Miturile clanului Ceauşescu

duminică, martie 8, 2009 19:19
Posted in category Dictatura comunistă

Nicolae CeausescuAgonia partidului

La sfârşitul anului 1965 sau la începutul lui 1966, Ceauşescu l-a însărcinat în secret pe Vasile Patilineţ, un mare specialist în dosare politice, cu lansarea unei anchete privind represiunea internă din partid din anii 1950205. Această idee era legată de strângerea de documente referitoare la implicarea directă a lui Alexandru Drăghici în asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Congresul al IX-lea a devenit unul dintre miturile fondatoare ale cultului lui Ceauşescu. Dincolo de sloganurile lipsite de conţinut şi de exagerările linguşitoare, există un sâmbure de adevăr în ideea că acest congres a schimbat elemente importante din viaţa socială, economică şi culturală a României. Pentru câţiva ani, ziarele au devenit interesante, viaţa literară uimitor de relaxată şi a existat o reală deschidere faţă de Occident, ce s-a manifestat şi prin importul de filme, traducerea de cărţi şi modificarea repertoriului teatrelor. Congresul al IX-lea a creat mitul lui Ceauşescu prezentat ca un reformator politic, ca un om rezonabil, reprezentant al dezgheţului faţă de dogmatismul şi obscurantismul erei lui Gheorghiu-Dej. Mai mult, manipulând cu abilitate pasiunile, animozităţile şi informaţiile confidenţiale din arhivele secrete ale partidului, Ceauşescu a reconfigurat structura politică de la vârf pentru a întări grupul de activişti care îi datorau totul şi care erau gata să-l susţină fără nici o ezitare.

Reuşind să aducă la Bucureşti figuri importante ale comunismului mondial, inclusiv pe liderii unor partide aflate într-o acerbă competiţie ideologică – nu numai Brejnev şi Deng au asistat la congres, ci şi Ramiz Alia, numărul doi în Albania, Walter Ulbricht, primul secretar al Partidului Socialist Unit din Germania şi preşedintele Consiliului de Stat al RDG, Todor Jivkov, liderul bulgar, Edvard Kardelj, ideologul titoismului, Dipa Nusantara Aidit, liderul partidului comunist indonezian şi Dolores Ibárruri, care conducea Partidul Comunist Spaniol din exil – Ceauşescu s-a impus ca un actor important în aceste conflicte din ce în ce mai acute. La un an şi câteva luni după Declaraţia din aprilie 1964, Bucureştiul se definea din nou ca un centru autonom în dezbaterile din mişcarea comunistă, care refuza să urmeze atât linia sovietică, cât şi cea chineză.

203 La deschiderea congresului, Elena Ceauşescu se afla în primul rând, îmbrăcată în alb, alături de soţia lui Alexandru Drăghici, Marta (născută Cziko), care la vremea aceea părea să-i fie prietenă apropiată. În vara anului 1965 cele două şi-au petrecut vacanţa împreună la Karlovy Vary, în Cehoslovacia. După moartea lui Dej, cuplurile Ceauşescu şi Drăghici s-au întâlnit frecvent pentru a juca împreună biliard sau popice.
204 Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Constantin Drăgan, Alexandru Moghioroş, Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Gogu Rădulescu, Leontin Sălăjan şi Ştefan Voitec erau cei 15 membri ai Comitetului Executiv. Erau 10 membri supleanţi: Iosif Banc, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Dumitru Coliu, Florian Dănălache, János Fazekás, Mihai Gere, Petre Lupu, Ilie Verdeţ şi Vasile Vîlcu. Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş şi Alexandru Drăghici formau prezidiul permanent. Secretariatul era compus din secretarul general Nicolae Ceauşescu şi 8 secretari: Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Mihai Dalea, Manea Mănescu, P. Niculescu-Mizil, Vasile Patilineţ, Leonte Răutu şi Virgil Trofin; vezi Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, p. 739.
205 Vezi memoriile fostului general în poliţia secretă, Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere, 1966-1968. Ancheta cazului Pătrăşcanu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1999.

Congresul al IX-lea al PCR a fost momentul la care au fost definite cele mai importante dintre opţiunile ideologice şi politice ale socialismului lui Nicolae Ceauşescu, inclusiv teza privind omogenizarea socială şi etnică a naţiunii române, accentul pus pe industrializare şi pe folosirea la maximum a resurselor interne, prezentarea liderului de partid ca un simbol al unităţii de monolit a partidului şi poporului, neutralitatea activă în cadrul mişcării comuniste mondiale, restabilirea relaţiilor cordiale cu unele dintre partidele comuniste occidentale, în special cu cel spaniol şi cu cel italian, în efortul de a consolida o linie comună de opoziţie faţă de manevrele hegemonice ale Moscovei şi retorica democraţiei interne, asociată cu imaginea lui Ceauşescu în postura de campion al legalităţii, dreptăţii, eticii şi echităţii socialiste. Evident, multe dintre aceste teze au fost reformulate şi reconsiderate în anii următori, astfel încât Congresul al IX-lea nu a rămas decât o referinţă reverenţioasă pentru acei nostalgici faţă de neîndeplinitele promisiuni de relaxare şi înnoire 206.

În acelaşi timp, ar fi interesant de stabilit în ce măsură noul „îngheţ“, restalinizarea sau, mai precis, re-radicalizarea care a avut loc după 1968 s-a petrecut în conformitate cu un plan sau, cu alte cuvinte, se pune întrebarea de ce linia de reforme moderate dar reale nu a fost continuată. Personalitatea liderului ne oferă un răspuns parţial, în timp ce natura elitei comuniste româneşti este responsabilă pentru rest: lipsa unor dimensiuni morale şi intelectuale din partea acesteia, utilizarea oportunistă a naţionalismului în scopuri personale şi izolarea arogantă şi narcisistă faţă de dezbaterile reale ale stângii europene. Privind retrospectiv, este clar că existau motive de nelinişte în iulie 1965. Tonul patetic-patriotic al raportului lui Ceauşescu, manevrele bizantine de culise, executate cu un dispreţ total faţă de participaţii la congres şi laudele excesive la adresa liderului – o mostră tulburătoare a ceea ce urma să devină o idolatrie din ce în ce mai sufocantă – toate puteau fi considerate motive de îngrijorare, chiar dacă luăm în considerare tentaţia spre ceea ce Timothy Garton Ash a numit determinism retrospectiv207. Existau, însă, şi motive de speranţă, iar în 1965 nu au fost puţini cei care au văzut în noul lider şi în linia sa promisiunea unei indulgenţe mai mari, a unei obtuzităţi mai mici şi a unei represiuni mai reduse decît pe timpul domniei lui Gheorghiu-Dej.

Pe data de 7 mai 1966, Ceauşescu a ţinut o cuvântare semnificativă cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării partidului. Multe dintre dogmele sacrosancte până atunci au fost puse sub semnul întrebării în mod direct de către tânărul şi, până în acel moment, reformistul secretar general. O teză importantă a fost aceea că PCR a fost continuatorul luptei seculare a românilor pentru independenţă, pentru crearea statului naţional unitar român, pentru progres social şi civilizaţie 208.

Anul 1968 a fost crucial pentru stabilirea viitorului comunismului naţional românesc şi a evoluţiei sale către „socialismul dinastic” în care se va transforma în final ceauşismul. Prologul acestei transformări l-a constituit Conferinţa Naţională a partidului din decembrie 1967 (prima adunare de acest fel din octombrie 1945), la care Ceauşescu a respins sugestiile reformiştilor de la vârf de a recunoaşte rolul relaţiilor de piaţă în socialism şi a apărat preceptele tradiţionale staliniste privind rolul preponderent al industriei grele şi nevoia de a dezvolta mai departe economia de comandă. La această conferinţă, Chivu Stoica, un vechi militant al partidului, a demisionat din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi a fost înlocuit de Ceauşescu. În mai puţin de trei ani de la moartea lui Gheorghiu-Dej, succesorul său devenise conducătorul incontestabil atât al partidului, cât şi al statului.

206 Vladimir Tismăneanu, Congresul al IX-lea şi geneza mitului Ceauşescu, în „22”, nr. 33, 15-21 august 2000, pp. 12-13.
207 Timothy Garton Ash, Conclusions în Sorin Antohi şi Vladimir Tismăneanu (coord.), Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Budapest, Central European University Press, 2000, p. 396.
208 Nicolae Ceauşescu, Partidul Comunist Român – Continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, pp. 145-146.

În aprilie 1968, cu ajutorul oamenilor săi credincioşi din aparatul de partid, Ceauşescu a lansat un atac radical la adresa liderului defunct, Gheorghiu-Dej. Plenara Comitetului Central din 22-25 aprilie 1968 a dezvăluit intenţia lui Ceauşescu de a-şi consolida legitimitatea printr-o acuzaţie gravă la adresa abuzurilor comise de predecesorul său. Făcând public rolul jucat de Gheorghiu-Dej în atrocităţile staliniste din anii 1950, Ceauşescu şi-a cultivat propria imagine de restaurator al legalităţii. Reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor lideri comunişti executaţi sau închişi sub Gheorghiu-Dej a consolidat poziţia de apărător al legalităţii socialiste a secretarului general209. Atacul nu a fost îndreptat numai împotriva lui Gheorghiu-Dej, ci şi împotriva celor mai apropiaţi acoliţi ai săi. Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne, a fost exclus din partid, iar Ceauşescu a menţionat că şi alţi foşti membri ai Biroului Politic din timpul lui Gheorghiu-Dej erau vinovaţi pentru abuzurile din anii 1950. Drăghici, executantul, şi Gheorghiu-Dej, inspiratorul acestuia, au fost aspru criticaţi pentru greşelile perioadei staliniste, în timp ce nimeni nu a pomenit despre implicarea lui Ceauşescu în acele evenimente 210.

Pe lângă Pătrăşcanu şi Foriş, au fost reabilitaţi şi alţi militanţi comunişti importanţi, inclusiv cei căzuţi victime în timpul Marii Epurări staliniste, precum şi Miron Constantinescu, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu. Destalinizarea simulată a lui Ceauşescu a urmat, mai degrabă, linia reţinută a lui Novotny sau a lui Jivkov, decât linia mai puţin conciliatoare a lui Gomułka211. Ceauşescu a încercat să câştige favorurile supravieţuitorilor partidului din perioada de ilegalitate (1924-1944), cărora li s-a cerut să-şi scrie „memoriile” în scopul: (1) de a arăta că Gheorghiu-Dej nu fusese decât un membru marginal al partidului în perioada de clandestinitate; şi (2) de a amplifica rolul jucat de Ceauşescu în istoria mişcării revoluţionare. Comisia însărcinată cu reabilitarea lui Pătrăşcanu a fost condusă de Gheorghe Stoica, un veteran al partidului din ilegalitate şi aparatcic cominternist, de Vasile Patilineţ, secretarul Comitetului Central însărcinat cu Securitatea şi de colonelul Grigore Răduică, şeful Secţiei Militare a CC. Deşi comisia a discutat şi reabilitarea politică a Anei Pauker, nu s-a făcut nici un anunţ public în legătură cu această problemă spinoasă. În septembrie 1968, un comunicat al Tribunalului Suprem a anunţat reabilitarea judiciară a lui Vasile Luca şi a celor asociaţi cu acesta, condamnaţi în 1954 în baza unor acuzaţii inventate. Totuşi, tablouri reprezentându-i pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au fost expuse în cadrul expoziţiei permanente de la Muzeul de Istorie a Partidului.

Tot în aprilie 1968, Charles de Gaulle a vizitat România şi l-a felicitat pe Ceauşescu pentru pretinsa sa independenţă212. Linia independentă a politicii externe promovate de Ceauşescu ilustra versiunea de comunism reformist a acestuia. El şi-a distanţat ţara de Uniunea Sovietică menţinând relaţii diplomatice cu Israelul după 1967 şi, printr-o mişcare spectaculoasă, condamnând cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, sub conducerea sovieticilor, în august 1968.

Condamnarea de către Ceauşescu a intervenţiei Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia merită o analiză mai detaliată, chiar dacă la treizeci de ani după evenimente se

209 Cu privire la destinul lui Pătrăşcanu, vezi H. Carrère d’Encausse, Le Grand frère, pp. 118-120 şi Ghiţă Ionescu, Was Pătrăşcanu a Potential Tito? în idem, Communism in Rumania, pp. 151-156.
210 Drăghici nu a fost însă niciodată judecat pentru abuzurile din anii 1950 şi i s-a acordat o substanţială „pensie personală”, precum şi alte beneficii rezervate membrilor din ilegalitate ai partidului. De altfel, nici un proces al torţionarilor şi autorilor farselor judicare din perioada stalinistă nu a avut loc în România lui Ceauşescu.
211 Chiar şi un veteran al partidului precum Gheorghe Apostol a fost înşelat de campania de destalinizare simulată a lui Ceauşescu. Imediat după plenara din 22-25 aprilie, pe 30 aprilie 1968, Apostol a scris un scurt articol intitulat Încotro ne îndreptăm, extrem de critic la adresa campaniei împotriva lui Dej şi a politicii de reabilitări ipocrite şi selective orchestrate de Ceauşescu, pe care la trimis spre publicare la „Scânteia”. Articolul nu a fost publicat niciodată; mai mult, acesta a provocat declinul politic al lui Apostol, care a culminat cu atacul înveninat al lui Ceauşescu împotriva sa de la Congresul al X-lea al PCR (6-12 august 1969).
212 Pentru detalii interesante privind vizita lui Charles de Gaulle în România, vezi Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.

poate spune că Primăvara de la Praga nu a fost altceva decât o iluzie politică. Primăvara de la Praga a reprezentat una dintre crizele de succesiune ale comunismului mondial, inaugurate de Revoluţia maghiară în 1956. Lecţia maghiară, după cum a afirmat Alexander Dubček în memoriile sale, a influenţat în mod esenţial stabilirea tacticii liderilor cehoslovaci, precum şi deciziile luate de ţările din Pactul de la Varşovia. Structurile de putere care se conturau la Bucureşti, limitele reformelor iniţiate de Ceauşescu şi măsura în care comuniştii români aprobau abandonarea treptată a modelului bolşevic în favoarea unuia mai democratic au fost factorii cheie care au dus la „excepţionalismul” românesc în comparaţie cu experimentul cehoslovac.

Pentru a reconstitui contextul istoric al Primăverii de la Praga, trebuie menţionat că au existat evenimente importante care au precedat-o: îndepărtarea lui Hruşciov în octombrie 1964 şi ascensiunea echipei Brejnev-Kosîghin – cu alte cuvinte, abandonarea reformelor dublată de o restalinizare parţială în URSS, persecutarea disidenţei intelectuale la Moscova, care a culminat cu faimosul proces Andrei Siniavski – Iuri Daniel în 1966, naşterea eurocomunismului odată cu „nota memorialistică” a liderului comunist italian Palmiro Togliatti, scrisă la Ialta în URSS, cu puţin înainte de moartea sa în vara lui 1964, intensificarea polemicii sino-sovietice şi ruptura inevitabilă din lumea comunistă. În România, Congresul al IX-lea a marcat ambivalenţa acelei perioade: pe de-o parte, o deschidere în stil titoist şi autonomie externă, iar pe de altă parte, concentrarea puterii în mâinile lui Ceauşescu şi a susţinătorilor săi necondiţionaţi. Prin urmare, paradoxul care a alimentat pretenţia lui Ceauşescu de a fi recunoscut ca un exponent al liniei bazate pe suveranitate şi demnitate naţională a devenit evident mai ales după 1968. Dialectica destalinizării şi desovietizării evoluase şi numai după august 1968 a devenit clar că balanţa se înclina în favoarea celei din urmă.

În România, Ceauşescu a continuat să exercite controlul absolut, în ciuda declaraţiilor prieteneşti la adresa noii conduceri de la Praga. Programul de Acţiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia, adoptat în aprilie 1968, a fost publicat doar fragmentar, evitându-se orice referire la abolirea cenzurii şi la înfiinţarea unor asociaţii politice şi culturale independente. Ceauşescu a folosit reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor persoane persecutate pe vremea lui Gheorghiu-Dej pentru a-şi consolida propria-i poziţie în partid şi nu pentru a formula o condamnare radicală a poliţiei secrete. Rolul jucat de conducerea de partid în îngăduirea (sau chiar plănuirea) terorii staliniste a fost limitat în mod convenabil doar la Gheorghiu-Dej şi la Drăghici. Stalinismul nu a fost niciodată examinat cu seriozitate şi în mod autocritic în România de dinainte de 1989. Nici una dintre figurile democratice de frunte ale României, care sfârşiseră ca victime ale represiunii staliniste, nu a fost reabilitată sub Ceauşescu.

Departe de a recunoaşte rolul pieţei în economie, comuniştii români au continuat să ceară realizarea unei rate ridicate de creştere industrială, bazându-se pe un model anacronic de autosuficienţă economică. Solidarizarea lor cu Dubček a fost determinată de respingerea comună a pretenţiilor imperialiste ale URSS, şi nu pe asemănări în privinţa politicii interne. Atunci când un grup de intelectuali a publicat la Praga, în iunie 1968, „Manifestul celor două mii de cuvinte”, presa strict supravegheată de la Bucureşti a ignorat complet acest apel pentru un pluralism accentuat în cadrul sistemului. Abandonarea leninismului ca ideologie a partidului nu se afla pe ordinea de zi la Bucureşti.

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Miturile clanului Ceauşescu”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XIV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 13th, 2015 at 14:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 17th, 2015 at 11:59

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XVI) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 19th, 2015 at 15:15

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XVII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 21st, 2015 at 15:08

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XVIII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 26th, 2015 at 17:17

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIII) […]

Adauga un comentariu