Primavara de la Praga

miercuri, martie 11, 2009 19:05
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismAgonia partidului

Această perioadă a cunoscut apariţia a ceea ce mai târziu a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev a suveranităţii limitate, pe baza căreia a fost justificată intervenţia forţelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, în august 1968. (În realitate, aceasta a fost doar o reformulare a mai vechii dogme a solidarităţii necondiţionate faţă de URSS). În cazul Primăverii de la Praga, Ceauşescu a jucat cu abilitate cartea independenţei şi antisovietismului. Opoziţia sa faţă de intervenţia Moscovei în Cehoslovacia nu a însemnat însă un sprijin acordat socialismului democratic, ci numai refuzul de a da curs dorinţelor Kremlinului de a controla întregul bloc – cu alte cuvinte, al dreptului naţiunilor din Pactul de la Varşovia de a interveni în afacerile interne ale statelor membre. La fel ca în epoca Solidarităţii în Polonia sau ca pe vremea lui Gorbaciov, Ceauşescu a respins orice reformă reală ca fiind o „trădare a principiilor socialiste”. Sfidarea hegemoniei sovietice l-a ajutat pur şi simplu să-şi construiască o imagine internaţională pe care a exploatat-o ulterior fără încetare. „Scena balconului” din 21 august 1968, în timpul căreia Ceauşescu s-a adresat din balconul clădirii Comitetului Central unei mulţimi de 100 000 de persoane adunate într-una dintre pieţele importante ale Bucureştiului şi a condamnat intervenţia Pactului de la Varşovia la numai câteva ore după invadarea Cehoslovaciei, care a devenit o legendă a comunismului naţional, nu a fost altceva decât o mascaradă, dar a funcţionat: liderul neostalinist însetat de putere, lipsit de orice înclinaţie democratică, a reuşit să trezească brusc entuziasmul popular şi să câştige susţinerea unei populaţii convinse că România va urma linia liberalizării şi a apropierii de Occident. Spunând „nu” invaziei sovietice într-o altă ţară socialistă, comuniştii români şi-au reafirmat opoziţia faţă de orice încercare de restaurare a hegemoniei Kremlinului în interiorul blocului şi asupra mişcării revoluţionare mondiale213.
Pentru Ceauşescu şi susţinătorii săi, eşecul Primăverii de la Praga a servit la justificarea dogmei unităţii de nezdruncinat dintre partid, lider şi naţiune. Sloganul „Partidul, Ceauşescu, România” răsuna pretutindeni în acea perioadă şi va fi utilizat din plin până la sfârşit. Oricine i se opunea lui Ceauşescu se făcea vinovat de subminarea acestei unităţi şi era acuzat că servea intereselor Moscovei. Solidaritatea fictivă cu „socialismul cu faţă umană” din Cehoslovacia a justificat perpetuarea unui model obtuz de dictatură personală. Încercarea de a repeta scena balconului din vara lui 1968 în decembrie 1989 a reprezentat urmarea grotescă a acestui episod214.
În august 1969, Richard Nixon a venit la Bucureşti, unde un Ceauşescu din ce în ce mai plin de sine i-a făcut o primire triumfală. Trecând peste pretenţiile sale dictatoriale, mulţi analişti occidentali au crezut cu naivitate în mitul lui Ceauşescu prezentat ca un lider comunist de încredere, ceea ce l-a ajutat mai târziu pe acesta să-i caracterizeze pe disidenţi drept trădători.
În acelaşi timp, propaganda de partid a pus un accent deosebit pe „tradiţiile internaţionaliste” ale PCR, iar foşti membri ai Brigăzilor Internaţionale din perioada Războiului Civil din Spania (cum ar fi Petre Borilă, Valter Roman, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Vida Geza) şi ai Rezistenţei Franceze (Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin şi Gheorghe Vasilichi) au fost aleşi (în unele cazuri realeşi) în Comitetul Central la Congresul al IX-lea215. Ulterior, însă, Ceauşescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de manifestările resentimentare ale veteranilor, mai ales după Congresul al XII-lea din noiembrie 1979, atunci când Constantin Pîrvulescu, el însuşi fost secretar general (în 1944) şi veteran al mişcării comuniste internaţionale, l-a acuzat pe liderul suprem că transformase partidul într-un feudă personală şi într-un instrument de conservare a puterii clanului său.
Simultan, Ceauşescu a început epurarea „baronilor” lui Gheorghiu-Dej. Cei mai afectaţi au fost Gheorghe Apostol (cel mai fidel locotenent al lui Gheorghiu-Dej şi fost prim-secretar al partidului în perioada 1954-1955), Chivu Stoica (prim-ministru în anii 1950) şi
213 Vezi discursul cu privire la evenimentele din Cehoslovacia ţinut de Valter Roman în octombrie 1968 în faţa muncitorilor comunişti din judeţul Braşov, în care se sublinia nevoia de a condamna metodele cominterniste compromise şi se criticau aspru politicile neostaliniste sovietice. În acel discurs important, Roman l-a citat pe Constantin Dobrogeanu-Gherea în sensul că „socialismul şi adevărul sunt inseparabile” şi a susţinut nevoia de confruntări libere de idei în cadrul comunismului internaţional.
214 Cu privire la evenimentele din 1968, vezi secţiunea Romania în Richard F. Staar (coord.), Yearbook on International Communist Affairs, 1969, Stanford, Calif., Hoover Institution Press, 1970, pp. 714-727.
215 Vezi lista membrilor şi a membrilor supleanţi ai Comitetului Central aprobată de Congresul al IX-lea al PCR în Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, pp. 735-738.

Petre Borilă (care fusese trimis de Comintern ca ofiţer politic pentru a supraveghea Brigăzile Internaţionale din Spania). Primul ministru Ion Gheorghe Maurer, care fusese una dintre victimele ostilităţii Anei Pauker faţă de comuniştii „locali”, a sprijinit epurarea acoliţilor lui Gheorghiu-Dej de către Ceauşescu. Emil Bodnăraş, un expert în intrigile Cominternului şi fost agent al serviciilor secrete militare sovietice, a avut aceeaşi atitudine216.
Treptat, Ceauşescu a reuşit să-i elimine din viaţa politică pe toţi supravieţuitorii din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej, evitând însă metoda stalinistă a epurărilor sângeroase. De exemplu, după ce a fost eliminat din Comitetul Central la Congresul al X-lea în 1969, Apostol a primit iniţial o poziţie relativ înaltă în guvern, apoi o pensie substanţială, iar mai târziu a fost numit ambasadorul României în Argentina. Cât despre primul ministru Maurer, după ce a ieşit la pensie în 1974, a continuat să fie invitat la diverse ceremonii solemne ca o confirmare vie a continuităţii generaţionale a elitei PCR.
Membrii aparatului de partid (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Ion Iliescu, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, János Fazekás şi Ion Ioniţă) i-au stat alături lui Ceauşescu. Mulţi dintre aceştia se alăturaseră PCR în timpul primilor ani de activitate legală de după război (1944-1946) şi absolviseră în anii 1950 înalta şcoală de partid a PCUS de la Moscova. Mai mult, aceştia erau comunişti naţionali convinşi şi susţineau supremaţia lui Ceauşescu în cadrul conducerii. O contribuţie importantă la crearea mitului lui Ceauşescu a avut-o Dumitru Popescu, un aparatcic arogant care a deţinut funcţia de secretar al Comitetului Central însărcinat cu problemele culturale şi ideologice timp de aproape cincisprezece ani. Popescu se pretindea romancier, dar publicaţiile sale erau nişte încercări ridicole de apologetică a partidului. Retrogradat în 1981 din poziţia de membru al Secretariatului, a fost numit rector al şcolii de partid „Ştefan Gheorghiu” (intitulată bombastic „academie”)217. Paul Niculescu-Mizil, descris odată drept ideologul-şef al regimului, a fost numit preşedinte al obscurului Consiliu al Cooperativelor de Consum218.
Emascularea politică a aparatului de partid a coincis cu două procese majore: (a) ascensiunea Elenei Ceauşescu spre cele mai înalte eşaloane ale partidului după Conferinţa Naţională a PCR din 1972, şi (b) încrederea crescândă acordată de Ceauşescu activiştilor cu care avea o legătură directă şi personală şi pe care el îi promovase. Au fost definite criterii noi pentru promovarea cadrelor astfel încât să-i permită soţiei secretarului general să devină numărul doi în partid.
Elena Ceauşescu, născută Petrescu, a reuşit să-i elimine sau să-i persecute pe anumiţi membri ai aparatului de partid şi să-şi formeze o curte personală de adulatori (Emil Bobu, secretarul Comitetului Central însărcinat cu armata, miliţia şi forţele de securitate, Ion Dincă, prim viceprim-ministru, Lina Ciobanu şi Alexandrina Găinuşe, care deveniseră membre ale Comitetului Politic Executiv la recomandarea Elenei Ceauşescu). Pe timpul lui Gheorghiu-Dej şi în primii ani ai conducerii lui Ceauşescu, Elena a stat în umbră. Ca directoare a Institutului de Cercetări pentru Chimie (ICECHIM) din Bucureşti, ea nu aparţinea decât organizaţiei locale de partid, cea a raionului „16 februarie”, iar mai târziu, după 1965, Comitetului municipal de partid Bucureşti. Institutul Politehnic din Bucureşti i-a conferit
216 Cu privire la dinamica elitei PCR sub Ceauşescu, vezi Trond Gilberg, The Communist Party of Romania, în Stephen Fischer-Galati (coord.), The Communist Parties of Eastern Europe, New York, Columbia University Press, 1979, pp. 281-325, Walter M. Bacon, Romania, în Richard F. Staar (coord.), Yearbook on International Communist Affairs, 1985, Stanford, Hoover Institution Press, 1985, pp. 318-333 şi Vladimir Tismăneanu, The Agony of a Marxist Regime, în „The World and I”, vol. 3, nr. 3, martie 1988, pp. 108-114.
217 Interviu realizat de VT cu Dumitru Popescu, Bucureşti, iunie 1994. Pentru detalii suplimentare, vezi memoriile lui Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost şi cioplitor de himere”, Bucureşti, Editura Express, f. a.
218 Niculescu-Mizil a fost un exponent zelos al poziţiei neutre a lui Ceauşescu în privinţa conflictului chino-sovietic şi, pentru mulţi intelectuali, el a simbolizat (împreună cu Ion Iliescu) promisiunile fazei semiliberale a conducerii lui Ceauşescu.

titluri academice sub Gheorghiu-Dej, în ciuda opoziţiei manifestate de chimişti români reputaţi, precum Costin D. Neniţescu. Relaţiile sale cu fiica lui Gheorghiu-Dej, Lica Gheorghiu-Rădoi, extrem de influentă cândva, erau tensionate, dar Elena a căutat să stabilească relaţii apropiate cu soţiile (sau fostele soţii) ale celorlalţi membri ai Biroului Politic al lui Gheorghiu-Dej, cum ar fi Stela Moghioroş, Natalia Răutu, Sanda Rangheţ şi Ecaterina Micu-Chivu (Klein).
Imediat după venirea lui Ceauşescu la putere, Elena a insistat ca să le fie oferite anumite privilegii câtorva femei care activaseră în perioada de clandestinitate: Stela Moghioroş, Ghizela Vass, Ecaterina Micu-Chivu, Sanda Rangheţ, Ana Toma (care era căsătorită cu Pintilie Bodnarenko), Eugenia Rădăceanu (văduva lui Lothar Rădăceanu), Tatiana Bulan (care fusese căsătorită cu Leonte Răutu şi Ştefan Foriş înainte de se mărita cu Iakov Bulan, un ofiţer sovietic care a devenit rectorul Academiei Militare din Bucureşti în anii 1950), Sanda Rangheţ şi Ofelia Manole. Scopul Elenei Ceauşescu a fost acela de a crea un sistem de relaţii pentru a-şi consolida autoritatea în rândurile vechii gărzi a partidului. Merită amintit faptul că Elena o detesta profund pe Marta Drăghici, soţia lui Alexandru Drăghici, a cărei carieră în perioada de ilegalitate a partidului fusese mult mai impresionantă decât a ei219. În timp ce încerca să-şi creeze un prestigiu politic, Elena Ceauşescu a primit sprijinul generos al lui Mihail Florescu (Mihail Iacobi) – pe atunci ministru al Industriei chimice şi fost luptător în Rezistenţa Franceză – pentru a obţine o poziţie înaltă în cercetarea românească din domeniul chimiei. La sfârşitul anilor 1960, toate institutele de cercetare româneşti din domeniul chimiei îi erau subordonate Elenei, iar ea a devenit membră a colegiului Ministerului, organismul de conducere „colectiv” din acest domeniu. Numirea unor aparatcici şterşi în poziţii de conducere a favorizat ascensiunea Elenei Ceauşescu în ierarhie, mai întâi ca preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, apoi ca viceprim-ministru şi membru al Comitetului Executiv al partidului.
În raportul său către Congresul al X-lea al PCR, care s-a ţinut în perioada 6-12 august 1969, Ceauşescu a subliniat că scopul fundamental al politicii partidului era dezvoltarea economică a ţării şi crearea unei „societăţi socialiste multilateral dezvoltate”220. Ceauşescu a insistat că această „societate socialistă multilateral dezvoltată” va fi superioară societăţii capitaliste din toate punctele de vedere. La acelaşi congres, Ceauşescu a salutat crearea Frontului Unităţii Socialiste, o organizaţie politică cu participare largă, care includea sindicatele, precum şi organizaţiile de femei şi de tineret. Practic, orice cetăţean care împlinise optsprezece ani a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste. În conformitate cu linia oficială, noua organizaţie trebuia să le îngăduie tuturor să-şi exprime opiniile în legătură cu progresul către comunism. În realitate, era vorba de încă un instrument pentru controlul societăţii româneşti prin mimarea conceptului de participare politică şi prin inducerea apatiei în rândurile populaţiei221.
219 Născută Marta Cziko, soţia lui Drăghici fusese arestată în timpul războiului şi fusese condamnată la închisoare pe viaţă pentru activităţi comuniste ilegale.
220 Vezi raportul lui Ceauşescu la congres în Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969 Bucureşti, Editura Politică, 1969, pp. 24-25. Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 21 de membri: N. Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Maxim Berghianu, E. Bodnăraş, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Emil Drăgănescu, János Fazekás, Petre Lupu, Manea Mănescu, P. Niculescu-Mizil, Gh. Pană, Dumitru Petrescu, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Gh. Stoica, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Vasile Vîlcu şi Şt. Voitec. Erau 11 membri supleanţi: Iosif Banc, Petre Blajovici, Miu Dobrescu, Aurel Duca, Mihai Gere, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Karol Kiraly, Vasile Patilineţ, Dumitru Popa şi Ion Stănescu. Prezidiul permanent era compus din 9 membri: N. Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, E. Bodnăraş, P. Niculescu-Mizil, Gh. Pană, Dumitru Petrescu, Gh. Rădulescu, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 6 secretari: Mihai Gere, P. Niculescu-Mizil, Gh. Pană, Vasile Patilineţ, Dumitru Popescu şi Virgil Trofin; ibidem, pp. 757-758.
221 Ibidem, p. 63.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Primavara de la Praga”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XV) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 17th, 2015 at 11:59

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIV) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XVI) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 19th, 2015 at 15:14

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIV) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XVII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 21st, 2015 at 15:07

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIV) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XVIII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 26th, 2015 at 17:17

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIV) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XIX) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 29th, 2015 at 17:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (XIV) […]

Adauga un comentariu