Cronologia si geografia represiunii comuniste (III)

miercuri, mai 20, 2009 18:43
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismCronologia şi geografia represiunii(III)

Apogeul acestui nou val de teroare a fost atins după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; legal, trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; pretextul menţinerii lor era nevoia unui coridor de legătură cu zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Când, pe neaşteptate, Armata Roşie s-a retras, comuniştii români erau cei mai fideli aliaţi ai Moscovei, dar au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste. În perioada dintre 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restanţele regimului (inclusiv întârzierea colectivizării) erau puse pe seama „slabei vigilenţe revoluţionare”. De la caz la caz, acuzaţiile erau de „sabotaj”, „înscrisuri subversive”, „discuţii duşmănoase”, „ofensă adusă societăţii”, „uneltire contra orânduirii de stat” „misticism”, „combaterea materialismului dialectic şi istoric” (la preoţi!). S-au reluat în această perioadă şi procesele membrilor partidelor istorice, acuzaţi de „activitate clandestină” sau de încercări de reconstituire a partidului. Simplul fapt că se întâlneau la o înmormântare sau la o zi onomastică prilejuia Securităţii rearestarea, anchetarea şi condamnarea unor foşti deţinuţi abia eliberaţi din închisori, lagăre sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era neobosită în filarea lor şi intervenea în justiţie fabricând acuzaţiile cu o fantezie criminală. De altfel, arhivele ei au dat la iveală planuri de muncă (de arestări!) şi chiar documente interne care vorbesc de o „întrecere socialistă” (fireşte, bazată pe aceleaşi criterii!).
Sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era atunci preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost reactualizate cuvânt cu cuvânt chiar hotărârile şi ordinele din 1950 – 1954, emise atunci de Securitate, acum „legalizate” prin decretul 89/17 februarie 1958: „Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în Stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”.
Pentru intelectualii mai vârstnici au fost regizate umilitoare procese publice, în cadrul cărora erau expuşi în faţa unor săli de muncitori – de fapt, membri ai Securităţii –, acuzaţi fiind că s-au manifestat duşmănos faţă de regim. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al familiei medicului Marius Nasta. După ce procesele se desfăşurau la Bucureşti, în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările lor audio, în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau prin vociferări condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai anunţe. Tot astfel, un grup de solişti de renume ai Operei din Bucureşti (Şerban Tassian, Valentina Creţoiu, Dinu Bădescu) au fost condamnaţi, printr-un proces sinistru, la 7 luni închisoare pentru „huliganism politic”27. Ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole publice să fie intimidată intelectualitatea.
În acest context sumbru pentru cultura română, s-a desfăşurat în 1960 Procesul Noica-Pillat, soldat cu verdicte draconice. Ca şi în anii ’50, era un proces fabricat, cu intenţia de a reduce la tăcere elita culturii care încă nu fusese distrusă şi de a înspăimânta pe eventualii curajoşi care nu voiau să se supună dogmelor realismului socialist şi izolării faţă de Occident28.
Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au existat şi trei eliberări consistente, fie prin graţieri, fie prin amnistii. Ele erau impuse de factori externi, dar în acelaşi timp motivate şi de luptă pentru putere în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în atmosfera Convenţiei de la Geneva, când
26 Ioana Boca, 1956, un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.
27 Ioana Bentoiu, Dragoste şi voce de femeie – Valentina Creţoiu, Bucureşti, Editura Muzicală, 2003, pp. 109, 119 ; v. şi înregistrările din arhiva de istorie orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet , AIOCIMS, Bucureşti.
28 Stelian Tănase, Anatomia mistificării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997; v. şi înregistrările audio cedate de autor pentru AIOCIMS.

Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor internaţionale, dar şi a Gulagului, atât în URSS cât şi din ţările satelite. Era şi o condiţie pentru admiterea în ONU, ţinând cont de flagrantele violări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care fusese votată de forul mondial încă din decembrie 1948. Au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţii cu pedepse mai mici au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ‘58, ‘59, ’60.
O a doua relaxare a fost în 1964. Graţierea, generală de astă dată, începută cu un an în urmă, a fost încheiată în august, având în primul rând o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, închisorile şi lagărele de muncă au fost „eliberate”, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu mii, dar nu cu sute de mii de arestări şi anchete ca în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud, istoricul Marius Oprea a descoperit 331 de deţinuţi politici29. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la aceste arhive este azi încă imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, nici pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.
În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate şi „clauza naţiunii celei mai favorizate” era ameninţată, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă (e adevărat, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a dictatorului), deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca, la ieşirea din închisoare, să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.
În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia, prin introducerea masivă a supravegherii populaţiei, prin urmăririle „la vedere”, prin creşterea numărului de informatori. Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii devenise un laborator al terorii şi fricii, care deveniseră, împreună cu foamea şi frigul, principalele arme de supunere a populaţiei.
Orice gest de independenţă era sancţionat, fie că era vorba de greva minierilor din Valea Jiului (1977), fie de mişcarea de la Braşov (1987), ai căror protagonişti au fost deportaţi spre alte locuri de muncă. Tot atât de prompt au fost înăbuşite protestele lui Paul Goma (1977), ale SLOMR-ului doctorului Ionel Cană (1979) sau atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu (ucis în arest în 1985), Iulius Filip, ale sindicaliştilor de la Zărneşti sau ale ziariştilor de la „România Liberă”.
*
Ne vom limita acum să enumerăm câteva din motivele (sau pretextele) arestărilor de-a lungul anilor. Deşi Codul Penal s-a schimbat de mai multe ori (în 1948, 1955, 1968), cel mai des folosit era articolul 209, adică „uneltire împotriva ordinii sociale”, de fapt un articol-pretext, în care putea fi încadrat oricine, pentru ce a făcut sau nu a făcut. Pe de altă parte, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva tot a primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină „ordine” în evidenţa Gulagului şi – pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 – au găsit soluţia să adauge Codului Penal un articol secret, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţiona retroactiv. Decretul 62 din februarie 1955 introducea în Codul Penal articolul 193/1, un articol de asemenea încăpător şi elastic, care prevedea ca persoanele ce „s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” – respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru „activitate contra clasei muncitoare” (pedepse de la 2 la 8 ani închisoare), respectiv „activitate intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că recurgerea la aceste condamnări retroactive, cu termene de sentinţă executate deja, nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.
Toate marile procese politice judecate de „justiţia populară” au fost consiliate de „un tovarăş” din Biroul Politic al Comitetului Central, dacă nu de plenul său. Ana Pauker, de pildă, s-a ocupat de desfiinţarea Bibliotecii franceze, propunând închiderea acesteia sau arestarea celor ce o frecventează
29 O enigmă care împlineşte şapte ani (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 20-30. 44
(300 studenţi au şi împărtăşit această soartă). La începutul anului 1949 Biroul Politic al PMR s-a ocupat de prizonierii români repatriaţi, categorisiţi ca „vârfuri reacţionare”, instrumentându-li-se procese sau fiind internaţi în lagăre. Tot, în Biroul Politic al PMR s-au hotărât în diferite şedinţe „măsuri politico-organizatorice pentru regiunile cu populaţie iugoslavă” (respectiv arestări şi deportări), condamnarea „bandei subversiv-teroriste” din Banat, procesul „spionilor cu mască de diplomaţi” (de la misiunile engleză şi americană), a „grupurilor de spioni şi trădători aflaţi în slujba unor state imperialiste” (SUA, Anglia, Franţa, Vatican, Italia, Turcia), a „grupului de spioni şi trădători aflaţi în slujba clicii fasciste a lui Tito”. Tot aici s-a decis la 14 martie 1952 „eliberarea condiţionată, pe timpul muncilor agricole (s.n.) a unor ţărani condamnaţi pentru nesupunere în timpul colectărilor”. La 24 februarie 1953 „măsurile de evacuare din Bucureşti şi alte oraşe a unor elemente duşmănoase”; la 2 septembrie 1953, şedinţa Biroului Politic al PMR s-a ocupat de alte procese ale unor „agenturi imperialiste” în care au fost incluşi şi sionişti („N-au decât să se desolidarizeze sioniştii de oamenii aceştia care au făcut spionaj. Noi de unde să ştim că ei sunt sionişti, noi am dat peste ei făcând spionaj. În ce măsură statul Israel i-a încurajat sau nu, aste pot ei să ştie mai bine decât noi”, spunea Gheorghe Gheorghiu Dej).
Într-o altă şedinţă a fost discutată finalizarea procesului Pătrăşcanu: „Are o atitudine obraznică. La confruntări, care au avut loc, care au conturat şi au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznică (…) Nu putem să stăm până la calendele greceşti cu această bandă din cauză că Pătrăşcanu are această atitudine”, spunea tot Gheorghiu Dej. Mai târziu s-a discutat „procesul celor aruncaţi din avion, paraşutiştii”, Gheorghiu Dej hotăra: „Aici nu este vorba de a-i condamna la pedepse diferite. Aici trebuie mers la o singură pedeapsă: împuşcarea. Şi un număr din acei care au dat adăpost, la fel, deci să împărtăşească aceeaşi soartă. La cei 40 o să dăm diferite pedepse, însă o parte vor trebui împuşcaţi, iar comunicatul în aşa fel întocmit, încât să ştie că cei ce vor da adăpost măcar şi pentru un ceas, fără să fi adus la cunoştinţa autorităţilor, aceştia vor împărtăşi aceeaşi soartă ca şi bandiţii (…) Trebuie întocmit un plan pentru ca aceste lucruri să ajungă la urechile acestor emigranţi ca să refuze asemenea servicii. Să strecurăm în sufletele lor frica. O să batem în americani”30.
Alte zeci de mii de procese se desfăşurau după tipicul dictat de partid, fiind distribuite cu aceeaşi uşurinţă acuzaţii de „trădare”, „uneltire contra ordinii sociale”, „spionaj”, „sabotaj”. Dar existau şi încadrări de genul: „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”. Articolul 231 („favorizarea infractorului”) prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ”, în baza articolului 228 (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include femeile care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.
În ultimii zece ani Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a adunat o impresionantă arhivă a fişelor de încarcerare. Pe această arhivă31 s-a întreprins un „Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989”. Documentele pe care s-a operat fiind oficiale, studiul statistic realizat pe baza acestor fişe, care va fi definitivat şi publicat în următorii 1-2 ani, va încerca să realizeze o analiză a proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Din calculul preliminar dat publicităţii în noiembrie 200532, rezultă că, pe lângă elitele culturale, religioase, militare şi politice33, un număr impresionant de condamnaţi provin din rândul oamenilor simpli. Nu mai puţin de 28,8% din totalul condamnaţilor erau ţărani, iar 13,5% muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile
30 Mircea Chiriţoiu, Rolul Biroului Politic al PMR în instrumentarea proceselor politice din România anilor 1949-1953, în “Anale Sighet 7”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999.
31 Aflată în banca de date a C.I.S.A.C, în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
32 v. site-ul www.memorialsighet.ro , Recensământul populaţiei concentraţionare din România. 1945-1989 din cadrul secţiunii Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.
33 v. site-ul www.memorialsighet.ro, Generaţia Unirii exterminată în Gulag, din cadrul secţiunii Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului; Recensământul populaţiei concentraţionare din România. 1945-1989; Reprimarea culturii (Scriitori în închisori) din cadrul secţiunii Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Muzeu.

demo-sociale din anii ’50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii: 1) că politica partidului comunist, de „alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, era o simplă lozincă ipocrită; şi 2) că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum afirmă unii cercetători nostalgici.
Concluzii care justifică şi argumentează calificativul de terorism de stat pe care o la fel de importantă parte a cercetătorilor îl atribuie regimului comunist34.
34 Teza aceasta este dominantă în Le livre noir du communisme (coord. Stéphane Courtois), Paris, Robert Laffont, 1997, pentru ediţia în limba română a căreia Fundaţia Academia Civică a alcătuit Addenda românească (v. Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Humanitas – Academia Civică, 1998, pp. 727-776 şi harta anexă).

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Cronologia si geografia represiunii comuniste (III)”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XLIV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:25

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLIII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XLV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:34

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLIII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XLVI) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 20:20

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLIII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XLVII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 13th, 2015 at 15:52

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLIII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 13th, 2015 at 18:33

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLIII) […]

Adauga un comentariu