Sistemul penitenciar in Romania comunista

miercuri, iunie 3, 2009 7:30
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismSistemul penitenciar în România comunistă

Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autorităţile comuniste. În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern. Vom prezenta, pe scurt, organizarea şi funcţionarea acestuia până la începutul anilor şaizeci, pentru ca apoi să ilustrăm acest fenomen prin patru studii de caz dedicate penitenciarelor Aiud, Gherla Sighet şi Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Reţeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15 000 de locuri1. Prin ordine succesive capacitatea acestora a crescut – scriptic, pentru că noi construcţii nu s-au realizat – pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947. A fost, de asemenea, schimbată destinaţia diferitelor unităţi penitenciare. Astfel cele mai importante închisori pentru majori deveneau: Aiud (pentru executarea pedepselor politice, muncă silnică pe viaţă); Craiova, Gherla şi Oradea, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe timp mărginit; Alba Iulia, Arad, Dumbrăveni pentru pedepse de temniţă grea2. Rămasă, până la 6 martie 1949, în subordinea Ministerului Justiţiei, condus de Lucreţiu Pătrăşcanu, Direcţia Generală a Penitenciarelor a introdus treptat prin ordine circulare măsuri de înăsprire a regimului de viaţă în penitenciare.
Din 1948-1949, în contextul edificării sau transformării instituţiilor specifice regimului comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile inumane de trai, prin lipsa asistenţei medicale şi prin permanenta supraveghere3. Nenumărate mărturii ale supravieţuitorilor menţionează politizarea totală a detenţiei de la sfârşitul anului 1948. Apariţia ofiţerilor politici, locţiitori ai comandanţilor (care şi ei au fost selectaţi din rândul activiştilor de partid), precum şi primenirea politică a corpului gardienilor a dus la instaurarea unei adevărate terori asupra deţinuţilor, care a atins apogeul odată cu declanşarea reeducării – în cea mai monstruoasă şi violentă faţetă a sa, în anii 1949-1952, la Târgşor, Piteşti, Gherla şi Ocnele Mari4. De acum, având preparate noi spaţii de recluziune şi oameni educaţi să le administreze politic, autorităţile comuniste au declanşat masive campanii de arestări, internări şi preveniri pe temeiuri politice împotriva tuturor celor susceptibili de a fi inamici ai ordinii pe care

1 La 4 decembrie 1945, prin Decizia nr. 57286, se făcea următoarea specializare a Penitenciarelor: pentru majori, de drept comun: Aiud (muncă silnică pe viaţă şi legionari) şi Satu Mare; penitenciare pentru muncă silnică pe termen mărginit: Caransebeş, Craiova, Oradea şi Sighet; penitenciare pentru executarea pedepselor de temniţă grea: Arad şi Alba Iulia; pedepsele corecţionale până la 6 luni la: Abrud, Baia, Bârlad, Beiuş, Bistriţa Botoşani, Braşov, Cîmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Dorohoi, Făgăraş, Haţeg, Miercurea Ciuc, Odorhei, Oraviţa, Piatra Neamţ, Râmnicu Sărat, Rădăuţi, Roman, Sighişoara, Slatina, Sfântu Gheorghe, Târgovişte, Tecuci, Tulcea, Turda şi Vaslui; pedepse corecţionale până la 2 ani: Brăila, Călăraşi, Caracal, Cluj Tribunal, Dej, Focşani, Giurgiu, Huşi, Lugoj, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Târgu Mureş şi Turnu Severin; corecţională de la 2 la 12 ani la Buzău, Brăila, Constanţa, Deva, Galaţi, Ocnele Mari, Piteşti, Sibiu, Timişoara, Văcăreşti; la penitenciarul Dumbrăveni urmau să fie internaţi toţi criminalii de război; pedepsele politice urmau a fi executate la Zalău; penitenciare speciale: Mislea (pentru femei) Suceava (pentru recidivişti), etc. Cf. Arhiva Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud (APMSA), Dosar cu ordine permanente, 1945.
2 Ibidem, Dosar cu ordine circulare pe linia muncii de evidenţă pe anul 1947.
3 Ibidem, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de evidenţă pe anul 1948. Ordinul are 11 pagini.
4 Fără a putea face aici o radiografie a acestui cumplit proces al reeducării se cuvine să precizăm că el nu a fost o creaţie a deţinuţilor implicaţi – mai apoi judecaţi pentru aceasta – ci, aşa cum reiese din ancheta făcută în anii 1953 şi 1954 – cf. ANIC, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosare 33 şi 34 – a fost o comandă dată expres şi urmărită de comndanţi ai securităţii. Îi vom nominaliza aici pe cei responsabili pentru desfăşurarea procesului: Pantiuşa Bodnarenko, Marin Jianu, Alexandru Nicolschi, precum şi cei trei şefi ai Biroului Inspecţii din direcţia Penitenciarelor, Lagărelor şi Unităţilor de Muncă, Iosif Nemeş, Tudor Sepeanu şi Ioan Baciu.


urmăreau să o instaureze. Foşti demnitari, elite ale vieţii economice, politice, culturale, religioase, dar şi simpli muncitori sau ţărani au străbătut şi cunoscut până în 1964 – alţii până în 1989 – binefacerile reeducării în universul concentraţionar comunist.
În anii 1948-1955 au funcţionat penitenciarele:
Categoria I: Aiud5, Gherla, Jilava;
Categoria II (penitenciare „închise”, pentru deţinuţi cu grad sporit de periculozitate): Arad, Caransebeş, Cluj (Tribunal, Principal), Constanţa, Craiova , Făgăraş (Central/Principal,), Galaţi, Mărgineni, Mislea (femei), Ocnele Mari, Oradea, Oraşul Stalin [Braşov] (Tribunal, Cetate), Piteşti , Ploieşti, Rahova, Suceava, Târgşor, Târgu Ocna (penitenciar-spital TBC), Timişoara, Văcăreşti (spital);
Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Brăila, Buzău, Cluj (minori), Dej, Deva, Dumbrăveni (femei), Focşani, Iaşi, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet (principal, 200), Târgu Mureş;
Categoria IV: Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei, Călăraşi (1953/59), Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraş (raional), Fălticeni, Dorohoi, Huşi, Işalniţa, Lugoj, Miercurea Ciuc (femei), Odorhei, Oraviţa, Petroşani, Piatra Neamţ, Rădăuţi, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe, Sighişoara, Sighet (raional), Slatina, Târgovişte, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu Severin, Vaslui, Zalău6.
Treptat, ca formă a detenţiei politice, pentru internaţii administrativi, au fost înfiinţate un număr impresionant de colonii sau unităţi de muncă, devenite parte integrantă a sistemului penitenciar. Între acestea remarcăm pe cele de la: Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM Bucureşti, Buzău, Capu Midia , Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă – cu trei colonii –, Chilia Constanţa, Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu , Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, Km. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti, Oneşti Baraj, Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă , Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina, Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Saligny, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni, Toporu, Vlădeni, Zlatna.
5 Conform deciziei 13132 din 14 martie 1947 a Directorului Penitenciarelor şi Institutelor de Prevenţie, Dimitrie Băzălan, care specializa spaţiile de executare a pedepselor privative de libertate, Aiud-ul se încadra în prima categorie, aceea a penitenciarelor pentru majori, având pedepse de muncă silnică pe viaţă. Conform deciziei, închisoarea urma să fie împărţită în două cartiere: primul, destinat celor condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi a sabotorilor, iar al doilea, pentru celelalte categorii de deţinuţi politici, Cf. APMSA, Dosar cu ordine circulare pe linia muncii de evidenţă, passim.
6 Pentru locurile detenţiei şi cifrele precizate vezi şi Ioan Ciupea, Stăncuţa Todea, Represiune, sistem şi regim penitenciar în România, 1945-1964, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România comunistă. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, în special pp. 42-47 şi pp. 73-74.

Studii de caz
Închisoarea din Sighet (1950 -1955)
Închisoarea din Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul regimului austro-ungar fiind considerată una din închisorile cele mai moderne şi riguroase ale epocii. Destinaţia iniţială a imobilului era găzduirea deţinuţilor de drept comun, acest caracter menţinându-se şi în perioada interbelică. Începând de la jumătatea anului 1947, în penitenciarul de la Sighet, au fost închise diverse persoane pentru motive politice (ţărani maramureşeni care nu reuşeau să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole, fiind condamnaţi pentru sabotaj, elevi şi studenţi din zonă, membri ai unor organizaţii anticomuniste) însă caracterul penitenciarului era de drept comun.
Din luna mai 1950, închisoarea din Sighet a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemniţată elita politică a României interbelice. Primul lot de foşti demnitari1 a fost adus la Sighet, la 7 mai 19502. La 26 mai 1950, a fost transferat aici lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi încă din octombrie 1948, pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă3. Pe parcursul anului 1950, a mai fost adus la Sighet un al doilea lot de foşti demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie a fost transferat un al doilea grup de episcopi şi preoţi greco-catolici. La sfârşitul anului 1950 şi în cursul anilor 1951-1952 au fost transferaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din ţară, atât foşti miniştrii din guvernele interbelice, cât şi episcopi sau preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident caracter politic4.
Fără să fie judecaţi sau condamnaţi, majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne, respectiv ale Securităţii. Odată catalogaţi, pe criterii politice sau ideologice, drept „duşmani ai regimului” sau „duşmani ai poporului”, temeiul juridic al arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat. Vina arestaţilor nu consta în altceva decât în simplul fapt că aparţineau unei anumite „categorii” care trebuia eliminată din noua societate.
O schimbare în statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma aplicării prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza căruia au fost înfiinţate coloniile de muncă.
1 Vasile Ciolpan, directorul închisorii din acea perioadă descrie, într-un interviu din 1990, cum arătau foştii demnitari aduşi la Sighet, la începutul lunii mai 1950: „Au fost aduşi 83 de oameni. Bătrâni, slabi, bolnavi, speriaţi. Nişte umbre. Unul din ei, [Constantin] Brătianu, am avut trei în penitenciar, a fost scos pe braţe din dubă şi dus în celula lui. Nu putea merge. Era în comă. Aşa ajunsese. Am întrebat ce s-a întâmplat. «Nimic. E bătrân» mi s-a spus. «Şi ce să fac cu el? » am insistat. «O să-l îngropi în secret într-un loc ferit», mi s-a spus. Era un bătrân frumos cu barbă albă”;(Închisoarea din Sighet acuză. 1950-1955 Editura Gutinul, Baia Mare, 1991, pp. 22-23.
2 În primăvara anului 1950, în cadrul Ministerului de Interne s-a redactat un tabel cuprinzând „foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 martie [1945] propuşi pentru arestare”, în care pe lângă numele foştilor miniştri sau subsecretari de stat erau trecute funcţia pe care o îndeplinise persoana respectivă, vârsta, situaţia familială, apartenenţa politică precum presupusele vinovăţii sau atitudini duşmănoase care să permită încadrarea lor în aşa-zisele unităţi de muncă. Pe prima pagină a acestui tabel a fost trecută următoarea menţiune nesemnată: „Toate elementele politice – care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de internare în proces”. Întrucât nu s-au găsit „motive de internare în proces”, conducerea Ministerului de Interne a optat pentru internările administrative, iar pe baza acestui tabel, în urma unui ordin trimis direcţiilor regionale de securitate de colonelul Gavril Birtaş, directorul Direcţiei I a Securităţii, în noaptea de 5/6 mai 1950 urmau să fie arestaţi peste 80 de foşti demnitari. A fost o operaţiune pregătită şi desfăşurată minuţios, la nivelul întregii ţări, la care au participat 228 de securişti, ce s-a soldat cu arestarea a 84 de persoane; A se vedea în acest sens Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor. Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti în „Analele Sighet 6: Anul 1948. Instituţionalizarea comunismului”, editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 894-911; Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de lideri politici din România, în „Analele Sighet 6”, pp. 889-893.
3 Arhiva Penitenciarului Baia Mare, fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
4 A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 202-226; 251-260.

În baza acestui decret, prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foştii demnitari5, cât şi ierarhii şi preoţii catolici6 erau internaţi administrativ în unitatea de muncă „evidenţă specială Dunărea”, pentru o perioadă cuprinsă între 24 şi 60 luni.
Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput parcă pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior. Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale gardienilor7, găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau aruncaţi la „neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minimum şi nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Fiecare dintre memorialiştii universului concentraţionar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor8.
Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă de la Sighet, foştii deţinuţi considerau foamea9 drept „cel mai mare chin al temniţei”10. Astfel, episcopul Iuliu Hossu scria în memoriile sale referitor la regimul alimentar din închisoare: ,,La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea. Pentru a vedea gradul de foame care era al tuturor acelaşi, pomenesc că, ieşind să aducem apa de la robinetele din anticamera WC-ului, la uşă în colţ era
5 La 1 august 1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia nr. 334, prin care 89 de foşti demnitari aflaţi în penitenciarul din Sighet erau internaţi administrativ pentru 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Securităţii Statului nr. 559 din 6 august 1953 termenul era prelungit cu încă 60 de luni; ASRI, fond D, dosar 9572, vol. 9, ff. 35-37; 290; 370-372.
6 Prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 64 din 30 ianuarie 1952, erau internaţi administrativ 32 de ierarhi şi preoţi catolici, cu termene ce variau între 12 şi 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 684 din 28 decembrie 1953 pedepsele au fost majorate cu 24 luni; Ibidem, ff. 22-23).
7 Unul dintre elementele nelipsite în penitenciarul din Sighet, ca de altfel în toate închisorile politice, erau percheziţiile desfăşurate la orice oră din zi şi din noapte. Episcopul Iuliu Hossu descrie cum se desfăşurau acestea: ,,Foarte des ne făceau percheziţie noaptea, către miezul nopţii, răvăşind şi aruncând pe jos ce biata de rufărie aveam; scormoneau prin saltea, nu rămânea nimic neatins, orice petec de hârtie, nici ac, nici aţă de cusut; sarea pe care ne-o dădeau, ţinută într-o cârpă, era confiscată şi aruncată în mijlocul camerei. Percheziţionarea era din ce în ce mai amănunţită; la început rozaliile nu s-au confiscat, după aceea tot ce era religios era confiscat; ne-am făcut rozare din pâine, le-au confiscat şi pe acelea; Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Cluj, Editura Viaţa Creştină, 2003, p. 230.
8 A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, op.cit., pp. 192-290.
9 Episcopul Ioan Ploscaru a descris în amintirile sale perioada detenţiei, oprindu-se asupra regimului alimentar de la Sighet: „Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Alimentele, pe lângă faptul că erau puţine, se stricau din cauza proastei gospodării. Se aducea de la magazie o anumită cantitate de cartofi, dar la curăţat se aruncau jumătate; varza pusă la murat fără să fie bine curăţate frunzele stricate, ajungea să aibă un anumit miros de aliment degradat; fasolea cu gărgăriţe, arpacaşul cu viermi. Meniul era aproape zilnic, acelaşi. Dimineaţa terci, adică porumbul măcinat cu tot cu cocean şi fiert în apă. În timp ce mâncam trebuia să scuipăm resturile de cocean, deoarece nu se putea înghiţi. Uneori în loc de terci ne dădeau surogat de cafea preparat din orz prăjit. La prânz un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau de cartofi. Mergeam cu gamela la uşă unde gardianul turna fiecăruia un polonic din această apă colorată în care mai pluteau şi ceva din alimentele mai sus arătate. Câteodată se aduceau deşeuri de la abator din care părţile bune erau culese de gardieni, iar oasele, bucăţi de burtă de vacă, nespălate, sau tendoane mai rătăceau prin gamela noastră. Seara tot un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea. Raţia de pâine era de 250 grame, dar niciodată nu avea această greutate. Vinerea primeam în loc de pâine o bucată de mămăligă. Pentru bolnavii de stomac sau ulcer regimul alimentar de la Sighet era calea rapidă spre o moarte sigură”; Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Editura Signata, 1993, pp. 167-168.
10 Ibidem, p. 123.

o mică cantitate de grăunţe de porumb, care au fost alese din fasole; îmi venea să iau din grăunţe să le mănânc aşa, roase şi crude, dar nu era cu ce să le rod pentru că măselele pe rând s-au măcinat şi au căzut”.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Sistemul penitenciar in Romania comunista”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 13th, 2015 at 18:33

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XLIX) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 13th, 2015 at 18:42

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVII) […]

  3. Disidenţi români celebri (I) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 20th, 2015 at 8:11

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (L) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 25th, 2015 at 16:08

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (LI) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 27th, 2015 at 18:47

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVII) […]

Adauga un comentariu