii culturale”. Manevrele sale bine concepute de manipulare a istoriei PCR şi de inventare a unei strategii „naţionale” a acestuia au avut succes. Adjunctul şi totodată colaboratorul său de încredere a fost Paul Niculescu-Mizil, şeful Secţiei de Propagandă, care, după 1965, i-a succedat lui Răutu ca ideolog şef al partidului.
În acest cadru, Ceauşescu a devenit unul dintre cei mai ardenţi avocaţi ai înfloritoarei „linii independente” a României. În discursul său la plenara din noiembrie-decembrie 1961, cuvântarea care i-a plăcut atât de mult lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu îi atacase pe Pauker, Luca şi Georgescu pentru „deviaţionism de dreapta”. El l-a criticat vehement şi pe Marcel Pauker (Luximin) pentru presupusele sale activităţi criminale din timpul luptelor intrapartinice din 1928-1929. (Luximin fusese ucis cu mult timp înainte, în timpul epurărilor sovietice din anii 1930, iar Ceauşescu, care avea patruzeci şi trei de ani, nu-l cunoscuse personal niciodată.) Acest discurs l-a ajutat pe Ceauşescu să intre şi mai mult în graţiile lui Gheorghiu-Dej. Profitând de implicarea sa în activitatea curentă a aparatului de partid, Ceauşescu îşi formase deja un grup de susţinători în interiorul partidului, care s-au obişnuit cu stilul şi obiceiurile sale. După 1961, Gheorghiu-Dej l-a numit pe Ceauşescu şef al direcţiei organizatorice, care includea secţia Comitetului Central care se ocupa de organizarea partidului şi secţia care supraveghea „organele speciale”, adică aparatul de securitate, armata şi procuratura. Trebuie accentuată asocierea directă a lui Ceauşescu cu Gheorghiu-Dej în perioada 1956-1965, pentru că altfel triumful său asupra unor adversari atât de puternici precum Gheorghe Apostol sau Alexandru Drăghici ar fi de neînţeles. Pentru Gheorghiu-Dej, Ceauşescu reprezenta încarnarea perfectă a unui aparatcic stalinist. Gheorghiu-Dej îl considera un locotenent modest, rezervat, muncitor şi profund loial. Rezolvând cu succes unele dintre cele mai dificile probleme care-l preocupaseră pe Gheorghiu-Dej de-a lungul anilor – inclusiv colectivizarea forţată a agriculturii, epurările continue şi hărţuirea intelectualilor critici – cel mai tânăr membru al Biroului Politic a menţinut o atitudine respectuoasă faţă de secretarul general şi faţă de ceilalţi membri mai vechi ai Biroului Politic (Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer). Desigur, Ceauşescu îl criticase pe Drăghici pentru „comiterea de abuzuri” şi pentru „încălcări ale legalităţii socialiste”, dar asta se întâmplase în
160 Dej, Apostol, Bodnăraş, Borilă, Chivu Stoica, Ceauşescu, Maurer, Drăghici, Moghioroş, Coliu, Răutu, Sălăjan şi Voitec au luat parte la şedinţa Biroului Politic din ziua de 7 decembrie 1961.
timpul lunilor agitate care au urmat Congresului al XX-lea al PCUS. Disidenţa, răzvrătirea sau gândirea critică nu reprezentaseră niciodată o tentaţie pentru el. Dimpotrivă, acuzaţia pe care i-a adus-o lui Constantinescu la Plenara Comitetului Central din decembrie 1961 a exploatat prejudecăţiile antiintelectuale, adânc înrădăcinate, ale partidului. Câţiva ani mai devreme, după plenarele din 1957 şi 1958, împreună cu Dumitru Coliu (Dimităr Colev), pe atunci preşedintele Comisiei Controlului de Partid, Ceauşescu orchestrase cu grijă epurări care, pe lângă excluderea a mii de cadre importante din partid, au avut un efect demobilizator asupra membrilor vechii gărzi a PCR. Spre deosebire de Constantinescu, care în conversaţii particulare obişnuia să deplângă rolul esenţial jucat de Gheorghiu-Dej în „bizantinizarea” vieţii de partid161, se pare că lui Ceauşescu îi făcea o plăcere deosebită să satisfacă şi să cultive pasiunea lui Gheorghiu-Dej pentru disimulare şi intrigă162. Cu toate acestea, Ceauşescu a evitat orice deviaţie de la ceea ce el considera a fi dogma leninistă clasică.
Gheorghiu-Dej a decis să sarbătorească încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a Comitetului Central al PMR pe 23-25 aprilie 1962 şi a unei sesiuni speciale a Marii Adunări Naţionale în Bucureşti, pe 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de ţărani, numărul ţăranilor invitaţi fiind o referire directă la numărul ţăranilor căzuţi victime în timpul Răscoalei din 1907163, cifră exagerată acreditată de propaganda comunistă. Din punct de vedere ideologic, a insistat Gheorghiu-Dej, acest eveniment însemna finalizarea construcţiei bazei materiale a noii ordini şi trecerea la „desăvârşirea construcţiei socialiste în România”.
Izbucnirea în 1962-1963 a polemicilor declarat ostile dintre partidele sovietic şi chinez164, precum şi dificultăţile lui Hruşciov ca urmare a crizei rachetelor din Cuba, le-au permis comuniştilor români să scape de sub dominaţia Moscovei. În şedinţele Biroului Politic român, precum şi în corespondenţa personală cu Hruşciov, Gheorghiu-Dej a criticat conducerea sovietică pentru faptul că nu-i informase pe comuniştii români de intenţia sa de a instala rachete sovietice în Cuba. În timpul vizitei sale oficiale la Bucureşti din perioada 24-25 iunie 1963, Hruşciov a admis criticile după cum urmează: „Tovarăşe Dej, m-ai criticat pentru faptul că am trimis rachete în Cuba şi nu ţi-am spus. Este adevărat, ar fi trebuit să-ţi spunem. I-am explicat tovarăşului Ceauşescu cum s-a întâmplat. Cu excepţia ta, toţi au ştiut despre asta”. (Ceauşescu fusese în Uniunea Sovietică înainte de călătoria lui Hruşciov, pentru a pregăti vizita liderului sovietic suprem)165. În timpul următoarei vizite a lui Hruşciov în România, pe 3-7 octombrie 1963, Gheorghiu-Dej a dat glas şi temerilor românilor în legătură cu un eventual război nuclear ca rezultat al crizei cubaneze: „Trebuie să-ţi spun, Nikita Sergheevici, că niciodată de la eliberare [august 1944] încoace nu m-am simţit ca în timpul crizei din Marea Caraibelor, când se părea că suntem pe marginea prăpastiei, că totul stătea în cumpănă şi că numai un pas ne despărţea de o catastrofă nucleară. Când am auzit despre decizia de a retrage rachetele din Cuba, am răsuflat uşurat. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a menţine pacea”166.
Pe măsură ce schisma sino-sovietică se adâncea, Gheorghiu-Dej şi-a atribuit rolul de mediator între cele două centre comuniste rivale. În loc să urmeze calea Moscovei în relaţiile cu celelalte partide şi state comuniste, Gheorghiu-Dej a început să dezvolte legături independente cu acestea. Ceauşescu a fost şi el implicat în diplomaţia mişcării comuniste
161 Informaţii comunicate de Cristina Luca-Boico şi Leonte Tismăneanu.
162 Veterani ai PCR confirmă faptul că Dej devenise din ce în ce mai suspicios, suspectându-i chiar şi pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi de iniţierea unor comploturi pentru a-i submina puterea.
163 Vezi Gheorghe Buzatu Mircea Chiriţoiu (editori), Agresiunea comunismului în România, vol. 1, p. 33.
164 Pentru o analiză subtilă a rolului jucat de Hruşciov în criza chino-sovietică, vezi Capitolul 7, Khrushchev and the Sino-Soviet Schism, în Vladislav Zubok, Constantine Pleshakov, Inside the Kremlin’s Cold War. From Stalin to Khrushchev, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1996, pp. 210-235.
165 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 214.
166 Ibidem.

mondiale. Împreună cu primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, el a mers în China, Coreea de Nord şi Uniunea Sovietică în anii 1963 şi 1964, pentru convorbiri cu Mao, Kim Ir Sen şi Hruşciov. În acelaşi timp, PCR a susţinut viziunea policentrică şi antihegemonică asupra comunismului mondial a liderului comunist italian, Palmiro Togliatti, formulată în tezele pe care acesta le-a scris cu puţin înainte de moartea sa în august 1964. La mijlocul anilor 1960, J. F. Brown făcea următoarea observaţie în privinţa rolului jucat de comuniştii români în timpul polemicilor violente dintre partidul comunist sovietic şi cel chinez: „Mao şi întreaga dispută chino-sovietică au întărit extraordinar de mult prestigiul şi respectul de sine al Partidului Comunist Român. Considerat întotdeauna unul dintre cele mai lipsite de influenţă din întregul bloc, acesta şi-a asumat acum o importanţă întrecută doar de cea a partidului sovietic şi a celui chinez. Datorită eforturilor impresionante depuse pentru mediere şi datorită sfidării Moscovei, a câştigat o admiraţie şi un respect considerabile”167.
„Devierea” română – o pretinsă versiune a comunismului naţional – a condus la reuşita încercărilor grupului conducător de a restructura ideologia oficială şi de a asimila valori populiste şi naţionaliste. „Sursa tensiunilor sovieto-române din anii 1960 o reprezintă nemulţumirile şi aspiraţiile generate de aşteptările pentru schimbare în contextul înapoierii politice”, comenta pertinent Joseph Rothschild începuturile disputei româno-sovietice168.
Disputa a devenit deschisă în 1962-1963, în urma controverselor asupra strategiilor pe termen lung privind integrarea economiilor est-europene cu cea sovietică şi încercările lui Hruşciov de a transforma România într-o bază agricolă pentru ţările mai dezvoltate din punct de vedere industrial din cadrul CAER, precum şi asupra interpretării unor noţiuni precum „suveranitate naţională”, „independenţă economică”, „sprijin reciproc” şi „internaţionalism socialist”. Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi au organizat o campanie propagandistică de succes îndreptată împotriva presiunilor economice sovietice asupra României şi ca urmare au reuşit să creeze o nouă imagine a PMR, care apărea ca exponentul intereselor naţionale româneşti împotriva planurilor Moscovei de a transforma România într-un hinterland agricol al blocului sovietic. Disputa dintre Moscova şi Bucureşti a fost, în primul rând, de natură economică. Aceasta îşi are originea în propunerile de „diviziune şi specializare a producţiei în cadrul lagărului socialist” sub un „consiliu de planificare” supranaţional, făcute de Hruşciov şi susţinute puternic de liderii polonez, est-german şi cehoslovac (Władysław Gomułka, Walter Ulbricht şi Antonin Novotny). Toate complexele de inferioritate ale liderilor români, îndelung acumulate, au explodat în această confruntare: profitând de faptul că poziţia lui Hruşciov în cadrul comunismului mondial şi al propriului partid se şubrezise, Gheorghiu-Dej a decis, pentru prima dată în cariera sa politică, să se opună direct dictatului sovietic. Nu lipsiţi de motive, comuniştii români au obiectat că Moscova nu sprijinea eforturile lor de accelerare a industrializării ţării prin dezvoltarea industriei chimice şi a celei energetice. Lui Gheorghiu-Dej şi echipei sale nu le convenea deloc ideea ca România (împreună cu Bulgaria, probabil) să fie tratată ca un fel de hinterland agricol al unui sistem economic integrat, condus de sovietici.
În iunie 1962, CAER a adoptat un document intitulat „Principiile Diviziunii Internaţionale a Muncii”, redactat, printre alţii, de specialistul sovietic în geografie economică E. B. Valev, care reafirma ideea „colaborării economice socialiste” în sensul unei diviziuni a muncii în cadrul blocului socialist între nordul industrializat şi sudul agrar169. Ideea a fost sprijinită puternic de Cehoslovacia şi de Republica Democrată Germană, cele mai
167 Vezi J. F. Brown, Eastern Europe, în Leopold Labedz (coord.), International Communism after Khrushchev, Cambridge, Mass., MIT Press, 1965, p. 79.
168 Vezi Joseph Rothschild, Return to Diversity. A Political History of East Central Europe since World War II, New York, Oxford University Press, 1989, p. 162.
169 Vlad Georgescu, The Romanians. A History, London, I. B. Tauris, 1991, p. 245.

industrializate dintre ţările „frăţeşti”170. Dar comuniştii români nu împărtăşeau acest punct de vedere. „Gheorghiu-Dej a fost pus într-o stare de intensă disonanţă”, observa Ken Jowitt. „Apărarea directă a programului de industrializare (…) a necesitat adoptarea unei poziţii aflate în opoziţie crescândă faţă de Uniunea Sovietică şi iniţierea unei politici care avea ca obiective principale suveranitatea statului şi a partidului”171.
Declaraţia oficială din aprilie 1964, care este considerată „declaraţia de independenţă” a comuniştilor români, a arătat faptul că dezbaterea asupra planului Valev convinsese elita conducătoare română că programul de industrializare pe scară largă putea fi realizat numai prin independenţa statului-partid faţă de Uniunea Sovietică172. După cum a arătat Michael Shafir, elita comunistă română a decis să „devină nu numai întruchiparea dezvoltării industriale, ci şi a aspiraţilor naţionale de independenţă”173. Această independenţă coincidea cu destalinizarea care era în plină desfăşurare în majoritatea ţărilor blocului sovietic, manifestându-se prin evenimente ca publicarea romanului lui Alexandr Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici în URSS sau a simpozionului dedicat lui Kafka în Cehoslovacia. Cu alte cuvinte, românii nu încercau numai să se desprindă de sub hegemonia Moscovei, ci adoptau şi o strategie de izolare a partidului lor (şi a ţării) de efectele contagioase ale campaniilor antistaliniste duse în alte state leniniste ca urmare a Congresului al XXII-lea al PCUS. Respingerea hruşciovismului ca fiind imperialism stalinist a reprezentat, pentru Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi, o cale de a se opune deschiderii sistemului politic. Unitatea naţională în jurul conducerii partidului al cărui lider suprem era Gheorghiu-Dej a fost corespondentul ideologic al repudierii pretenţiilor Moscovei de a avea rolul conducător în cadrul blocului. Cu alte cuvinte, ruperea rândurilor pe plan internaţional a însemnat uniformitate totală şi strângerea fermă a rândurilor pe plan intern.
Programul de industrializare pe scară largă a României a fost susţinut cu vehemenţă de către delegaţia română la CAER. Un rol important a jucat delegatul permanent al României la CAER, Alexandru Bârlădeanu, născut în Basarabia, un fost emigrant politic în URSS care cunoştea foarte bine limba rusă. Bârlădeanu, care era economist prin educaţie, fusese ministru al Comerţului Exterior în anii 1950, iar în anii 1960 devenise viceprim-ministru. El fusese implicat şi înainte în confruntări directe cu Hruşciov şi cu alţi lideri sovietici. Adresându-se Comitetului Executiv al CAER, pe data de 15 februarie 1963, el a pus sub semnul întrebării tutela sovietică şi a apărat politica economică românească stabilită de Congresul al III-lea al PMR din 1960174. Înfuriat de pledoaria lui Bârlădeanu în favoarea intereselor economice româneşti, Hruşciov a cerut eliminarea sa din guvernul român. În loc să se conformeze, Gheorghiu-Dej l-a promovat pe Bârlădeanu în poziţia de membru supleant al Biroului Politic. Plenara Comitetului Central al PMR din 5-8 martie 1963 a aprobat poziţia adoptată de Bârlădeanu la sesiunea CAER. Au existat de asemenea zvonuri că Gheorghiu-Dej i-ar fi scris o scrisoare lui Hruşciov pentru a-l informa că PMR nu-şi va modifica planurile economice şi că orice presiuni pentru schimbarea acestor planuri vor obliga România să iasă din CAER175.
Pentru că se profila o polemică dură, Moscova a decis să trimită o delegaţie oficială la Bucureşti. Pe 24 mai 1963 a sosit la Bucureşti o delegaţie sovietică sub conducerea lui
170 Vezi H. Gordon Skilling, Communism National and International. Eastern Europe after Stalin, Toronto, University of Toronto Press and Canadian Institute of International Affairs, 1964, p. 152.
171 Kenneth Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development. The Case of Romania, 1944-1965, Berkeley, University of California Press, 1971, pp. 203, 214.
172 E. B. Valev a publicat în aprilie 1964 un articol privind crearea unui „complex economic interstatal” care urma să cuprindă porţiuni din sudul Uniunii Sovietice, sud-estul României şi nordul Bulgariei; vezi Vlad Georgescu, The Romanians, p. 245.
173 Michael Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, p. 48.
174 Vezi comentariile lui Bârlădeanu cu privire la intervenţia sa în Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 150-151.
175 Vezi Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, p. 339.

Nikolai Podgornîi, membru al Prezidiului şi secretar al Comitetului Central al PCUS, dar nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere. Dezvoltarea conflictului chino-sovietic a servit linia independentă a Bucureştiului. Prin urmare, pe 22 iunie 1963, comuniştii români au dat o nouă dovadă de independenţă faţă de Moscova prin publicarea unui rezumat al scrisorii trimise de Partidul Comunist Chinez către Comitetul Central sovietic pe 14 iunie 1963, pe care nici o altă ţară comunistă din Europa de Est, în afară de Albania, nu a îndrăznit să o publice. Între timp, tensiunile în relaţiile cu URSS s-au intensificat în cadrul colegiului editorial al „World Marxist Review”, revista care se publica la Praga şi la care liderii români Ion Gheorghe Maurer şi Nicolae Ceauşescu contribuiseră cu articole în care susţineau linia autonomistă şi „neutralistă” a partidului lor. În diferite ocazii, reprezentantul PMR, Barbu Zaharescu, s-a opus eforturilor partidelor promoscovite de a transforma revista într-o tribună antichineză.
Cu toate acestea, după cum notează H. Gordon Skilling, comuniştii români au continuat pentru o vreme să sprijine Moscova în disputa chino-sovietică176. Faptul că aveau divergenţe cu Moscova nu însemna că aprobau linia belicoasă maoistă în relaţiile internaţionale. Mai degrabă, comuniştii români respingeau pur şi simplu eforturile lui Hruşciov de a reface dominaţia sovietică totală asupra mişcării comuniste mondiale177.
Din moment ce simţeau că se maturizaseră şi că aveau o bază politică internă din ce în ce mai largă pentru iniţiativele lor economice şi de politică externă, românii s-au opus ferm practicii de stigmatizare a altor partide drept „antileniniste”, „deviaţioniste” şi aşa mai departe. În toamna lui 1963, liderii PCR au organizat şedinţe restrânse pentru informarea aparatului de partid în privinţa divergenţelor crescânde cu Moscova. Tonul discuţiilor era rezervat, dar semnificaţia discursurilor era clară: Gheorghiu-Dej pregătea partidul pentru o confruntare directă cu încercarea sovieticilor de a impune alinierea totală în lupta împotriva Beijingului. Dintre membrii Biroului Politic care au luat cuvântul la aceste şedinţe secrete, cel mai vehement în criticarea lui Hruşciov a fost primul ministru Maurer. Agenţii sovietici au informat imediat Kremlinul că liderii români duceau o campanie antimoscovită. Problema reţelei de agenţi – agenturii – din România a constituit un subiect de discuţie frecvent în cadrul întrunirilor la nivel înalt dintre cele două partide în 1964, românii exprimându-şi indignarea în legătură cu neîncrederea sovieticilor, iar reprezentanţii sovietici reproşându-le lui Gheorghiu-Dej şi tovarăşilor săi lipsa de ataşament faţă de internaţionalismul comunist.
Declaraţia PCR din aprilie 1964 cu privire la principalele probleme ale mişcării comuniste mondiale rezuma noua filosofie a PCR asupra relaţiilor din cadrul blocului, a comunismului mondial şi a relaţiilor internaţionale în general. În acest document fundamental, comuniştii români au repudiat conceptul sovietic al internaţionalismului socialist şi au subliniat angajamentul lor faţă de principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, al deplinei egalităţi, al neamestecului în treburile interne ale altor state şi partide, precum şi al cooperării bazate pe avantaj reciproc. Bârlădeanu, care, în calitate de delegat permanent al României la CAER, a fost implicat direct în disputele cu liderii sovietici, a avut un rol important în formularea textului acestui document inovativ, care respingea în mod direct statutul privilegiat al Moscovei în cadrul mişcării comuniste mondiale: „Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, nu există şi nu pot exista tipare sau reţete unice; nimeni nu poate hotărî ce este just şi ce nu pentru alte ţări şi alte partide. Elaborarea,
176 H. Gordon Skilling, Communism National and International, p. 153, se referă la articolul publicat de Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Ion Gheorghe Maurer, în numărul din noiembrie 1963 al revistei „World Marxist Review”, sub titlul The Firm Foundations of the Unity of the International Communist Movement.
177 Vezi instrucţiunile date de Gheorghe Gheorghiu-Dej delegaţiei PCR – care urma să se deplaseze în China în primăvara anului 1964 – de a încerca să-i convingă pe comuniştii chinezi să întrerupă polemica împotriva Moscovei pentru cel puţin şase luni sau, mai bine, pentru un an, şi apoi să se organizeze o conferinţă mondială a mişcării comuniste pentru a discuta chestiunile controversate. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 218.

alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist. (…) Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora în mod independent linia politică, obiectivele concrete şi căile şi mijloacele de a le atinge, aplicând creativ adevărurile generale ale marxism-leninismului şi concluziile care decurg în urma unei analize atente a experienţei altor partide comuniste şi muncitoreşti. (…) Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un partid «fiu», partide care sunt «superioare» şi partide care sunt «subordonate»; mai degrabă există o mare familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti care au drepturi egale. (…) Nici un partid nu are sau nu poate avea un loc privilegiat sau nu poate impune linia sa sau opţiunile sale altor partide. Fiecare partid îşi aduce propria contribuţie la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturilor marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru câştigarea puterii şi construirea societăţii socialiste”178.
În acelaşi timp, România a manifestat un interes crescând pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Occidentul. Unul dintre oamenii de încredere ai lui Gheorghiu-Dej, Gheorghe Gaston Marin (Grossman), viceprim-ministru şi preşedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare, a vizitat Statele Unite în 1963 şi 1964179, iar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, însoţit de Alexandru Bârlădeanu, a vizitat Franţa în 1964180. În vara lui 1964, PCR îşi câştigase recunoaşterea atât pe plan naţional, cât şi internaţional datorită opoziţiei sale faţă de amestecul Uniunii Sovietice şi devotamentului faţă de cultivarea autonomiei politice şi economice a României. Pe 23 august 1964, la sărbătorirea a douăzeci de ani de la lovitura de stat antifascistă – care, se susţinea oficial, dusese la fondarea Republicii Populare Române – delegaţia sovietică, condusă de Anastas Mikoian, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, a fost obligată să accepte prezenţa delegaţiei chineze condusă de primul ministru Zhou Enlai, ca şi pe cea a delegaţiei de partid şi de stat albaneze, condusă de vicepremierul Hysni Kapo, într-un moment în care Albania comunistă rupsese practic relaţiile oficiale cu URSS181. România reluase relaţiile diplomatice cu Albania cu mai mult de un an înainte, prin trimiterea unui ambasador la Tirana în martie 1963.
„Naţionalizarea ideologică”, pentru a folosi conceptul introdus de Zbigniew Brzezinski, le-a permis comuniştilor români să recupereze energiile sociale latente şi să dezvolte un anumit sentiment de legitimitate politică pentru prima dată în istoria lor182. Reabilitarea figurilor proeminente ale intelighenţiei naţionale a contribuit masiv la relaxarea politică şi culturală internă. Această strategie de cooptare, pusă în practică de Leonte Răutu, a permis publicarea operelor, anterior interzise, ale unor importanţi scriitori români, cum ar fi
178 Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964, Bucureşti, Editura Politică, 1964. Pentru paragrafele citate, vezi H. Gordon Skilling, Communism National and International, pp. 153-154. Vezi şi observaţiile lui Bârlădeanu cu privire la importanţa Declaraţiei din aprilie 1964 în Lavinia Betea, Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, pp. 152-158.
179 De fapt, Gaston Marin a efectuat trei vizite oficiale în Statele Unite: în 1957, în noiembrie 1963 şi în mai-iunie 1964. După propria mărturie, ultima sa vizită oficială în Statele Unite, din 1964, a fost cea mai importantă în privinţa relaţiilor bilaterale; vezi Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej, pp. 212-229.
180 Rezultatele vizitei delegaţiei româneşti în Franţa au fost discutate în şedinţa Biroului Politic din 4 august 1964. Oficialii de partid români au fost impresionaţi în mod deosebit de către de Gaulle; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 219.
181 A fost propunerea lui Gheorghiu-Dej, aprobată de către Biroul Politic, de a invita delegaţii din toate ţările „socialiste”, inclusiv din Iugoslavia şi Cuba, la manifestările legate de sărbătorirea zilei de 23 august; vezi Ibidem, p. 219 şi p. 342.
182 Vezi discuţia legată de „auto-afirmarea României” – The Romanian Self-Assertion – în Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc. Unity and Conflict, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1967, pp. 442-455. Brzezinski şi-a modificat ulterior părerea şi a caracterizat stăpânirea lui Ceauşescu drept epitomul totalitarismului extrem. Zbigniew Brzezinski, The Grand Failure. The Birth and Death of Communism in the Twentieth Century, New York, Scribner, 1989, pp. 134-135.

Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu şi Tudor Vianu. Printre intelectualii care au sprijinit platforma comunistă naţională a partidului, deşi cu grade diferite de entuziasm, s-au numărat figuri respectabile prerevoluţionare precum istoricii Andrei Oţetea, Constantin C. Giurescu şi Constantin Daicoviciu, criticii literari G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, filozofii D. D. Roşca şi Lucian Blaga, şi sociologii Mihai Ralea, Traian Herseni şi H. H. Stahl. Gheorghiu-Dej a fost lăudat în revistele literare de autori ca G. Călinescu, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Demostene Botez şi extrem de servilul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, un simbol al stalinizării vieţii culturale româneşti, care a condus această instituţie până în februarie 1965183.
Partidul, care în august 1944 număra nu mai mult de 1000 de membri, a suferit o transfigurare politică după 1960, devenind o mişcare consolidată, care parea să promoveze dezideratele naţionale îndelung reprimate. Fără îndoială, lucrurile se schimbaseră şi întărirea numerică a partidului era o realitate: în iunie 1960, Gheorghiu-Dej a anunţat că partidul ajunsese la 834 600 de membri, dintre care 148 000 erau candidaţi184.
Trecuseră vremurile intelectualilor stalinişti care scriau la comandă, precum Mihail Roller, fostul şef adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, care în 1948-1949 a publicat o istorie a Republicii Populare Române care glorifica „legăturile tradiţionale frăteşti” dintre România şi Rusia185. Încrezător în sine şi din ce în ce mai convins de popularitatea sa printre români, Gheorghiu-Dej şi-a permis să abandoneze unele dintre cele mai violente politici represive. În 1964, el s-a simţit suficient de puternic pentru a semna chiar o serie de decrete pentru eliberarea a mii de deţinuţi politici din închisori şi locuri de deportare. Cu toate acestea, relaxarea ideologică avea limite stricte, care erau urmărite cu atenţie. Portretele celor nouă oligarhi din Biroul Politic, expuse la sărbătorirea zilei de 23 august din acel an, le aminteau românilor că puterea se afla încă în aceleaşi mâini. Mai mult, Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi nu şi-au asumat niciodată vreo responsabilitate pentru rolul esenţial pe care îl jucaseră în satelizarea ţării la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, iar „Scânteia” continua să reia aceleaşi formule stereotipe despre „trădarea” lui Foriş, Pătrăşcanu şi a altor lideri epuraţi.
La suprafaţă, România părea interesată să emuleze modelul lui Tito, angajându-se într-o desovietizare extinsă care ar fi putut duce la liberalizare internă. În acelaşi timp, era greu de trecut cu vederea faptul că, în loc să slăbească controlul asupra societăţii, conducerea PMR a strâns şi mai mult şurubul şi a refuzat să îngăduie chiar şi o minimă destalinizare. De aceea, de la bun început, comunismul naţional românesc a avut un potenţial ambiguu: în funcţie de înclinaţiile şi interesele echipei de la conducere şi a conjuncturii internaţionale, ar fi putut duce fie la iugoslavizare – adică, la desovietizare combinată cu destalinizare, fie la albanizare – adică, la desovietizare întărită de stalinism radical pe plan intern. Dubla natură a divorţului PMR de Kremlin provine din contrastul dintre pretenţiile sale patriotice şi refuzul său de a revizui modelul leninist al socialismului, impus de sovietici. Ambivalenţa „liniei
183 Mihai Beniuc, un poet promiţător odată, devenit ulterior un scriitor în slujba partidului, a condus numeroase vânători de vrăjitoare. În februarie 1965, cu o lună înainte de moartea neaşteptată a lui Dej, Conferinţa Scriitorilor Români a permis atacuri împotriva realismului socialist. În timpul conferinţei, Beniuc a fost criticat aspru de către colegii săi şi a fost demis. Pentru o relatare autojustificatoare, vezi Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi. Memorii, 1940-1975, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999.
184 Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, p. 318.
185 Mihai Roller a fost multă vreme un apropiat al lui Chişinevschi şi al lui Răutu şi a deţinut postul de director al Institutului de Istorie a Partidului. După ce i s-a spus că Plenara CC din iunie 1958 l-a acuzat de „fracţionism”, Roller a suferit un atac cerebral şi a murit la scurt timp după aceea (a circulat zvonul, neconfirmat, că s-ar fi sinucis); Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 342, n. 36. Cu privire la influenţa lui Roller asupra istoriografiei româneşti în anii 1950, vezi o relatare detaliată în Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, în special pp. 10-54.

independente” a PMR a fost deteminată de spaima conducerii comuniste româneşti că reformele vor da frâu liber revoltelor politice şi vor pune în pericol monopolul partidului asupra puterii.
După ce a participat la conferinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia, ţinută în Polonia în februarie 1965, lui Gheorghiu-Dej i s-a descoperit un cancer avansat. Controlul medical complet efectuat în toamna lui 1964 nu descoperise această boală care îl va ucide practic în câteva luni. Gravitatea bolii sale a fost ţinută în secret. Primul ministru Maurer şi Ceauşescu i-au interzis chiar în mod expres doctorului personal al lui Dej, Leon Bercu, să o informeze pe fiica favorită a acestuia, actriţa de film Lica Gheorghiu-Rădoi, de sfârşitul iminent al tatălui ei. Se pare că Gheorghiu-Dej nu se gândise să-şi desemneze succesorul. La câteva zile după moartea sa, survenită pe data de 19 martie 1965, Ceauşescu a devenit secretarul general al partidului, iar Chivu Stoica, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej încă din timpul războiului, a devenit preşedintele Consiliului de Stat186.
Maurer şi Bârlădeanu au oferit mărturii detaliate cu privire la luptele pentru succesiune. Potrivit lui Maurer, în timpul fazei terminale a bolii sale, Gheorghiu-Dej i-a cerut lui să-i fie succesor. Maurer a refuzat însă, iar atunci Gheorghiu-Dej a decis să-l susţină pe Apostol. Cu toate acestea, susţine Maurer, la moartea lui Gheorghiu-Dej, Drăghici şi Ceauşescu au obiectat la propunerea de a-l numi pe Apostol secretar al Comitetului Central şi prim-secretar, iar ceilalţi membri ai Biroului Politic s-au abţinut să susţină o astfel de propunere. Astfel, Maurer a decis să-l susţină pe Ceauşescu, care i se opusese lui Hruşciov, având în vedere că opţiunea cealaltă era Drăghici, care era perceput ca fiind „omul sovieticilor”187. După Bârlădeanu, Ceauşescu a fost cel care a anunţat la o întrunire a Biroului Politic din ianuarie-februarie 1965 că Gheorghiu-Dej era pe moarte, spunând că o echipă de medici francezi, adusă la Bucureşti pentru a-l consulta, confirmase diagnosticul. Bârlădeanu subliniază că tot Ceauşescu a fost cel care a limitat accesul la Gheorghiu-Dej al celorlalţi membri ai Biroului Politic şi că acesta şi-a creat propriul grup de susţinere, compus din Drăghici şi Chivu Stoica (cealaltă facţiune din Biroul Politic constând din Apostol, Bodnăraş şi Maurer).
Potrivit lui Bârlădeanu, trădarea lui Apostol de către Maurer a fost decisivă în aducerea lui Ceauşescu la putere188. Totuşi, versiunea lui Bârlădeanu nu ia în considerare
186 Dr. Leon Bercu, informaţie oferită lui VT, Bucureşti, 1973. Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej şi a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul evreiesc „Filantropia” la sfârşitul anilor 1970 (copiii ei au fost însă prezenţi la funeralii). Se poate bănui că Maurer şi Ceauşescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Relaţiile dintre Lica Gheorghiu şi Elena Ceauşescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (informaţie oferită lui VT de fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe). Lica divorţase de primul ei soţ, tatăl lui Gheorghe, Marcel Popescu, în 1958 (ca urmare, acesta şi-a pierdut postul de Ministru al Comerţului Exterior). În 1961, Lica s-a măritat cu inginerul Gheorghe Rădoi, fost director al întreprinderii de autocamioane “Steagul Roşu” din Braşov. La scurt timp după aceea, Rădoi a devenit Ministru al Industriei Construcţiilor de Maşini şi adjunct al Primului Ministru. Şi-a pierdut însă toate funcţiile politice după moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965. Ceauşescu l-a reabilitat pe Marcel Popescu, pe care l-a numit adjunct al preşedintelui Camerei de Comerţ a României.
187 Relatarea lui Maurer este reprodusă în Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri, pp. 171-176.
188 Vezi Lavinia Betea, Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, pp. 180-184. Trebuie avută în vedere animozitatea dintre Bârlădeanu şi Maurer. Cu diferite ocazii, în anii 1970 şi 1980, în timpul unor conversaţii particulare cu veterani ai partidului, Bârlădeanu l-a descris pe Maurer ca pe un individ corupt din punct de vedere politic şi moral. Se pare că Bârlădeanu a fost acela care s-a opus ideii altor posibili semnatari ai „scrisorii celor şase” de a-l contacta pe Maurer şi de a-l invita să li se alăture. În privinţa elementelor „procedurale” ale succesiunii lui Dej, nu a fost descoperit încă nici un document în arhiva operaţională a PCR care să indice vreo discuţie colectivă cu privire la acestea. Indiferent ce dezbateri ar fi putut avea loc, acestea trebuie să fi fost informale şi, pentru a folosi acuzaţia favorită a lui Dej împotriva adversarilor săi, „fracţioniste”.
rivalitatea acerbă dintre Drăghici şi Ceauşescu. Mai mult, potrivit lui Sorin Toma, Drăghici avea foarte puţine şanse să devină liderul PMR189.

Din moment ce Gheorghiu-Dej nu a avut timp să-şi desemneze succesorul, decizia a fost luată de către membrii Biroului Politic, dintre care cei mai influenţi erau Maurer şi Bodnăraş şi, în măsura în care putem determina astăzi, ei au decis să-l susţină pe Ceauşescu şi nu pe Alexandru Drăghici, şeful brutal şi nemilos al Securităţii, sau pe mediocrul şi dogmaticul stalinist Apostol. De asemenea, Maurer şi Bodnăraş l-au convins pe Chivu Stoica să-l susţină pe candidatul lor. Fără îndoială, Maurer s-a înşelat atunci când şi-a închipuit că Nicolae Ceauşescu – cel mai tânăr membru al Biroului Politic, care nu avea merite deosebite în biografia sa revoluţionară şi părea modest şi ascultător – va fi omul de paie perfect190.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Gastile sovietice din interiorul Partidului Comunist Roman (III)”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 16:53

    […] Analiza dictaturii comuniste (X) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XI) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 17:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (X) […]

  3. Amintiri din gulagul comunist (I) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 6th, 2015 at 15:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (X) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XIII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 9th, 2015 at 15:08

    […] Analiza dictaturii comuniste (X) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XIV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 13th, 2015 at 14:05

    […] Analiza dictaturii comuniste (X) […]

Adauga un comentariu