Legislatia cu caracter represiv in Romania comunista

duminică, mai 10, 2009 7:22
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismLegislaţia cu caracter represiv în România comunistă

În totalitarismul comunist, retorica „duşmanului de clasă” acoperă zone de referinţă întinse. Locul rezervat „duşmanului” este esenţial. Deşi toate doctrinele extremiste se servesc de principiul cine nu este cu mine este împotriva mea, împrumutat din Evanghelie, „nu toate continuă cu cine este împotriva mea trebuie să piară şi nu toate dispun de mijloacele statului totalitar pentru a pune în practică acest principiu”1. Duşmanul este identificat în interiorul ţării, ascuns sub aparenţe paşnice şi inofensive; trebuie depistat şi anihiliat, împotriva lui se poartă „un război de exterminare” deplin justificat de aparatul de propagandă, la care este chemată întreaga suflare, prin lozinci mobilizatoare care cer „câinilor, o moarte de câine”, „să scăpăm de pleava societăţii” – după cum sunau sloganurile anilor stalinismului.
În realizarea acestui scop, pentru desfăşurarea cu succes a „luptei de clasă”, în regimul totalitar comunist aparatul represiv este cel mai eficient şi bine organizat. Reţeaua sa împânzeşte totul; izolat şi desprins de celelalte instituţii, este supus direct dictatorului, iar cei care îl compun sunt singura clasă „făţiş conducătoare”2 şi îşi impun criteriile şi scara lor de valori societăţii. Răspunzând ordinelor „conducerii superioare de partid”, acest mănunchi de oameni şi legi le defineşte drept interese superioare ale statului. De aici şi complexitatea relaţiilor stabilite cu ansamblul societăţii, în cadrul căruia operează în căutarea victimelor: greu de fixat în panopticul de instituţii şi figuri publice cotidiene, aparatul reprezintă legea şi este în acelaşi timp deasupra ei. Securişti, procurori, judecători, miliţieni, tribunale, gardieni, închisori, lagăre – un mister malefic le înconjoară şi perpetuează puterea sistemului în timp. În apropierea lui, dispreţul celui cinstit, servilismul micului slujbaş al regimului şi interesul cinic al delatorului se împletesc cu teama. Legile şi regulile utilizate de aparatul represiv în controlul exercitat asupra societăţii au la bază tocmai cultivarea acestui sentiment; aşa se face că „victima şi călăul nu sunt singurii actori ai dramei”3 – la ea participă întreaga societate.
Punctul de pornire al acestui mecanism de dominare a conştiinţelor l-a reprezentat legiferarea terorii, care a debutat în sistemul comunist cu Decretul despre teroarea roşie, votat de conducerea Sovietelor la 5 septembrie 1918. În textul său se stipula izolarea „duşmanului de clasă” în lagăre de concentrare şi împuşcarea „conspiratorilor”: „Numele celor executaţi vor fi date publicităţii, specificându-se motivele pentru care s-a aplicat această măsură”4. Duritatea unor asemenea prevederi nu a dispărut odată cu încheierea Războiului Civil. Mai mult, în momentul în care în 1922 se trecuse la elaborarea Codului Penal sovietic, Lenin îl sfătuia pe autor: „Legea nu trebuie să abolească teroarea…”. Lenin a dictat în aceleaşi împrejurări ceea ce avea să devină esenţa punitivă a sistemului şi baza de acţiune a poliţiei politice: „Propaganda, agitaţia, apartenenţa sau colaborarea cu organizaţiile ce sprijină acea parte a burgheziei internaţionale care nu recunoaşte dreptul sistemului comunist de a înlocui capitalismul şi încearcă să-l răstoarne prin forţă, prin intervenţie, prin blocadă, spionaj şi alte metode similare, va atrage condamnarea la moarte”. Sugestiile au fost luate în considerare la elaborarea Secţiunii crimelor contrarevoluţionare din Codul Penal al URSS5, care avea să capete sub Stalin, prin modificări şi adăugiri, noi valenţe represive.
Teroarea ca politică de stat este una din învăţăturile leniniste. Dictatura proletariatului „nu înseamnă altceva decât puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, notase Lenin în 1920. Poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie pedepse, aplică forţa, creează o nouă lege revoluţionară”; în opinia liderului bolşevic, violenţa aplicată în numele dictaturii proletariatului este „justiţia revoluţionară”. Doctrina leninistă, substanţial îmbogăţită de practica terorii exercitată două decenii de către Stalin şi legalizată prin Codul Penal sovietic au stat la baza legiferărilor punitive ale „democraţiilor populare” din Europa de est.
1 Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 122.
2 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 557.
3 André Glucksmann, op. cit., p. 16.
4 D. Volkogonov, op. cit., p. 266.
5 Ibidem, p. 270.

Codul Penal – baza publică a represiunii comuniste
La 27 februarie 1948 (după numai patru zile de la căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu) era republicat Codul Penal6. Modificările aduse acestuia sub coordonarea fostului ministru al Justiţiei au constituit baza legislativă prin care puterea judecătorească, substituită intereselor de clasă ale noului regim „democrat popular”, a pus la îndemâna Securităţii Poporului mijloace eficace de acţiune împotriva opozanţilor politici. Ulterior, în funcţie de necesităţile stabilite de aparatul represiv, s-au făcut modificări ale acestei prime variante, care contraveneau chiar unor principii fundamentale de drept. În momentele premergătoare ale arestării demnitarilor fostului regim, a unor personalităţi politice din partidele istorice, a fruntaşilor legionari ori a foştilor poliţişti, jandarmi sau ofiţeri de informaţii, s-au schimbat şi dispoziţii generale ale Codului Penal. Aceste noi prevederi au încălcat îndeobşte principiul potrivit căruia o lege nu poate acţiona retroactiv (în cazul unor fapte petrecute înainte de promulgarea ei) şi au dat Securităţii posibilitatea să efectueze valuri masive de arestări.
Astfel, dacă în articolul 1 din Dispoziţiile generale ale Codului Penal în varianta sa din 1948 se prevedea la alineatul 1 că „nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care în timpul când a fost săvârşită nu era prevăzută de lege şi nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranţă”, prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 19497, acest alineat era reformulat, pierzându-şi esenţa, întrucât nu se mai menţiona principiul neaplicării retroactive a prevederilor penale. În urma modificării, Codul Penal stipula doar că „Legea penală are drept scop apărarea RPR şi a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială faţă de persoanele care săvârşesc asemenea fapte”8.
În Codul Penal din 1948, aplicarea retroactivă era dispusă explicit în cazul unor măsuri de siguranţă, care însoţeau sau înlocuiau pedepse penale (de la internarea în ospicii, la stabilirea domiciliului obligatoriu, a interdicţiilor de a locui într-o anume localitate sau a o părăsi ş.a.), dispunându-se: „Legile care prevăd măsuri de siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii lor în vigoare” (articolul 4). Acest paragraf a dus în urma aplicării sale abuzive la încălcarea unor norme fundamentale de drept, fiind primul pas într-un complex de măsuri care i-au urmat: prin emiterea decretelor, hotărârilor şi ordinelor MAI, s-a constituit „cadrul legal” în care instituţiile cu atribuţii represive au declanşat valurile de deportări, înfiinţarea de colonii de muncă şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsuri la care au fost supuşi aproximativ 150000 de indezirabili ai regimului.
Dacă în Codul Penal în varianta sa din 1948 se prevede în primul articol principiul neaplicării retroactive a pedepselor (cum am văzut însă, cu excepţia măsurilor de siguranţă), în varianta modificată prin Decretul 187 din aprilie 1949, Titlul 2, Capitolul I privind aplicarea legii penale în timp, nu se mai face nici o menţiune privind acest principiu de drept. Ulterior, cum vom arăta mai jos, el a fost chiar încălcat explicit în conţinutul unor decrete şi hotărâri care nu au fost date publicităţii.
Paralel cu aplicarea retroactivă a unor măsuri, s-a trecut şi la o mai clară definire a caracterului de clasă al legislaţiei penale. Dacă în varianta Codului Penal din 1948 se stabilea la alineatul 2 al articolului 1 pedepsirea faptelor „socialmente periculoase”, arătate la următorul paragraf ca „acele fapte care prin natura lor sau prin felul comiterii aduc atingere sau pun în primejdie siguranţa statului sau ordinea socială”, prin Decretul 187 din aprilie 1949, alineatul 3, textul era astfel reformulat: „Faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi pedepsite şi atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracţiuni”, urmând ca pentru incriminarea lor să fie utilizate dispoziţii legale pentru „infracţiunile asemănătoare”. Acest text oferea practic puteri discreţionare organelor de urmărire penală, fiind utilizat în speţă de către Securitate, care în anchetele sale a folosit din plin, sub coordonarea consilierilor sovietici „tehnica probelor indirecte” şi incriminarea „prin analogie” atunci când s-au stabilit infracţiunile. Textul a
6 Codul Penal republicat a apărut în „Monitorul Oficial“ nr.48 din 27 februarie 1948.
7 Publicat în „Buletinul Oficial” nr. 25, 30 aprilie 1949.
8 Vezi articolul 1 din Codul Penal. Text oficial cu modificările până la data de 20 mai 1955, urmat de o anexă de legi penale speciale, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură economică şi juridică, 1955.

fost abrogat prin Decretul nr. 102 din 29 februarie 19569, într-o perioadă în care autorităţile de la Bucureşti încercau să ţină pasul cu „spiritul Genevei”, dar lipsa sa a fost ulterior suplinită printr-o mai largă definire a obiectului legii penale. Astfel, în Codul Penal valabil de la data de 1 iunie 1958, articolul 1, care stabilea „legalitatea incriminării pedepsei şi măsurilor de siguranţă”, păstra definirea legii penale drept „apărătoarea RPR şi a ordinii sale de drept”, indicând ca fiind periculoase pentru societate „orice acţiuni sau omisiuni care aduc atingere structurii economice, sociale sau politice, ori siguranţei RPR, sau tulbură ordinea de drept statornicită de popor în frunte cu clasa muncitoare”10. Esenţa sistemului penal din România acelor ani putea fi şi a fost definită atunci drept o „justiţie de clasă”, îndreptată făţiş, declarat, împotriva opozanţilor regimului, fiind un instrument de lucru la îndemâna poliţiei politice.
*
Principalele prevederi penale cu caracter represiv între 1948-1964 au fost cuprinse la Titlul I, Crime şi delicte în contra statului din Cartea a II-a, Crime şi delicte în special, din Codul Penal al RPR. Cu modificări care ţin de cuantumul unor pedepse sau de lărgirea spectrului incriminărilor, acestea au rămas în general cu acelaşi conţinut în primele două decenii de regim comunist. Se poate sesiza totuşi o drastică înăsprire, care a constat în creşterea atât a pedepselor, cât şi în cea a posibilităţilor de acuzare aflate la îndemâna organelor de cercetare penală ale Securităţii, operată prin Decretul 318 din 195811. Nu întâmplător, întrucât în acel an s-a petrecut retragerea trupelor sovietice din RPR, pedepse exemplare (fără excepţie, condamnarea la moarte) au fost prevăzute la Secţiunea I, înalta trădare, articolele 184-188 şi 190-192, care incriminau crima de trădare de patrie, colaborare cu duşmanul pe timp de pace sau de război sau divulgarea de secrete privind capacitatea de apărare a ţării. Articolul 189 pedepsea tot cu moartea „actul incriminat îndreptat contra unui aliat cu care România luptă în comun”12. Anterior, la aceleaşi articole din Codul Penal se prevedea ca maximum de pedeapsă munca silnică pe viaţă13. Aceeaşi majorare de pedeapsă (de la muncă silnică la condamnarea la moarte) s-a operat prin Decretul 318 din 1958 în cazul articolului 194 din Secţiunea II, Spionajul. Sunt prevăzute pedepse cu moartea pentru spionii străini prinşi pe teritoriul României, iar în paragraful următor al aceluiaşi articol este incriminată „transmiterea de secrete statelor străine, organizaţiilor contrarevoluţionare sau persoanelor particulare, când acestea sunt în serviciul unor puteri străine”14. Acest text a fost introdus în Codul Penal prin Decretul nr. 202 din 1953 la acea dată pedeapsa maximă prevăzută fiind de 25 de ani15. În urma Decretului 318, ea a fost majorată la muncă silnică pe viaţă. Nu numai divulgarea de secrete era drastic pedepsită, ci şi cea a unor date care „nu sunt destinate publicităţii”, fără a intra în categoria secretelor de stat, sau chiar, pur şi simplu, transmiterea de orice fel de alte documente şi informaţii care „ar putea duce la subminarea regimului democrat popular”, faptă pasibilă de închisoare până la 15 ani (Decretul 202/1953), majorată la 25 de ani prin Decretul 318. Acest text de lege dispunea ca tentativa să fie pedepsită la fel ca şi fapta consumată, sancţionând drastic şi refuzul de a se întoarce în ţară al unui funcţionar cu „însărcinare de stat sau de interes obştesc” plecat în străinătate (pedeapsa putea ajunge până la 25 de ani închisoare, fiind însoţită de confiscarea averii şi interzicerea unor drepturi), în cazul în care acesta nu era condamnat la moarte în contumacie pentru trădare16.
Foarte des utilizate în condamnarea opozanţilor politici ai regimului în anii de maximă represiune (între 1948-1952 şi 1957-1959) au fost articolele 207-218 din Capitolul II privind Crime şi delicte contra siguranţei interioare a statului, grupate în Secţiunea I, Atentatul şi complotul contra ordinii constituţionale şi sociale a RPR, Secţiunea I bis, Subminarea economiei naţionale şi sabotajul
9 Publicat în „Buletinul Oficial” nr. 6, 29 februarie 1956.
10 Codul Penal. Text oficial cu modificările până la data de 1 iunie 1958, urmat de o anexă de legi penale speciale, Bucureşti, Editura Ştinţifică, 1958, pp. 21-22.
11 Publicat în „Buletinul Oficial” nr. 27, 21 iulie 1958.
12 Codul Penal…, ediţia 1958, p. 101.
13 Codul Penal…, ediţia 1955, pp.85-88.
14 Codul Penal. Text oficial cu modificările până la data de 1 decembrie 1960, urmat de o anexă de legi penale speciale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 111 (articolul 194, indice 2).
15 Publicat în „Buletinul Oficial” nr.15, 14 mai 1953.
16 Codul Penal…, ediţia 1960, p. 12 (articolul 194, indice 5).

contrarevoluţionar şi Secţiunea II, Alte crime şi delicte în contra siguranţei interioare a statului. Articolele din conţinutul acestui capitol al Codului Penal al RPR au fost fie adăugite prin Decretul 202/1953, fie modificate în sensul înăspririi pedepselor prin Decretele 318/195 şi 1/1959. Evoluţia în timp a prevederilor penale care incriminează acţiunile îndreptate „contra siguranţei interioare a statului” este sugestivă.
Articolul 207, care pedepseşte actele de teroare, a avut în prima sa variantă din 1948 o formulare mai puţin impregnată de spiritul „ascuţirii luptei de clasă”. Se stipula că acela care comite „acte violente” sau instigări „în scop de a schimba forma constituţională a RPR” este vinovat de „crima de surpare a ordinii constituţionale”, prevăzând pentru această infracţiune pedepse cu închisoarea între 5-10 ani şi degradare civică de la 3 la 5 ani. Prin Decretul 318/1958, actele violente devin „acte de teroare”, fiind pedepsite cu moartea şi confiscarea averii. Se adaugă două noi alineate, care prevăd sancţionarea cu muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi degradare civică vreme de 10 ani pentru „ameninţarea cu săvârşirea unor acte de teroare împotriva vieţii, integrităţii corporale ori a sănătăţii membrilor organelor de stat sau a persoanelor care desfăşoară o activitate cu caracter obştesc, comisă în legătură cu activitatea acestora”, respectiv cu închisoare corecţională între 3 şi 12 ani şi interdicţie corecţională de la 1 la 5 ani pentru „orice altă ameninţare sau defăimare a persoanelor arătate la alineatul precedent, comisă prin orice mijloace”17. În fine, prin Decretul 1 din 195918 s-a stipulat ca tentativa de săvârşire a actelor de terorism din primul paragraf al articolului 207 să fie pedepsită la fel ca şi fapta consumată. Practic, forma în care a operat în 1958-1959 acest articol al Codului Penal a împins protejarea sistemului şi a nomenclaturii la apogeu, dând frâu liber Securităţii în depistarea a sute de „organizaţii teroriste” şi mii de „acte de teroare”, a căror periculozitate faţă de sistem era vădit exagerată sau chiar inexistentă.
O armă redutabilă împotriva opozanţilor regimului sau a celor care, fără să se opună comunismului, nu îi apreciau, mai mult sau mai puţin deschis, ţelurile şi mijloacele, s-a dovedit a fi complexul de incriminări prevăzute în paragrafele articolului 209. Acest articol care pedepsea „uneltirea contra ordinii sociale” a suferit practic cele mai numeroase modificări faţă de forma sa iniţială, ajungând în anii de intensificare a represiunii un instrument penal foarte des folosit în formularea „concluziilor de învinuire” de către anchetatorii Securităţii. În primul Cod Penal al RPR din 1948, uneltirea nu a fost considerată o crimă, ci un delict, ceea ce automat modifica regimul pedepsei: se putea administra doar închisoare corecţională, o formă de detenţie mult mai uşoară. Erau socotite delicte de uneltire contra ordinii sociale şi pedepsite ca atare următoarele infracţiuni: propovăduirea prin viu grai a schimbării formei de guvernământ (închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interdicţie corecţională de la 1 la 3 ani), propaganda pentru răsturnarea violentă a ordinii în stat, constituirea de asociaţii secrete în acest scop, sau stabilirea de legături cu persoane şi asociaţii din străinătate în scopul uneltirii (fapte pentru care se prevedea închisoare corecţională de la 3 la 7 ani şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani). În finalul articolului, prin alineatele 3 şi 4 erau incriminate iniţierea şi participarea la „organizaţii de tip fascist, politice, militare şi paramilitare”, respectiv propaganda în favoarea acestora, pentru care se riscau pedepse de la 3 la 10 ani închisoare corecţională, în cazul propagandei, sau muncă silnică între 15 şi 25 de ani pentru iniţiere sau participare. Prin Decretul nr. 469 din 195719 s-a operat modificarea acestor prevederi. S-a renunţat la calificarea uneltirii drept delict, ea fiind socotită în noul text infracţiune, iar pedepsele au fost substanţial majorate. Textul prevedea de astă dată ca iniţierea, constituirea sau participarea la organizaţii sau asociaţii care urmăresc „schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice” să fie sancţionate cu muncă silnică de la 15 la 25 de ani şi degradare civică pe o durată de 5 până la 10 ani. Propaganda în favoarea unei asemenea organizaţii sau sprijinul de orice natură acordat membrilor ei se pedepsea, conform alineatului 2, cu închisoare corecţională între 3 şi 10 ani, urmată de o interdicţie corecţională de 3-5 ani. Tentativa se pedepsea ca şi fapta consumată. Ulterior, prin Decretul 318/1958, s-a introdus un nou alineat la acest punct, prin care se pedepseau cu muncă silnică între 5 şi 25 de ani, urmată de degradare civică pe timp de 10 ani „formele de agitaţie care au avut ori au
17 Acest alineat a fost abrogat prin Decretul 212, publicat în „Buletinul Oficial” nr. 8, 17 iunie 1960.
18 Publicat în „Buletinul Oficial” nr.1, 14 ianuarie 1959.
19 Publicat în „Buletinul Oficial” nr. 26, 30 septembrie 1957.

putut avea urmări deosebit de grave”, iar prin Decretul 212/1960 a fost incriminat faptul, la fel de drastic pedepsit, „de a lucra prin mijloace violente, pentru a produce teroare, teamă ori dezordine publică, cu scop de a schimba ordinea economică sau socială din România”.
Cea mai substanţială adăugire a prevederilor penale de la articolul 209 s-a făcut prin Decretul 202 din 1953, când s-a introdus Secţiunea 1bis, care condamna subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar. Prin articolul 209 indice 1, aceste acte, săvârşite în instituţii sau întreprinderi de stat „în scop contrarevoluţionar, în folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor capitaliste interesate” se pedepseau cu muncă silnică între 5 şi 25 de ani şi confiscarea totală ori parţială a averii. Când consecinţele au fost ori ar fi putut fi grave, se putea dispune pedeapsa maximă: condamnarea la moarte. Cu aceleaşi pedepse dure se sancţionau prin articolele 209 indice 2 şi 209 indice 3 distrugeri sau degradări „în scop contrarevoluţionar”, de orice natură, săvârşite în instituţii şi unităţi ale economiei naţionale, respectiv „neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a anumitor obligaţii”, socotită, în cazul în care submina într-un fel sau altul regimul de „democraţie populară”, „sabotaj contrarevoluţionar”. Prin articolul 209 indice 4, tentativa se pedepsea ca şi fapta consumată20.
În 1958, cu Decretul 318, din conţinutul tuturor articolelor care incriminau subminarea economiei naţionale şi sabotajul s-a eliminat sintagma „în scop contrarevoluţionar”, ceea ce a uşurat simţitor activitatea anchetatorilor Securităţii de „dovedire” a acestor fapte şi a lărgit serios aria persoanelor incriminate. Pe lângă aceste infracţiuni de subminare a economiei sau sabotaj, anchetatorii mai aveau la îndemână şi încadrările penale de la Titlul 3 bis, care priveau unele infracţiuni contra sistemului economic al RPR. La paragrafele articolului 268 se prevedeau pedepse cu închisoarea ajungând până la 5 ani, amenzi usturătoare şi confiscări de bunuri chiar pentru infracţiuni mărunte, cum ar fi „lipsa de grijă gospodărească”, producţia „de proastă calitate, neterminată sau fără respectarea normelor”, „degradarea din nesocotinţă, neprevedere sau uşurinţă a tractoarelor” sau o lipsă de interes similară în tratarea vitelor din gospodăriile agricole de stat ori colective, nepredarea la timp a cotelor de produse agricole, nerespectarea planurilor de însămânţări ş.a. Acest articol din Codul Penal îşi regăseşte în mare parte din prevederi obârşia în legislaţia sovietică din vremea colectivizării, inspirată la rândul ei de unul dintre avertismentele lansate de Stalin la adresa colhoznicilor: „Vi se cere doar să munciţi cinstit, să apăraţi bunurile colhozului, să aveţi grijă de tractoare şi de maşini, să vă îngrijiţi de cai, să aduceţi la îndeplinire sarcinile trasate de statul muncitorilor şi al ţăranilor, să întăriţi colhozul şi să-i expulzaţi pe chiaburi şi pe acoliţii lor, dacă s-au strecurat printre voi”21.
Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancţionate drastic prin articolele 210-212, ca şi actele de rebeliune, prevăzute şi pedepsite de articolele 258-26222. Restul prevederilor părţii speciale din Codul Penal privind infracţiunile „contra siguranţei interioare a statului” priveau uzurparea de funcţii sau infracţiuni săvârşite de funcţionari ai statului, ofensa adusă drapelului sau „delictul contra siguranţei statelor străine, dreptului păcii şi bunelor relaţii internaţionale”.
Severitatea cu care erau pedepsite formele de opoziţie faţă de regimul „democrat popular” nu se regăseşte în cazul infracţiunilor de drept comun. Spre exemplu, asocierea în vederea comiterii unor crime sau delicte de drept comun era pedepsită prin articolul 315 doar cu închisoare corecţională de la 2 la 6 ani. În aceeaşi ordine de idei, existau mari diferenţe în modul de pedepsire a furturilor; în cazul în care un furt se producea în dauna avutului obştesc, pedeapsa ajungea la 12 ani, iar prin Decretul 446 din 21 septembrie 1957, promovat în timpul unei noi ofensive pentru realizarea colectivizării, se prevedea, pe lângă pedeapsa cu închisoarea, confiscarea totală a averii în cazul unor furturi de cereale „săvârşite fie pe câmp, fie în orice alte locuri”23. Aceasta, în vreme ce un hoţ învinuit de furt calificat în dauna avutului privat putea fi condamnat la un maximum de 5 ani de închisoare corecţională. Lipsa posibilităţii de individualizare a pedepselor şi diferenţele mari ale cuantumului de pedepse între furtul de la stat şi cel în dauna unei persoane private a dat naştere la aberaţii judiciare semnalate şi la nivelul conducerii superioare a
20 Codul Penal…, ediţia 1958, pp. 110-111.
21 D. Volkogonov, op. cit., p. 385.
22 Codul Penal…, ediţia 1958, pp. 133-134.
23 Ibidem, p. 32.

partidului, dar fără succes: „Nu demult, un ţăran de la Calafat a primit, pentru că a furat un borcan de 6 lei, 6 luni de închisoare, iar unuia care a furat sute de mii de lei, i se dă tot 6 luni. Eu consider că dacă pedeapsa nu este în raport cu vina nu este bine”, afirma Gheorghe Vasilichi în dezbaterile Plenarei CC a PMR din martie 195624. Dar constatarea a rămas fără efect în plan juridic.
Formulările tuturor incriminărilor ofereau Securităţii mari posibilităţi de acţiune împotriva oricărei forme de disidenţă, fie ea chiar pasivă. Cu atât mai mult cu cât, prin articolul 228, era pedepsită penal omisiunea denunţului. Acuzaţia a fost preluată din Codul Penal sovietic, ea fiind inspirată practic de celebra frază a lui Lenin, care spune că un bun comunist trebuie să fie în acelaşi timp un bun „cekist”. În prima formă a Codului Penal din 1948 era pasibil de închisoare corecţională de la 1 la 2 ani cel care a omis să denunţe „când încă era timpul de a se împiedica consumarea faptului”, pregătirea unui complot (prevăzut şi pedepsit de articolul 227) sau a actelor violente îndreptate împotriva regimului, stabilite la articolul 207. Denunţarea faptelor „înainte de a fi descoperite şi în timp util, astfel ca să fie împiedicată consumarea” ducea la absolvirea de vină, iar cel ce după descoperirea faptei înlesnea arestarea complicilor putea fi iertat de o jumătate din pedeapsă.
Prin Decretul 469 din 30 septembrie 1957, s-a extins incriminarea omisiunii şi asupra celor care nu denunţau actele de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute de articolul 209 indice 1, pedeapsa fiind majorată la un cuantum cuprins între 2 şi 7 ani închisoare corecţională şi interdicţie corecţională între 1 şi 5 ani. După numai câteva luni, în plin val de arestări dezlănţuit de Securitate, prin Decretul 318 din 21 iulie 1958, s-a stabilit că erau culpabili de omisiune de denunţ şi cei care nu au adus la cunoştinţa „organelor competente” pregătirea actelor de subminare a economiei naţionale sau sabotaj, pedeapsa fiind şi ea majorată: închisoare corecţională între 3 şi 10 ani. Mai mult, se stipula că „actele pregătitoare” ale omisiunii denunţului „se pedepsesc ca şi infracţiunea consumată”, iar prin articolul 230 alineatul 2 primeau aceeaşi pedeapsă cu făptuitorii „complicii, tăinuitorii şi cei care vor fi favorizat pe infractori”. Totodată, începând cu 1957, articolul 228 conţinea invitaţii mult mai deschise la delaţiune şi colaborare cu organele represive faţă de cele prevăzute în Codul Penal din 1948. Astfel, prin Decretul 469 s-a dispus să fie scoase de sub urmărire penală „persoanele care, mai înainte de orice urmărire, vor fi înştiinţat autorităţile competente sau care, chiar după ce culpabilii au fost descoperiţi sau după ce s-a început urmărirea, au înlesnit arestarea acestora”, iar prin Decretul 1/1959 „generozitatea” organelor în cazul denunţătorilor avea să se extindă, în urma introducerii articolului 231: „nu se pedepsesc acei care, făcând parte dintr-un complot, îl denunţă autorităţilor, mai înainte de a fi fost descoperit şi de a se fi început săvârşirea faptei proiectate”. În acelaşi text de lege, incriminarea omisiunii de denunţ de la articolul 228 a fost practic extinsă asupra nedenunţării tuturor infracţiunilor cu caracter politic, iar la pedeapsa condamnării cu închisoarea de la 3 la 10 ani s-a adăugat şi o interdicţie corecţională între 1 şi 5 ani.
În finalul acestei prezentări comparative a modului în care a evoluat legislaţia în materie penală25, se poate concluziona că, începând cu articolul 207 care pedepsea actele de teroare care ameninţau să răstoarne „ordinea socială a RPR” şi încheind cu articolul 231, care îi iartă de pedeapsă pe denunţători, prevederile cu caracter public cuprinse în Codul Penal şi diversele decrete, care l-au modificat sau completat, au oferit organelor represive ale Securităţii o largă paletă de acţiune împotriva celor pe care regimul comunist i-a identificat drept duşmani ai stabilităţii şi perpetuării sale. Pe parcursul dobândirii experienţei în exercitarea puterii, în acţiunea permanentă de consolidare a ei, autorităţile comuniste au detaliat baza legislativă penală a represiunii, prevăzând măsuri drastice împotriva oricărei forme de disidenţă. Securitatea, ca instituţie abilitată să exercite reprimarea, avea astfel la îndemână toate mijoacele de a trece la pedepsirea celor pe care îi socotea susceptibili de a fi complotat împotriva regimului sau chiar de a se fi gândit la aceasta. Pedepsele erau supradimensionate în raport cu faptele, pentru că prin administrarea lor nu se urmărea doar încarcerarea sau uciderea presupuşilor vinovaţi, ci şi intimidarea celor rămaşi liberi, câtă vreme se dovedeau supuşi.
24 Vezi Stenograma discuţiilor Plenarei CC al PMR din ziua de 25 martie 1956.
25 Articolele citate se regăsesc în cele trei ediţii principale ale Codului Penal: ediţia 1955, pp. 85-100, ediţia 1958, pp. 99-118 şi ediţia 1960, pp. 104-134, 162-171.

Măsurile cu caracter penal împotriva opoziţiei anticomuniste nu au ajuns să satisfacă însă nevoile Securităţii, stânjenită în primul rând în acţiunile represive de faptul că acestea trebuiau cauţionate de instanţe de judecată. Divergenţele între magistraţi, s-au făcut nu o dată simţite deoarece, cu toate măsurile radicale de transformare a instanţelor în „Tribunale ale poporului” ţineau totuşi cont de apărarea legalităţii şi respectau dreptul la apărare al inculpaţilor şi aplicau sentinţe mai mici decât cele dorite de aparatul Ministerului Afacerilor Interne. Conducerea de partid, a s-a arătat mult mai satisfăcută de rezultatele represiunii atunci când în 1946, în timpul cât a lipsit Pătrăşcanu, plecat la Conferinţa de Pace de la Paris, locul i-a fost ţinut de Teohari Georgescu. Când acesta a cumulat funcţia de ministru de Interne şi de Justiţie, „cu totul altfel a fost privită justiţia şi magistratura, cu totul altfel procedau [magistraţii], procesele de atunci cu totul altfel au fost rezolvate şi altul era răsunetul în opinia publică. Fiecare simţea o mână forte, simţea că tov. Teo îşi impunea punctul de vedere şi obliga pe magistraţi să rezolve problemele aşa cum cereau interesele masei”, constata Chivu Stoica la o şedinţă a Biroului Politic din 9 septembrie 1947. Meritele lui Teohari nu se opreau aici: „dacă Teo n-ar fi introdus în jandarmerie, în poliţie elemente populare, nu ştiu unde am fi ajuns astăzi. El a călcat peste statute şi legi, a mers pe o linie revoluţionară şi a avut bune rezultate în aparatul de stat al Internelor care se întăreşte, pe care poţi să te bizui şi care trimite pe oamenii pe care Justiţia nu-i condamnă, în lagăre”26, constata acelaşi Chivu Soica. Într-adevăr, pentru a ocoli procedura penală clasică şi a completa paleta de acţiuni ale poliţiei politice împotriva „duşmanilor regimului de democraţie populară”, Ministerul Afacerilor Interne a inspirat începând din 1949 un complex de măsuri cu caracter secret care au permis lărgirea acţiunilor represive independent de deciziile justiţiei.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Legislatia cu caracter represiv in Romania comunista”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XL) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 2nd, 2015 at 8:30

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIL) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XLI) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 2nd, 2015 at 8:36

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIL) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XLII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 6th, 2015 at 11:41

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIL) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XLIII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2015 at 16:11

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIL) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XLIV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:26

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIL) […]

Adauga un comentariu