Inclinatiile staliniste ale lui Ceausescu

vineri, martie 13, 2009 18:27
Posted in category Dictatura comunistă

Nicolae CeausescuÎnclinaţiile staliniste ale lui Ceauşescu au fost accentuate de o vizită pe care a efectuat-o în China şi Coreea de Nord în mai 1971. Se pare că acesta a luat în considerare posibilitatea de a importa metodele de îndoctrinare folosite în timpul Revoluţiei Culturale a lui Mao. Aceasta nu era numai o problemă de preferinţă personală: Ceauşescu încerca să stăvilească mişcarea de liberalizare din România, să limiteze frământările din rândurile intelectualităţii şi să-i împiedice pe studenţi să-i urmeze pe rebelii lor colegi din alte state comuniste. El încerca, de asemenea, să-şi consolideze puterea personală şi să se descotorosească de acei membri ai aparatului care ar fi putut visa la un „socialism cu faţă umană”. De aceea, în iulie 1971, el a făcut publică o „propunere de îmbunătăţire a activităţii ideologice“, un monument de obscurantism jdanovist. Ceea ce a urmat a fost o restalinizare radicală şi apariţia unui cult al personalităţii fără precedent care îl înconjura la început numai pe Ceauşescu, iar după 1974 şi pe partenerul său politic cel mai apropiat: soţia sa, Elena.
La Congresul al XI-lea al PCR, desfăşurat în perioada 25-28 noiembrie 1974, Ceauşescu a început să se concentreze asupra problemelor socialismului în ţările în curs de dezvoltare, încercând să-şi creeze reputaţia de luptător pentru o „nouă ordine economică şi politică internaţională”222. România a fost „participant invitat” al Conferinţei de la Colombo a Mişcării de Nealiniere din 1976 şi devenise clar că liderul român visa să ajungă un al doilea Tito al acestei mişcări. România s-a dovedit însă a fi mult mai puţin influentă decât Iugoslavia, care era membru fondator al Mişcării de Nealiniere.
Congresul al XI-lea a aprobat Programul Partidului Comunist Român223, documentul fundamental al comunismului naţional românesc, care începea cu o istorie a României ce se întindea pe aproximativ 35 de pagini. Programul PCR era menit să traseze strategia partidului şi statului pentru următorii douăzeci până la douăzeci şi cinci de ani. Programul PCR ilustrează şi fascinaţia lui Ceauşescu pentru întreaga istorie „naţională”, nu numai pentru istoria PCR (a cărei „elaborare” a fost definită ca o prioritate în raportul său la Congresul al IX-lea în 1965)224. Astfel, după 1974, Programul PCR a devenit modelul pentru orice scriere istorică publicată oficial în România.
Congresul al XII-lea al PCR (19-23 noiembrie 1979) a consolidat vizibil clanul lui Ceauşescu şi cultul persoanei sale225. Promovarea activă de către cuplul Ceauşescu a carierei politice a fiului lor cel mai mic, Nicu, datează de la Congresul al XII-lea, când acesta a devenit membru supleant al Comitetului Central al PCR. În timpul congresului, Constantin
222 Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 23 de membri: N. Ceauşescu, Emil Bobu, E. Bodnăraş, Cornel Burtică, Elena Ceauşescu, Gh. Cioară, Lina Ciobanu, Emil Drăgănescu, János Fazekás, Petre Lupu, Manea Mănescu, P. Niculescu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Virgil Trofin, Iosif Uglar, Ilie Verdeţ, Vasile Vîlcu şi Şt. Voitec. Erau 13 membri supleanţi: Ştefan Andrei, Iosif Banc, Chivu Stoica, Mihai Dalea, Miu Dobrescu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Vasile Patilineţ, Mihai Telescu, Ioan Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 6 secretari: Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Gh. Pană, Dumitru Popescu, Iosif Uglar şi Ilie Verdeţ; vezi Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, 25-28 noiembrie 1974, Bucureşti, Editura Politică, 1975, pp. 841-842.
223 Vezi Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, în Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, pp. 614-749.
224 Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 92.
225 Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 27 de membri: N. Ceauşescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Cornel Burtică, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, János Fazekás, Ludovic Fazekás, Cornelia Filipaş, Alexandrina Găinuşe, Petre Lupu, P. Niculescu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Aneta Spornic, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ şi Şt. Voitec. Erau 18 membri supleanţi: Şt. Andrei, Petre Dănică, Miu Dobrescu, Gh. Dumitrache, Petru Enache, Eva Feder, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Ion Ioniţă, Ştefan Mocuţa, Ana Mureşan, Elena Nae, Marin Rădoi, Ion Stoian, Iosif Szasz, Ion Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 8 secretari: Iosif Banc, Virgil Cazacu, Constantin Dăscălescu, Ludovic Fazekás, Dumitru Popa, Dumitru Popescu, Ilie Rădulescu şi Marin Vasile; vezi Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român, 19-23 noiembrie 1979, Bucureşti, Editura Politică, 1981, pp. 899-900.

Pîrvulescu a îndrăznit să critice monopolizarea puterii de către Ceauşescu. Pîrvulescu, care pe atunci avea 84 de ani, a protestat pentru că nu i s-a permis să ia cuvântul în timpul congresului. Atunci când, în sfârşit, i s-a dat voie să vorbească, el l-a acuzat pe Ceauşescu pentru că a pus interesele personale înaintea celor ale ţării. Deşi a fost redus rapid la tăcere, veşti despre intervenţia sa au ajuns la mijloacele de informare occidentale. După congres, Pîrvulescu a dispărut din viaţa publică, dar nu a fost lichidat226. În ciuda intervenţiei lui Pîrvulescu, congresul s-a încheiat cu o ceremonie de proslăvire a cuplului prezidenţial.
La Congresul al XIII-lea al PCR (19-22 noiembrie 1984), asupra secretarului general şi a soţiei sale s-a abătut un incredibil potop de laude227. În timp ce Petru Enache, secretarul Comitetului Central însărcinat cu ideologia, a vorbit despre performanţele „marelui gânditor şi strateg contemporan”228, Ana Mureşan, membru supleant al Comitetului Executiv şi ministru al Comerţului interior, s-a referit la realizările Elenei Ceauşescu în termenii ultraelogioşi229.
Cultul personalităţii lui Ceauşescu este ilustrativ pentru natura ceauşismului. O incompetenţă crescândă a sufocat procesul de luare a deciziilor, în timp ce secretarul general îşi îndemna supuşii „să facă totul” pentru a-i îndeplini „indicaţiile preţioase“. Trond Gilberg notează că, până la urmă, „o asemenea concentrare a puterii înseamnă că numai câţiva indivizi trebuie să rezolve probleme extrem de complicate într-o societate din ce în ce mai diferenţiată. O astfel de misiune depăşeşte chiar şi capacitatea celei mai inteligente şi mai bine intenţionate persoane”230.
Deşi a rămas intact, aparatul de partid era marginalizat şi umilit. Până şi fostul viceprim-ministru Cornel Burtică, un stâlp al clanului Ceauşescu, a fost exclus din partid, aparent din cauza eşecului său de a îndeplini directivele economice ale Conducătorului231. În locul membrilor grupului din aparatul de partid au fost numiţi executanţi servili ai ordinelor lui Ceauşescu, precum Constantin Dăscălescu, prim-ministru al României, fost secretar al Comitetului Judeţean de Partid Galaţi, al cărui singur merit era acela că îi obliga pe ceilalţi să se supună capriciilor lui Ceauşescu232.
Emil Bobu, Iosif Banc, Cornel Pacoste şi Petru Enache erau cu toţii aserviţi elitei conducătoare. Printre puţinii veterani care au supravieţuit în poziţii importante s-au numărat
226 Pîrvulescu fusese membru al PCR de la congresul de fondare a partidului şi membru al CC din 1929. Arestat în 1934, a evadat şi a plecat în URSS, unde a rămas pe perioada războiului. S-a întors în România în 1944, unde a condus PCR împreună cu Bodnăraş şi Rangheţ, în timp ce A. Pauker se afla încă în URSS iar Dej se găsea în închisoare. Ulterior, Pîrvulescu a fost preşedintele Comisiei de Control a Partidului (1945-1961) şi membru al Biroului Politic (1952-1960), dar şi-a pierdut funcţiile după Plenara CC din noiembrie-decembrie 1961, la care a fost criticat pentru complicitate cu Chişinevschi şi Miron Constantinescu. A trăit îndeajuns de mult pentru a fi martorul căderii regimului comunist în decembrie 1989.
227 Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, compus din 23 de membri: N. Ceauşescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekás, Alexandrina Găinuşe, Manea Mănescu, P. Niculescu, Constantin Olteanu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Ilie Verdeţ şi Şt. Voitec. Erau 25 de membri supleanţi: Şt. Andrei, Şt. Bîrlea, Nicu Ceauşescu, Leonard Constantin, Gh. David, Marin Enache, Petru Enache, Mihai Gere, Maria Ghiţulică, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Nicolae Mihalache, Ioachim Moga, Ana Mureşan, Elena Nae, Marin Nedelcu, Cornel Pacoste, T. Postelnicu, Ion Radu, Ion Stoian, Gh. Stoica, Iosif Szasz, Ioan Totu, Ion Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 9 secretari: Iosif Banc, Emil Bobu, Ion Coman, Silviu Curticeanu, Petru Enache, Constantin Radu, Ion Radu, Ion Stoian şi Ilie Verdeţ; vezi Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român, 19-22 noiembrie 1984, Bucureşti, Editura Politică, 1985, pp. 742-743.
228 Foreign Broadcast Information Service (FBIS), în „Eastern Europe”, 3 decembrie 1984, p. H/3.
229 Ibidem, p. H/2.
230 Trond Gilberg, Romania’s Growing Difficulties, în „Current History”, noiembrie 1984, p. 270. Gilberg analizează convingător efectele cultului iraţional al personalităţii lui Ceauşescu.
231 „Scânteia”, 9 octombrie 1982; vezi şi M. Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, p. 78.
232 Ion Caraion a fost martorul acceselor de furie ale premierului în timpul Conferinţei Naţionale a Scriitorilor din iulie 1981; Ion Caraion, Insectele tovarăşului Hitler, München, Jon Dumitru Verlag, 1982, pp. 97-106.

Gheorghe Rădulescu, Manea Mănescu şi Mihail Florescu. Deşi rămăsese membru al Comitetului Executiv al partidului şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Rădulescu nu participa la procesul de luare a deciziilor. Mănescu, care a redevenit membru al Comitetului Executiv după 1982, a fost unul dintre oamenii de încredere ai Elenei Ceauşescu şi un subordonat loial al secretarului general. Florescu, un fost luptător în Brigăzile Internaţionale şi ultimul membru de origine evreiască al Comitetului Central (reales şi la Congresul al XIV-lea în noiembrie 1989) era mâna dreaptă a Elenei în Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, datorându-i acesteia supravieţuirea politică în baza faptului că Elena avea nevoie de cunoştinţele sale în industria chimică233.
Puţinii intelectuali din Comitetul Central au fost eliminaţi la Congresul al XIII-lea, în 1984. Printre aceştia se numărau poetul Eugen Jebeleanu, George Macovescu, fost ministru de Externe şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor până în 1982 şi Mihnea Gheorghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Politice şi Sociale.
Între timp, odrasla favorită a cuplului, Nicu, a devenit din ce în ce mai important. Născut în septembrie 1951, Nicu era singurul dintre copiii cuplului prezidenţial care era interesat de politică. El a fost făcut lider al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România în 1972, iar în 1983 a devenit prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). La Congresul al XII-lea al PCR, Nicu a devenit membru supleant al Comitetului Central şi secretar al Marii Adunări Naţionale, la Conferinţa Naţională a PCR din 1982 a devenit membru plin al Comitetului Central, iar la Congresul al XIII-lea, în noiembrie 1984, membru supleant al Comitetului Executiv. Soţia lui Nicu, Poliana Cristescu, conducea Organizaţia Pionierilor şi era secretar al UTC, iar la Congresul al XIII-lea a fost aleasă membru plin al Comitetului Central.
Contactele şi iniţiativele internaţionale ale lui Nicu Ceauşescu, în special în calitate de preşedinte al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Anul Tineretului, erau des comentate în presa românească. În plus, el şi-a promovat prietenii ca membri ai Comitetului Central. Cornel Pacoste, fostul secretar al Comitetului de Partid al Centrului Universitar Bucureşti, a devenit membru supleant al Comitetului Executiv şi prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş. Pantelimon Găvănescu, predecesorul lui Nicu în funcţia de conducător al UTC, şi Eugen Florescu, fostul redactor-şef al ziarului oficial al UTC, „Scânteia tineretului”, au devenit membri ai Comitetului Central. Alţi protejaţi ai lui Nicu, precum Tudor Mohora, Constantin Boştină, Ion Traian Ştefănescu, Ion Sasu şi Nicolae Croitoru – care îi erau colaboratori în cadrul Secretariatului UTC – au devenit membri influenţi ai nomenclaturii ca secretari ai comitetelor judeţene ale PCR sau în alte poziţii importante. În rezumat, după Congresul al XIII-lea al PCR, nu mai rămăsese practic nimeni în partid care să poată pune sub semnul întrebării politicile familiei domnitoare a României.
Cazul Trofin este sugestiv în acest sens. Virgil Trofin a fost considerat unul dintre principalii pretendenţi la putere în cazul unei crize de succesiune. Membru al grupului care asigurase victoria lui Ceauşescu asupra rivalilor săi din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej şi secretar al Comitetului Central însărcinat cu cadrele după Congresul al IX-lea, Trofin a căzut în dizgraţie după 1970. El a fost îndepărtat din funcţia de ministru al Minelor, petrolului şi geologiei în urma unei confruntări directe cu secretarul general. Numit preşedinte al Consiliului Central al Cooperativelor Meşteşugăreşti, Trofin a continuat să sfideze orgoliul lui Ceauşescu, ceea ce a pus capăt carierei sale. Eliminarea sa din Comitetul Central al PCR a fost confirmată la Plenara din 25-26 noiembrie 1981: Ceauşescu nu tolera nici o critică234.
233 Mihail Florescu a murit la Bucureşti în februarie 2000.
234 M. Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, p. 83. Trofin a murit în 1983.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Inclinatiile staliniste ale lui Ceausescu”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XVI) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 19th, 2015 at 15:13

    […] Analiza dictaturii comuniste (XV) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XVII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 21st, 2015 at 15:06

    […] Analiza dictaturii comuniste (XV) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XVIII) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 26th, 2015 at 17:16

    […] Analiza dictaturii comuniste (XV) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XIX) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 29th, 2015 at 17:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (XV) […]

  5. "Linistea" dictaturii comuniste | A șaptea dimensiune says:

    iulie 31st, 2015 at 18:46

    […] Analiza dictaturii comuniste (XV) […]

Adauga un comentariu