Securitatea, instrument al Partidului Comunist Roman de rusificare a Romaniei

luni, aprilie 27, 2009 18:36
Posted in category Dictatura comunistă

Securitatea, instrument al Partidului Comunist Roman de rusificare a RomanieiSecuritatea – instrument al Partidului

Comunismul românesc ca regim de ocupaţie
Arsenalul de încălcări ale drepturilor omului de care instrumentele represive ale regimului comunist s-au folosit ca „tăiş al sabiei” în lupta dusă pentru impunerea marxism-leninismului, fie el de nuanţă stalinistă, apoi „dejistă” şi la final „ceauşistă” nu a fost întâmplător. Baza ideologică a acţiunilor violente îndreptate împotriva inamicilor regimului comunist fusese fundamentată în mai multe scrieri de către V.I. Lenin, ideolog care nu a fost amendat vreodată de un activist de partid sau securist din România: „Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”. În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crâncenă, sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”1.
Alternanţa între brutalitate şi mijloacele mai paşnice a fost aplicată şi în România, pe parcursul întregului regim comunist. Relevantă în sensul utilizării brutalităţii pentru impunerea ocupaţiei politico-militare sub acoperământul propagandistic larg al marxismului ni se pare o definiţie a lui A.I. Vîşinski, tocmai partizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945. Acesta afirmase, într-un text public, dezvoltând tezele leniniste, că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii” şi, ca urmare, orice mijloace de eliminare a acestora sunt permise şi organizate chiar de către stat: „statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticei şi strategiei de stat”. Chiar dacă uneori, în anumite perioade istorice, datorită împrejurărilor interne şi externe represiunea cunoaşte o oarecare diminuare, spune Vâşinski, „latura de constrângere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă. Organele de constrângere, armata şi celelalte instituţii sunt tot atât de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului civil. Fără aceste organe nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”2. Acelaşi regim politico-militar, aceeaşi construcţie instituţională fusese hărăzită şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie „Eliberatoare”.
Imediat după război, România se afla într-un stadiu de dezvoltare economică mult superior celui din URSS, iar prelevările unei părţi substanţiale a producţiei industriale şi agricole la preţurile dictate de Moscova, alături de întregul sistem de plată a despăgubirilor de război, au contribuit la distrugerea stabilităţii economice. Pauperizarea populaţiei, aflată sub ocupaţia Armatei Roşii, nu a fost doar un rezultat al ocupaţiei sau al greşelilor guvernului comunist în gestionarea economiei, ci şi un proces căruia i se pot atribui, în opinia noastră, chiar raţiuni politice. Pe un fond de criză social-economică acută, provocată şi întreţinută de decizii de guvernare şi administraţie care puneau interesul ocupantului sovietic mai presus de interesul naţional, confruntarea politică se polarizase puternic. Totuşi, dificultatea dobândirii mijloacelor de subzistenţă pentru majoritatea populaţiei a fost de natură să reducă şansele coalizării unei structuri de rezistenţă eficientă la nivel naţional faţă de ascensiunea către putere a comuniştilor, susţinuţi direct de către sovietici. Singura formă de manifestare a acestei opoziţii a rămas să se manifeste, din păcate fără eficienţă, în plan politic. Şi aici, transformările care au intervenit brutal în viaţa românilor odată cu instalarea guvernului Groza au pregătit terenul pentru câştigarea puterii, prin falsificarea alegerilor parlamentare; aceasta nu a putut fi sancţionată de instituţiile abilitate ale statului (armată, poliţie, justiţie), deja controlate şi epurate de comunişti.
În România, sovietizarea s-a produs prin teroare şi presiuni şi a fost cauţionată în noiembrie 1946 de o fraudă electorală, pentru a masca sub aparenţa legitimităţii un regim care are toate atribuţiile unei ocupaţii străine: prezenţa trupelor Armatei Roşii pe teritoriul ţării, un guvern marionetă care răspundea oricărei solicitări a Moscovei, chiar în dauna interesului naţional, restrângerea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, până la sancţionarea afirmării identităţii naţionale şi arestarea opozanţilor politici. Astfel, s-a realizat „impunerea sistemului social” al URSS, pe care Stalin îl definea în aprilie 1945 ca un regim
1 V.I. Lenin, Stângismul, boala copilăriei comunismului, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura PCR, 1948, p. 31.
2 A.I. Vîşinski, Lenin, marele organizator al statului sovietic, Bucureşti, Editura PCR, 1945, p. 24.

politic dictat de realitatea militară a ocupaţiei. Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întâlnirea sa cu Tito din aprilie 1945: „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”3.
În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, după expresia lui Stalin, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”. În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: „a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură. Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc – ţările de democraţie populară”4.
Comuniştii din România au aplicat întocmai dogma leninistă şi interpretările ei ulterioare din anii stalinismului, hruşciovismului sau brejnevismului. Au existat, e drept, divergenţe – şi nu întodeauna neglijabile – dar care nu au pus niciodată la îndoială situaţia României ca ţară parte a blocului politico-militar bazat pe doctrina marxist-leninistă. Fie el cu afinităţi staliniste sau maoiste (în ultimii ani ai lui Dej), fie de inspiraţie hrusciovistă (în primii ani ai lui Ceauşescu), castristă, nord-coreeană, îndreptat spre colaborarea cu socialismul arab, sau spre cea cu regimurile de sorginte socialistă care au luat forma celor mai crude dictaturi (regimul lui Pol Pot sau cele din ţările africane, cu care Ceauşescu menţinea strânse relaţii), comunismul românesc s-a revendicat, indiferent de timp, din acelaşi substrat ideologic, comun tuturor acestor regimuri şi totodată străin propriilor popoare.
Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de construcţie instituţională, bazat pe represiune şi recunoscând primatul ideologiei asupra binelui propriului popor. Fie că aparatul a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit ca a fi avut un conţinut menit binelui naţional. Gestul lui Ceauşescu de a nu permite armatei sovietice să tranziteze România în zilele fierbinţi ale „primăverii de la Praga” nu poate fi pus pe picior de egalitate cu cel al liderilor comunişti din Cehoslovacia, care au generat această criză identitar-naţională a comunismului. Acest mic semn de autonomie faţă de Moscova a avut un atât de larg ecou popular în România, încât chiar amploarea ecoului arată gradul mare de subordonare a ţării unui sistem ideologic, politic, militar şi economic perceput chiar şi în atmosfera ceva mai liberală a anului 1968 ca fiind unul de ocupaţie, de care românii sperau să scape. Gestul dătător de speranţe al lui Ceauşescu a rămas un simplu gest. În locul aşteptatei liberalizări, a dus la re-ştirbirea atributelor României ca stat suveran. Ţara a ajuns curând dominată la modul absolut de un dictator care şi-a impus cultul personalităţii, în numele unei ideologii de sorginte străină, exercitându-şi puterea prin intermediul aparatului de partid şi al Securităţii şi conferindu-i, tocmai pentru a-i masca natura antinaţională, trăsăturile unui naţionalism de operetă. În fond, România anilor 1980 nu era esenţial diferită de România anilor 1950, când consilierii sovietici comandau peste tot şi ţara era plină de Sovromuri. Avuţia naţională a României se risipea în aceeaşi mare măsură, dar de astă dată nu în folosul Moscovei, ci al proiectelor megalomane ale dictatorului şi ale celor care i le susţineau, pe baze ideologice nediferenţiate fundamental de cele anterioare. Politica internă a regimului comunist de pe parcursul ultimelor sale două decade a prejudiciat grav şi cu consecinţe istorice persistente interesul general al ţării, în numele unei utopii devenite deja de familie, care anula, în fondul şi forma ei, specificitatea naţională.
Faptul că regimul comunist era unul de ocupaţie a fost exprimat cu sinceritate chiar de unii lideri ai partidului, la începuturile instaurării sale. Într-o lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, Teohari Georgescu afirma: „specificul condiţiunilor în care s-
3 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, Editura Europa, f.a., pp. 74-75.
4 I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952, pp. 4-5.

au născut ţările de democraţie populară constă în aceea că armata puternicului stat sovietic a zdrobit principala forţă de şoc a imperialismului mondial, a împiedicat burghezia din aceste ţări să dezlănţuie un război civil şi a dat în felul acesta proletariatului, în frunte cu partidele comuniste, posibilitatea să smulgă din mâinile burgheziei puterea politică, s-o lipsească de principala ei forţă economică şi să treacă la construirea socialismului”. Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţărilor din estul şi centrul Europei a facilitat „clasei muncitoare” din aceste ţări, condusă de partidele comuniste, „să folosească dezorientarea şi demoralizarea moşierimii şi a burgheziei, să folosească dezorganizarea aparatului de stat fascist şi, ridicând masele poporului muncitor la luptă, să smulgă din mâinile claselor exploatatoare poziţii hotărâtoare în stat. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în ţara noastră, în urma eliberării ei de către Armata Sovietică la 23 august 1944. Verigi importante ale aparatului de stat central şi mai cu seamă ale celui local au fost rând pe rând smulse claselor exploatatoare în lupta aprigă de clasă. Deţinând poziţii destul de importante în aparatul de stat după 23 august, burghezia şi moşierimea din ţara noastră erau paralizate totuşi în acţiunea lor, înainte de toate, prin prezenţa în ţara noastră a armatelor socialiste ale Uniunii Sovietice”5. La rândul său, Gheorghiu-Dej a apreciat în dese împrejurări rolul esenţial jucat de armata sovietică de ocupaţie în impunerea regimului comunist din România: în condiţiile în care aceasta „stătea de strajă împotriva intervenţioniştilor americano-englezi, proletariatul din ţările eliberate a smuls puterea din mâinile capitaliştilor şi moşierilor. Fără ajutorul URSS, fără experienţa ei ar fi fost imposiblă contruirea socialismului în ţările de democraţie populară”6. Aşa au şi stat lucrurile, cu toate că, ulterior, aceste pasaje au fost scoase din cărţile şi manualele de istorie în anii naţional-comunismului, tocmai pentru a masca natura regimului politic din România: aceea de ocupaţie sovieto-comunistă.
Pe de altă parte, pe lângă elementul ideologic comun şi toate diferenţele specifice ale evoluţiei istorice, ceea ce face ca regimurile politice din statele fostului bloc comunist să poată fi considerate drept unele de ocupaţie este larga expertiză străină de care s-au bucurat întodeauna în instalarea şi consolidarea lor. Securitatea, principalul instrument represiv al acestui regim de ocupaţie, nu a făcut excepţie de la această regulă. Fără să mai insistăm, vom spune doar că acest fapt a fost recunoscut oficial, dar nu a fost făcut public. Într-o Notă de la Comitetul Central, nedatată, redactată probabil cu prilejul anchetelor care s-au făcut în 1967-1968 la Securitate se arăta: „după venirea consilierilor sovietici, la propunerea acestora au fost introduse unele măsuri organizatorice, metode de muncă, denumiri de funcţii şi termeni de specialitate după modelul organelor de Securitate sovietice”7. Este un element care demonstrează faptul că, în fond, Securitatea a acţionat ca un instrument al ştirbirii suveranităţii naţionale a României, prin supunerea sa unei comande străine. Chiar dacă aceasta, ulterior anului 1958, a luat forma unei „colaborări frăţeşti” cu serviciile de informaţii sovietice.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Securitatea, instrument al Partidului Comunist Roman de rusificare a Romaniei”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XXXIV) | A șaptea dimensiune says:

    august 21st, 2015 at 8:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XXXV) | A șaptea dimensiune says:

    august 23rd, 2015 at 12:27

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XXXVI) | A șaptea dimensiune says:

    august 27th, 2015 at 8:49

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XXXVII) | A șaptea dimensiune says:

    august 27th, 2015 at 8:53

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XXXVIII) | A șaptea dimensiune says:

    august 31st, 2015 at 8:31

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXXIII) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker