Ascensiunea clanului Ceausescu

joi, martie 5, 2009 17:25
Posted in category Dictatura comunistă

Ascensiunea clanului CeausescuAgonia partidului

Ascensiunea clanului Ceauşescu
, nesfârşita promovare politică a rudelor mai apropiate sau mai îndepărtate ale familiei prezidenţiale, au amplificat criza socio-politică. Partidul era epuizat, membrii de partid erau demoralizaţi, iar intelighenţia era deprimată. Cultura română era afectată profund de exodul către Occident al multor intelectuali prestigioşi, conştienţi de evoluţia dezastruoasă a regimului. Poeţi şi matematicieni, chimişti şi fizicieni, istorici şi pictori au fost forţaţi să plece în exil, formând o veritabilă diasporă, ceea ce a avut consecinţe tragice pentru viitorul culturii române. Stilul necontrolat de conducere al lui Ceauşescu a împiedicat orice încercare de modernizare, iar reformele au fost amânate la infinit. Promovarea în ierarhia de partid era acordată numai în funcţie de loialitatea faţă de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi faţă de fiul lor cel mai mic, Nicu. În timpul ultimilor ani ai lui Ceauşescu la putere, circula zvonul că acesta suferea de o boală incurabilă şi se vorbea despre o criză de succesiune, ceea ce reflecta starea de confuzie din cercurile înalte ale partidului198.
Ceauşescu moştenise de la Gheorghiu-Dej o economie relativ dinamică, un început de consens naţional şi un prestigiu internaţional în creştere. Ceauşescu moştenise şi capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Hruşciov. Spre deosebire de predecesorul său, el nu fusese implicat direct în epurările staliniste de la începutul anilor 1950. Astfel, a putut simula destalinizarea fără teama de a-şi submina propria poziţie în partid. În timpul primei etape a conducerii sale (1965-1971), noul secretar general a încercat să realizeze o sinteză între desatelizare şi destalinizare, bucurându-se de sprijinul total al eşalonului al doilea al aparatului de partid, un segment social care aspira să ia locul celor asociaţi cu Gheorghiu-Dej.
În acelaşi timp, Ceauşescu a încercat să-şi consolideze autoritatea şi puterea punând accentul pe valori ca independenţa naţională şi conştiinţa patriotică. La scurt timp după alegerea sa, el a organizat întruniri cu reprezentanţii uniunilor de creaţie în care a criticat dogmele realismului socialist şi a recunoscut dreptul la diversitate culturală. La întâlnirile cu Uniunea Scriitorilor din primăvara lui 1965 i-a încurajat pe criticii esteticii jdanoviste şi a susţinut critica deschisă a acestora la adresa rusificării culturii române. Ceea ce a urmat a reprezentat primul dezgheţ adevărat din România postbelică, în contextul căreia partidul a încurajat destalinizarea intelectuală şi a renunţat temporar la metodele birocratic-administrative în chestiunile culturale.
În timpul perioadei de consolidare a puterii (1965-1970), Ceauşescu a folosit strategia de a vizita întreprinderi industriale, cooperative agricole şi instituţii academice de pe tot cuprinsul României, creând imaginea unui lider popular199. Ceauşescu a convocat şi efectivele Ministerului de Interne – adică poliţia secretă – şi a criticat excesele din perioada stalinistă. A promis respectarea fără rezerve a legalităţii socialiste de către aparatul de partid şi de stat. Invocarea democraţiei interne din partid nu exprima, însă, tendinţa lui Ceauşescu spre liberalizare, ci intenţia sa de a submina grupul conducător tradiţional. O facţiune legată direct de noul secretar general se afla în plină ascensiune în PCR, în timp ce elita lui Gheorghiu-Dej era marginalizată şi neutralizată treptat.
197 Gail Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania, Berkeley, University of California Press, 1998.
198 Paul Lewis, Diplomats Cite Growing Signs of Ceauşescu’s Illness, în „New York Times”, 17 decembrie 1985; Ceauşescu’s Illness, în „The Economist”, 1 august 1985.
199 Pentru o analiză inspirată a strategiei lui Ceauşescu de a efectua vizite de o amplă publicitate în fabrici, cooperative agricole şi în alte instituţii socialiste pentru a-şi crea o aură de legitimitate, vezi Cristina Petrescu, Vizitele de lucru. Un ritual al Epocii de Aur, în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp. 229-238.

Pe parcursul acestei perioade (1965-1970), activiştii de partid a căror carieră sub Gheorghiu-Dej fusese legată de poziţia influentă deţinută de Ceauşescu – aceea de secretar al Comitetului Central însărcinat cu problemele organizatorice (cu cadrele) – au constituit baza sa de putere în partid. Acest „grup al aparatului de partid” a asigurat triumful lui Ceauşescu asupra rămăşiţelor Biroului Politic din vremea lui Gheorghiu-Dej, baronii stalinişti care crezuseră că noul secretar general va urma supus sugestiile lor şi se va conforma regulilor „conducerii colective”. Ceauşescu a acţionat însă cu rapiditate pentru a-şi impune stilul propriu în partid.
Prima declaraţie oficială majoră a lui Ceauşescu a fost raportul său politic la Congresul al IX-lea al partidului (19-24 iulie 1965). Pregătirile pentru acest congres începuseră în vara lui 1964, atunci când Gheorghiu-Dej i-a desemnat pe Ceauşescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi Leonte Răutu să întocmească cele mai importante documente. Gheorghiu-Dej intenţiona ca viitorul Congres al IV-lea al PMR să celebreze triumful absolut al facţiunii staliniste naţionale, declaraţia de autonomie a României în cadrul CAER şi a Pactului de la Varşovia, deschiderea faţă de Iugoslavia, Franţa şi chiar Statele Unite, precum şi rolul decisiv al primului secretar în toate acestea.
În 1964, nici restructurarea conducerii partidului şi nici redenumirea partidului nu se aflau pe ordinea de zi. Însă, sănătatea lui Gheorghiu-Dej s-a deteriorat rapid în primele luni ale lui 1965, fapt ce a schimbat dramatic cursul evenimentelor. Gheorghiu-Dej a murit pe data de 19 martie 1965, fără a desemna un moştenitor politic. Ceauşescu le-a promis baronilor dejişti că le va permite să-şi păstreze poziţiile cheie din partid şi se poate spune că s-a ţinut de cuvânt. Emil Bodnăraş a murit în postul său, iar Ion Gheorghe Maurer s-a retras în 1974 de bună voie şi în condiţiile impuse de el însuşi. După 1990, Maurer a declarat în diverse interviuri că l-a susţinut fără rezerve pe noul lider pentru că acesta era respectuos şi pentru că avea o „pasiune pentru citit”.
Imediat după înmormântarea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a început o campanie pentru obţinerea supremaţiei în partid. Şedinţele organizate în diverse ministere, vizitele de lucru în întreprinderi şi ferme colective, contactele cu delegaţiile comuniste din străinătate, toate sugerau o energie care deosebea clar stilul politic al noului lider de cel al predecesorului său. Din această serie de întâlniri, cele cu conducerea Securităţii şi a Uniunii Scriitorilor – poliţia secretă şi ideologii – au fost cele mai importante. În lunile mai şi iunie ale anului 1965, Ceauşescu vorbea deja despre nevoia de a întări legalitatea socialistă şi de a îngădui o mai mare diversitate în creaţia artistică, iar „Scânteia” a tipărit o parte dintre aceste observaţii.
Era previzibilă neutralizarea a două dintre cele mai importante figuri politice asociate cu represiunea politică şi cu dogmatismul cultural al epocii lui Gheorghiu-Dej – Alexandru Drăghici, de la Securitate, şi Leonte Răutu, şeful Propagandei. De fapt, imediat după moartea lui Gheorghiu-Dej, poziţia lui Răutu a fost serios slăbită: el fusese ales secretar al Comitetului Central, dar acum împărţea conducerea propagandei şi culturii cu fostul său adjunct, Paul Niculescu-Mizil, care devenise şi el secretar.
Chiar înainte de Congresul al IX-lea, o plenară a Comitetului Central a anunţat că foştii membri ai Partidului Social-Democrat Român, care se alăturaseră ulterior comuniştilor, vor fi consideraţi veterani ai partidului. Mai mult, a fost acceptată propunerea lui Ceauşescu ca denumirea de „Partidul Muncitoresc Român” să fie schimbată în „Partidul Comunist Român”200. Aceasta a fost mai mult decât o schimbare de titulatură: Ceauşescu dorea să sublinieze continuitatea istorică a mişcării revoluţionare din România şi rolul PCR în sinteza tuturor tradiţiilor anticapitaliste ale ţării. Modificarea numelui partidului a implicat şi renumerotarea congreselor: astfel, Congresul al IV-lea al PMR a devenit Congresul al IX-lea al PCR. Până la conferinţa naţională din octombrie 1945, când Ceauşescu fusese ales membru
200 Pensiile se calculau pe baza vechimii ca membru de partid; cu cât cineva intrase mai devreme în partid, cu atât pensia sa era mai mare.
al Comitetului Central pentru prima dată, numele partidului fusese Partidul Comunist din România, iar obiectivul său central îl constituise îndeplinirea sarcinilor desemnate de Comintern şi de agenţiile sovietice care i-au succedat. Mitul lui Ceauşescu s-a bazat de la început pe o presupusă existenţă continuă în partid a unui nucleu eroic, care a urmărit cu consecvenţă să-şi păstreze autonomia. Momentele stânjenitoare din istoria partidului au fost ignorate în mod convenabil. Abia în 1966, la cea de-a patruzeci şi cincea aniversare a fondării Partidului Comunist din România, Ceauşescu va aborda aceste probleme, insistând mai mult sau mai puţin explicit asupra faptului că toate erorile esenţiale ale strategiei comuniste din ilegalitate se produseseră în primul rând din cauza existenţei în conducerea partidului a multor persoane aparţinând altor grupuri etnice.
Declaraţia din aprilie 1964 a fost menţionată doar formal în raportul lui Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Ideea centrală a fost aceea că, dat fiind că Gheorghiu-Dej murise, iar Ceauşescu îşi asumase guvernarea, o nouă epocă începuse atât pentru partid, cât şi pentru ţară. Prezenţa la acest congres a unor personalităţi de la vârful marilor partide ale „sistemului socialist mondial”, precum Leonid Brejnev, prim-secretar al PCUS de la îndepărtarea lui Hruşciov în octombrie 1964 şi Deng Xiaoping, numărul patru – după Mao Tzedun, Liu Shaoqi şi Zhou Enlai – în Partidul Comunist Chinez, au întărit legitimitatea internaţională a noului lider. În deschiderea congresului, Ceauşescu a propus un moment de reculegere în memoria lui Gheorghiu-Dej201.
Un grup de ideologi, din care făceau parte Paul Niculescu-Mizil şi Dumitru Popescu (între timp, cel de-al doilea devenise redactorul şef al „Scânteii”) au pregătit raportul lui Ceauşescu către congres. Spre deosebire de Gheorghiu-Dej, care lăsase pregătirea unor astfel de documente în seama comisiilor, Ceauşescu a participat direct la formularea tezelor. Gheorghe Apostol a avut misiunea de a prezenta raportul referitor la noul statut al partidului202. Raportul lui Apostol menţiona că Biroul Politic conducea activitatea partidului între plenarele Comitetului Central. În ultima zi a congresului, Apostol a anunţat că plenara noului Comitet Central îl alesese în unanimitate pe Ceauşescu drept secretar general, indicând o deosebire clară faţă de poziţia oficială de prim-secretar a lui Gheorghiu-Dej.
Ceea ce s-a întâmplat a fost, de fapt, o lovitură de partid. Ignorând cele discutate cu două zile în urmă şi fără a oferi vreo explicaţie, Ceauşescu a anunţat că vechiul Birou Politic urma să fie înlocuit de două organisme noi: un Prezidiu Permanent şi un Comitet Executiv. Asemănarea cu modelul chinezesc al unui Birou Politic numeros dublat de un mic cerc intim al puterii, numit Comitetul Pemanent, era frapantă. Rolul prezidiului era neclar: trebuia să se ocupe de problemele curente, în timp ce Comitetul Executiv urma să conducă partidul între plenare. Chiar şi cei specializaţi în detaliile obscure ale structurii de partid au avut dificultăţi încercând să facă deosebirea între cele două responsabilităţi. Scopul principal, însă, a fost acela de a-i elimina pe Alexandru Moghioroş şi pe Petre Borilă din vârful piramidei – adică din Prezidiul Permanent – deşi ei au rămas membri ai Comitetului Executiv. Un alt scop a fost acela de a lărgi grupul conducător prin includerea în comitetul executiv a lui Paul Niculescu-Mizil, a lui Gheorghe (Gogu) Rădulescu şi a lui Constantin Drăgan, care aveau o legătură directă cu Ceauşescu, precum şi numirea lui Iosif Banc, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Mihai Gere, Petre Lupu (Lupu Pressman) şi Ilie Verdeţ, foşti subordonaţi ai lui Ceauşescu în ramura organizatorică a Comitetului Central, ca membri supleanţi ai Comitetului Executiv şi ai Secretariatului. Personajele erei Gheorghiu-Dej erau astfel înlocuite de figuri noi, care au urcat rapid sub patronajul secretarului general Ceauşescu.
Ceauşescu a exercitat o influenţă formidabilă asupra compoziţiei Secretariatului, un organ omnipotent în partidele leniniste. Alexandru Drăghici, un prieten drag şi profund urât
201 Vezi Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 14.
202 Ibidem, pp. 330-352.

de către noul lider, era numărul doi, primul după secretarul general, dar, în realitate, numirea în Secretariat a lui Drăghici, care conducea poliţia secretă din 1952, a reprezentat începutul sfârşitului carierei sale politice203. La câteva zile după încheierea congresului, Drăghici şi-a pierdut poziţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de ministru de Interne. Cornel Onescu, fost şef de secţie în ramura organizatorică a Comitetului Central supravegheată de Ceauşescu, a devenit noul ministru de Interne. Ceilalţi noi membri ai Secretariatului erau fie oamenii lui Ceauşescu, ca Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilineţ şi Virgil Trofin, fie persoane devenite inutile precum Alexandru Moghioroş, care era grav bolnav, fie cameleoni politici precum Leonte Răutu. Aceştia toţi l-au glorificat pe Ceauşescu ca pe un lider vizionar, susţinător ardent al independenţei, strateg inspirat al economiei planificate, promotor al „noii revoluţii agrare” şi „arhitect al destinului naţional”204.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Ascensiunea clanului Ceausescu”

  1. Amintiri din gulagul comunist (I) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 6th, 2015 at 15:03

    […] Analiza dictaturii comuniste (XII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XIII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 9th, 2015 at 15:08

    […] Analiza dictaturii comuniste (XII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XIV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 13th, 2015 at 14:05

    […] Analiza dictaturii comuniste (XII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 17th, 2015 at 12:00

    […] Analiza dictaturii comuniste (XII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XVI) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 19th, 2015 at 15:14

    […] Analiza dictaturii comuniste (XII) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker