Comunismul dinastic al lui Ceausescu

luni, martie 2, 2009 19:13
Posted in category Dictatura comunistă

Comunismul dinastic al lui CeausescuComunismul dinastic al lui Ceauşescu, 1965-1989

La sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român şi preşedintele României, era descris de către mijloacele de informare occidentale ca un fel de rebel. Era la modă, la sfârşitul anilor 1960, să fie recunoscută „autonomia” politicii externe a lui Ceauşescu şi să se considere că acesta avea un ataşament sincer faţă de valorile naţionale româneşti. Mitul „comunismului naţional” românesc, avându-l pe Ceauşescu drept simbol al contestării dominaţiei Moscovei în Europa Centrală şi de Est, se construia cu rapiditate191. Deziluzia liderului român faţă de URSS începuse odată cu atacul lui Hruşciov împotriva lui Stalin. Pentru Ceauşescu, ca şi pentru Gheorghiu-Dej, Enver Hodja, Mátyás Rákosi, Mao Tzedun, Walter Ulbricht, Maurice Thorez şi alţi stalinişti ai vremii, destalinizarea lui Hruşciov ameninţa să distrugă unitatea comunistă. Oamenii aceştia aveau nevoie de un idol şi urau iconoclasmul lui Hruşciov. Obligaţi să aleagă între URSS şi Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu l-au ales de bună voie pe cel de-al doilea. Astfel, Ceauşescu a urmat cu încăpăţânare o linie stalinistă naţională după moartea mentorului său în martie 1965. Demagogia sa a fost luată deseori în serios, acordându-se prea puţină atenţie faptului că în interiorul ţării era menţinut un sistem stalinist şi că populaţia era supusă unor permanente privaţiuni.
Deşi regimul lui Ceauşescu a fost perceput ca fiind păstrătorul şi chiar promotorul câtorva trăsături dominante ale culturii politice staliniste, iniţiativele „neortodoxe” din politica externă au contribuit la atenuarea percepţiilor occidentale cu privire la represiunea internă în
189 De origine evreiască, Sorin Toma a intrat în PCR în 1932, la vârsta de 18 ani. În anii 1930 a fost însurat cu Ana Grossman-Toma. În timpul războiului a luptat alături de partizanii sovietici şi apoi cu Armata Roşie împotriva naziştilor (1943-1945). În 1946 s-a întors în România şi a fost numit redactor şef adjunct la „Scânteia”. Din 1947 şi până în 1960 a fost redactorul şef al „Scânteii” şi membru al Comitetului Central al PMR (1949-1960). Tatăl său, Alexandru Toma, un poet mediocru dar foarte ambiţios, a fost bardul oficial al perioadei staliniste şi a scris versurile primului imn al RPR. Sorin Toma a căzut victimă epurărilor lui Dej; după 1960 şi-a pierdut poziţia şi a fost exclus din PMR în 1963. În 1988 a emigrat în Israel.
190 Pentru o analiză pătrunzătoare a momentului – remarcabil de scurt – de tranziţie de la Dej la Ceauşescu, vezi Pavel Câmpeanu, Înscăunarea, în „22”, 14-20 august 2001, pp. 15-16. Plecând de la stenogramele şedinţelor Biroului Politic, Câmpeanu, membru al partidului din perioada de ilegalitate şi unul dintre puţinii sociologi marxişti cu o gândire originală, demonstrează că nu a existat niciodată o serioasă alternativă Apostol şi că Ceauşescu a moştenit poziţia lui Dej ca lider al partidului fără să aibă de înfruntat opoziţia semnificativă a vreunuia dintre colegii săi. Membrii CC invitaţi să ia parte la prima şedinţă plenară după moartea lui Dej au fost puşi în faţa unui fapt împlinit: Ceauşescu era noul lider – nu exista nici un dubiu în această privinţă. Acest fapt era garantat nu numai de susţinerea din partea „baronilor” lui Dej (Maurer şi Bodnăraş), dar şi de legăturile vechi pe care Ceauşescu le avea cu liderii regionali ai partidului, dintre care mulţi au fost promovaţi curând în poziţii cheie la centru la Congresul al IX-lea al PCR în iulie 1965. Câmpeanu şi-a dezvoltat în continuare analiza în cartea sa Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
191 Câteva dintre legendele persistente referitoare la „originalitatea” României în afacerile interne şi externe au fost deconstruite în Vladimir Tismăneanu, Ceauşescu’s Socialism, în „Problems of Communism”, vol. 34, nr. 1, ianuarie-februarie 1985, pp. 50-66 şi The Ambiguity of Romanian National Communism, în „Telos”, nr. 60, vara 1984, pp. 65-79.

creştere. Cât despre înclinaţia lui Ceauşescu spre Iugoslavia, aceasta avea mai mult de-a face cu politica de nealiniere a lui Tito decât cu vreun interes pentru dezvoltarea unei versiuni româneşti de „autoconducere”. Cu toate acestea, cele mai multe dintre acţiunile Conducătorului erau încă lăudate la începutul anilor 1970 ca răsplată pentru politica externă semititoistă a României. Până şi cultul personalităţii lui Ceauşescu a fost atribuit nevoii de a consolida imaginea de unitate şi coeziune în faţa posibilelor încercări sovietice de a încălca presupusa independenţă a României. Într-adevăr, pentru a-şi păstra imaginea de luptător pentru independenţa naţională, Ceauşescu a fost deseori în dezacord cu intervenţiile sovietice în arena internaţională, în timp ce pe plan intern regimul său rămânea cât se poate de represiv şi autocratic. De fapt, pentru Ceauşescu, Brejnev era un partener confortabil: deşi au existat crize în relaţiile româno-sovietice, acestea nu au ajuns niciodată până la o confruntare deschisă.
Agravarea situaţiei economice după 1975 şi eşecul regimului de a face faţă provocărilor modernizării au grăbit evoluţia crizei socio-politice din România. După 1985, Ceauşescu, cel care reuşise pe vremuri să-i păcălească pe jurnaliştii occidentali şi să pozeze în promotor al „marxismului luminat”, era stigmatizat ca fiind „omul bolnav al comunismului” şi descris ca o ruşine pentru noua elită comunistă sovietică, din ce în ce mai înclinată spre reforme, aflată sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Obsesia lui Ceauşescu pentru industrializare, politica de austeritate legată de decizia sa din anii 1980 de a plăti datoria externă a României pentru a obţine rapid o independenţă financiară absolută, ataşamentul său faţă de un sistem de planificare hipercentralizat, rigid şi depăşit, precum şi profunda sa ostilitate faţă de reforme orientate către piaţă au dus la declinul dramatic al calităţii vieţii şi la creşterea nemulţumirii populare192.
Personalitatea conducătorului României se modelase după un tipar stalinist dur, iar stilul său politic era caracterizat în cea mai mare parte de valorile şi metodele culturii politice staliniste. Departe de a încerca să devină un „destalinizator”, Ceauşescu urma cu credinţă cele mai compromise dogme leninist-staliniste, încercând să simuleze „un regim bazat pe o mişcare de masă” prin stimularea constantă a zelului şi a pasiunilor politice193. În România, nu se lua nici o decizie şi nu se promova nici o iniţiativă fără aprobarea sau acordul lui Ceauşescu.
O criză de legitimitate
Comunismul românesc nu a fost niciodată capabil să scape de complexul de inferioritate datorat marginalităţii partidului în viaţa politică şi intelectuală a României dintre cele două războaie. Comuniştii români nu au reuşit să genereze o acţiune politică de masă şi au fost, în general, percepuţi ca elemente alienate a căror răzvrătire împotriva ordinii existente era motivată în special de resentimente de natură etnică sau psihologică. Ei formau o minusculă minoritate mesianică – care nu a depăşit niciodată o mie de membri înainte de 23 august 1944 – dedicată fără şovăire Cominternului stalinist.
Mai mult, în timpul perioadei de ilegalitate, PCR a ignorat cu dispreţ valorile naţionale şi, mai ales, angajamentul faţă de apărarea graniţelor de după 1918. Problema centrală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică – chestiunea Basarabiei – a fost prezentată în documentele PCR în concordanţă deplină cu pretenţiile imperialiste staliniste. Indiferent de
192 În anii 1970, Ceauşescu a sprijinit linia dogmatică promovată de primul ministru Manea Mănescu, care era profesor de economie, împotriva celor care pledau pentru descentralizare economică şi pentru mai multe investiţii în industriile producătoare de bunuri de consum. Interviuri realizate de VT cu disidentul Mihai Botez, matematician şi specialist în prognoze economice, Washington D.C., octombrie 1987 şi Philadelphia, martie 1988; vezi şi contribuţia lui Botez la volumul Romania. A Case of “Dynastic” Communism, New York, Freedom House, 1989, pp. 12-18.
193 Vezi Robert C. Tucker, On Revolutionary Mass-Movement Regimes, în idem, The Soviet Political Mind. Studies in Stalinism and Post-Stalin Change, New York, Praeger, 1963, pp. 3-19.

interpretările formulate retroactiv – iar comuniştii români au fost experţi în încâlcirea şi alterarea semnificaţiilor – nu există nici o îndoială că aceştia au ieşit din faza de clandestinitate cu o credibilitate foarte redusă în privinţa patriotismului lor194. În timpul primilor ani de exercitare a puterii, PCR s-a luptat cu disperare pentru a-şi extinde baza de masă, dar fără să reuşească să obţină altceva decât o susţinere simulată şi o aderenţă falsă din partea segmentelor sociale pe care pretindea că le reprezintă.
În mod paradoxal, după 1962-1963 şi mai strident după venirea lui Ceauşescu la putere în martie 1965, acelaşi partid nu a ezitat să se angajeze în campanii naţionaliste intense, obţinând capital politic de pe urma năzuinţelor patriotice reprimate ale intelectualilor români şi pretinzând că reprezintă cele mai sacre valori naţionale. Prin această substituire frauduloasă, Nicolae Ceauşescu s-a remarcat ca un maestru în arta manipulării şi i-a întrecut pe mentorii săi stalinişti în viclenie cinică şi ipocrizie. Omul care acceptase fără remuşcări politica antiromânească a Cominternului şi care a dus la bun sfârşit cu obedienţă cele mai respingătoare campanii staliniste între 1948 şi 1965 (colectivizarea forţată a agriculturii, epurările succesive din partid şi din armată, persecutarea intelectualilor şi studenţilor, pentru a enumera doar câteva dintre „realizările” sale de partid), a pozat după numirea sa ca secretar general în 1965 în apostolul românismului şi a încercat să inventeze o versiune proprie de comunism naţional. A existat un grad ridicat de fariseism în această uzurpare a simbolurilor naţionale: cabotinismul a fost o caracteristică importantă a practicii comuniste româneşti195.
Unele dintre acţiunile lui Gheorghiu-Dej de după 1960 au prevestit „ruptura” de Moscova. În primul rând, este vorba despre reinterpretarea istoriei partidului prin accentuarea luptei dintre comuniştii „pământeni” şi „moscoviţii” Ana Pauker, Vasile Luca şi Iosif Chişinevschi, ultimii fiind acuzaţi de toate abuzurile înfăptuite în perioada stalinistă. Apoi, derusificarea treptată a culturii române şi o oarecare relaxare în politica internă, urmată de Declaraţia din Aprilie 1964, care dădea glas nemulţumirii PMR faţă de încălcarea de către Hruşciov a statutului autonom al României în cadrul CAER şi a Pactului de la Varşovia. Toate acestea, iniţiate de grupul lui Gheorghiu-Dej – căruia îi aparţinea şi Ceauşescu – sugerează mai puţin o deviere de la modelul stalinist, cât o încercare plină de viclenie a elitei comuniste româneşti de a evita chiar şi o destalinizare moderată196.
Instituţiile economice, politice şi culturale staliniste, precum şi metodele de tip stalinist, au fost păstrate cu vigilenţă, atât în România lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cea a lui Ceauşescu. Pentru mai mult de două decenii (1940-1965), cariera lui Ceauşescu fusese garantată de protecţia lui Gheorghiu-Dej, dar, spre deosebire de predecesorul său, Ceauşescu nu avea merite deosebite în biografia sa revoluţionară. Odată „ales” secretar general, el s-a angajat într-o activitate febrilă de creare şi consolidare a propriului mit. Istoria partidului a trebuit, prin urmare, rescrisă în beneficiul noului lider. Din moment ce faptele eroice lipseau în mod evident din trecutul său, Ceauşescu a pus bazele unui cult al personalităţii care avea drept scop să creeze o legătură între acţiunile sale şi cele ale prinţilor medievali şi ale conducătorilor traco-daci care au sfidat Imperiul Roman. Pentru a întări controlul partidului asupra sferei private, Ceauşescu a luat măsuri draconice împotriva avortului. Românii
194 Pentru o discuţie asupra poziţiei PCR în problema Basarabiei şi a susţinerii servile de către acesta a proiectelor expansioniste sovietice, vezi Victor Frunză, Istoria Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 52-128.
195 Vezi analiza lui Michael Shafir cu privire la „schimbarea simulată” practicată de către conducerea PCR în Michael Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, pp. 47-63.
196 Vezi Report of the Delegation of the Rumanian Workers’ Party, în Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches, pp. 257-293 şi Georges Haupt, La Genèse du conflit soviéto-roumain, în „Revue française des sciences politiques”, vol. XVIII, nr. 4, august 1968, pp. 669-684.

trebuiau să se comporte ca fiice şi fii loiali ai patriei socialiste: sfera politicului a invadat complet sfera privată, până în fibrele sale cele mai intime197.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Comunismul dinastic al lui Ceausescu”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 5th, 2015 at 16:52

    […] Analiza dictaturii comuniste (XI) […]

  2. Amintiri din gulagul comunist (I) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 6th, 2015 at 15:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (XI) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XIII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 9th, 2015 at 15:09

    […] Analiza dictaturii comuniste (XI) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XIV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 13th, 2015 at 14:06

    […] Analiza dictaturii comuniste (XI) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 17th, 2015 at 12:01

    […] Analiza dictaturii comuniste (XI) […]

Adauga un comentariu

*

orange.ro

Ro2.ro - Promovare si statistici web Free PageRank Checker