Reeducarea prin tortura in comunism

vineri, aprilie 17, 2009 7:03
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismReeducarea prin tortură

În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea închisorii organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948. Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În partea a doua a anului 1948, Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la „reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii.
În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă.
Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea „4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde
3 În absenţa unor date complete şi sigure, Andrei Pippidi e de părere că aceste estimãri depăşesc cifra reală. După o informaţie comunicată în 1982 de Maria Golescu, care discutase şi cu alţi supravieţuitori ai Gulagului, ar fi fost 350000.
vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”, transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei.
„Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii), a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”. Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”).
La 25 ianuarie 1950 urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi Gheorghe Boldur Lăţescu, care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Ţurcanu (fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin tortură, căreia i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alxandru Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor.
Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele închisori (Târgu Ocna) au reuşit să se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Piteşti şi Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că, în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus.
Anchetele prin care au trecut torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a atinge însă nivelul de maximă bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare”, „crimă împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în şedinţa din 10 noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot.
În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în timp ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în „muncă silnică pe viaţă”.
În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat
din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună cu 6 alţi deţinuţi politici consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt literalmente zidiţi în celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8 dintre ei, din cauza tuberculozei şi diareei deshidratante.
Colectivizarea agriculturii
Caracterul criminal şi efectele tragice ale colectivizării agriculturii sunt bine cunoscute de toţi românii.
Consecinţa cea mai tragică şi cu efecte pe termen lung a colectivizării a fost desfiinţarea clasei ţărăneşti ca principală producătoare a avuţiei naţionale. Ţăranii mijlocaşi şi aşa-zişii „chiaburi” reprezentau cea mai aptă categorie socială pentru adaptarea la exigenţele unei agriculturi moderne, potenţial competitivă pe plan internaţional. Această categorie socială nu mai există, fie din cauza represiunilor din perioada colectivizării şi de după aceea, fie în urma migraţiei la oraş unde s-a constituit o categorie socială nedefinită, nici ţărani, nici orăşeni, un fel de lumpenproletariat fără nici o perspectivă socială4.
Dezastrul economic
Datele oficiale privind evoluţia economică din perioada 1938–1989 dezorientează pe cel ce le analizează. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indică o creştere a venitului naţional de 24 de ori faţă de anul 1938, ceea ce, ţinând seama de mărimea numărului de locuitori, înseamnă o creştere de aproximativ 16 ori a venitului naţional pe locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci în 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifră aberant de mică, dacă facem comparaţie cu alte ţări, de exemplu Grecia. Insistând puţin în comparaţie cu această ţară, pentru care statisticile internaţionale indică un venit naţional pe locuitor de 500 de dolari în 1938 şi 3000 de dolari în 1988, deci o creştere de 6 ori în 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din România. Într-adevăr, valoarea de 155 de dolari este mult prea mică pentru România ţinând seama de raportul real între economia celor două ţări în 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare dacă avem în vedere că economia Greciei era relativ prosperă în 1988, iar situaţia României dezastruoasă. Rezultă că nici nu poate fi vorba de o creştere de 16 ori a venitului nostru naţional pe locuitor. Care a fost creşterea lui reală în cei 50 de ani la care ne referim? După părerea noastră, mai mică decât cea a Greciei, care am arătat că a fost de 6 ori; deci, pentru România se poate vorbi de o creştere de 3-4 ori. Rezultă dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realităţii prin umflarea de 4 ori a raportărilor.
Industrializarea aberantă, efectuată de regimul comunist în cei 40 de ani, cât a deţinut puterea, reprezintă una din principalele componente ale dezastrului economic naţional. Ideea industrializării, corectă în principiu, a fost compromisă din cauza modului cum a fost gândită şi pusă în practică de comunişti. Pe de altă parte, nu tot ce s-a întreprins pe linia industrializării a fost greşit, există incontestabil şi unele realizări. Tragic este însă faptul că efortul supraomenesc, impus poporului român în cei 45 de ani de comunism, s-a risipit, în cea mai mare parte, în construcţia unor investiţii aberante, neproductive şi nefuncţionale, în crearea unor ramuri parazitare, şi deci, a unor produse, de regulă de proastă calitate, nevandabile pe piaţa internaţională sau vandabile în pierdere, toate acestea amplificate de uriaşele pierderi cauzate de imbecilitatea planificării şi conducerii hipercentralizate a economiei.
Lista erorilor criminale comise de comunişti în conducerea economiei cuprinde şi alte puncte dintre care amintim: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriaşe pentru „ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum şi pentru viaţa ultraluxoasă a nomenclaturii şi familiei Ceauşescu.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Reeducarea prin tortura in comunism”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XXXII) | A șaptea dimensiune says:

    august 14th, 2015 at 11:21

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXI) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) | A șaptea dimensiune says:

    august 17th, 2015 at 13:00

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXI) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XXXIV) | A șaptea dimensiune says:

    august 21st, 2015 at 8:05

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXI) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XXXV) | A șaptea dimensiune says:

    august 23rd, 2015 at 12:28

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXI) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XXXVI) | A șaptea dimensiune says:

    august 27th, 2015 at 8:50

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXI) […]

Adauga un comentariu