A șaptea dimensiune

Brutalitatea şi încălcările drepturilor omului ca politică de stat

Impus prin mijloace brutale specifice unui regim de ocupaţie, comunismul românesc s-a consolidat şi s-a perpetuat pe o bază represivă. Analiza mecanismelor de administrare a actului de poliţie politică în regimul totalitar comunist din România arată că brutalitatea a fost ridicată la rang de politică de stat, în numele „luptei de clasă” şi a provocat un reflex de lungă durată, o „banalizare” a răului, întreţinută cu ajutorul aparatului poliţiei politice. Majoritatea populaţiei, terorizată de omniprezenţa şi violenţele acestui aparat a re-deprins modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istoric de români. Spre deosebire însă de trecut, rigorile impuse de ocupaţia sovieto-comunistă în România, ca şi şi în celelalte state intrate sub „cortina de fier”, au fost mult mai mari, iar teroarea mult mai „eficient” administrată. Rolul impunerii acestor rigori a fost preluat, în cazul specific al comunismului românesc, de către Securitate, ca principal instrument al terorismului de stat. În mod paradoxal – şi nu întâmplător – securitatea, un termen care defineşte de regulă starea de confort şi de absenţă a tulburărilor provocate de imixtiuni în viaţa privată a cetăţeanului, a fost ales să numească o instituţie care a practicat tocmai restrângerea până la anulare a drepturilor omului, pentru a impune rigorile partidului-stat, în numele dictaturii proletariatului şi al făuririi socialismului.

Asemănarea comunismului românesc cu modelul terorismului de stat descris de Garzon este izbitoare: războiul necruţător dezlănţuit de autorităţi împotriva propriului popor, cu sprijnul material şi logistic al sovieticilor, rolul esenţial jucat în această permanentă „luptă de clasă” de către Securitate, ca instrument principal al reprimării oricărei împotriviri, dau substanţă acestei asemănări. Li se adaugă ignoranţa, servilismul şi lipsa de scrupule utilizate drept criterii pentru selectarea şi recrutarea celor care au administrat actul de poliţie politică. Şi, nu în ultimă instanţă, scopul final urmărit – transformarea României într-o ţară supusă intereselor Moscovei şi a românilor într-o naţiune pusă la cheremul Conducătorului Suprem şi a unei subţiri pături de activişti de partid.

O imagine asupra rezultatelor aplicării politicii represive a statului a oferit în 1985 într-un celebru eseu disidentul est-german Jens Reich, reputat profesor de bio-matematică, în care autorul vorbea de o „pierdere a conştienţei în umbra STASI”, poliţia politică din Republica Democrată Germană. Textul, intitulat Siguranţă şi laşitate: gândacul în sticla de lampă, pune puterea regimului în seama controlului exercitat de Securitate asupra mecanismelor fricii, pentru că „alături de frică se strecoară şi laşitatea în faţa autorităţii, constrângerea de a te purta bine, a fi pe linie şi totodată acea abilă retragere în cochilie a melcului: un amestec între supunere şi reflexul de a te preface mort”.

Reich observa, pe bună dreptate, că această tendinţă de a fi pe placul celor ce poruncesc „este moştenirea mea exersată în copilărie”, transformată însă de rigorile statului totalitar în comportament social. Ca urmare, reflexul general uman, „cuplat cu frica mea de Securitate mă face sclav, face din mine un cetăţean model al RDG, mort de frică în gaura lui de şoarece. Ceea ce descriu nu este doar nevroza mea privată. Iluziile şi reprezentările despre frică, în toate gradele de intensitate, aparţin tuturor şi impregnează manifestarea noastră socială. Fiecare se programează în aşa fel, încât să alunece cât mai lin din viaţa socială în cochilia vieţii private. Pentru asta, cele mai eficiente servicii le face Securitatea, prin simpla ei existenţă, nu prin acţiuni. Ea declanşează un mecanism fin de autocenzură, subordonat conştientului, care acţionează ca un sistem de reflexe şi anihilează din faşă toate ieşirile, împiedicând apariţia unor conflicte cu sistemul. Observăm aceste mişcări de evitare în special la ceilalţi, însă foarte rar la noi înşine”9. Reich descrie sincer dilemele morale ale individului în relaţia cu sistemul comunist în perioada anilor ‘80, când regimul era deja tacit acceptat de majoritatea populaţiei, raportul cu instituţiile statului nu mai era unul antagonic, iar împotrivirea faţă de dictatură devenise mai degrabă accidentală. Răul impregnase universul cotidian, se banalizase. Rarele acte de disidenţă erau departe de a pune la îndoială legitimitatea regimului; ele urmăreau îndeobşte o utopică reformare „din interior” a acestuia.

Până a se ajunge aici, primele două decenii următoare momentului instaurării în forţă a comunismului au fost marcate, în scopul consolidării sale, de reprimări brutale ale oricărei împotriviri, care au avut un dublu scop: pe de o parte, să anihileze orice încercare de a contesta regimul nu doar în substanţa legitimităţii sale, ci fie şi prin refuzul acceptării normelor pe care le impunea existenţei cotidiene şi, pe de altă parte, să obţină, prin mijloace represive sau propagandistice, administrate după caz, adeziunea formală a majorităţii populaţiei faţă de autorităţile comuniste şi politica partidului-stat.

Aparatul poliţiei politice a avut, tocmai de aceea, un rol esenţial în acţiunea de consolidare a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuţie a constat în inocularea şi administrarea sentimentului de frică, o componentă fundamentală în administrarea actului de poliţie politică. Practic, acesta a fost rolul Securităţii în regimul comunist din România, iar evoluţia aparatului său a fost circumscrisă acestui scop, în funcţie de specificitatea contextului intern şi internaţional în care acţiona.

Frica este un sentiment „înţepenit” în subconştient. Ceea ce defineşte activitatea aparatului represiv comunist cu precădere şi acuitate în anii stalinismului, dar şi în deceniile următoare este rigoarea aproape ştiinţifică cu care a acţionat asupra mecanismelor sale de declanşare, pentru a o folosi în scopul propus (apărarea regimului în faţa oricărei forme de disidenţă). În fond, Securitatea, ca şi CEKA, modelul său originar, sau formele de organizare ale poliţiei politice care i-au succedat primului serviciu secret sovietic în sistemul totalitar comunist, au pus în practică doctrina leninistă, în accepţia căreia dictatura proletariatului însemna „puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”, care trebuie să legalizeze teroarea „în termeni clari, fără echivoc”, după cum nota Lenin într-o aserţiune care descrie funcţiile şi caracteristicile terorismului de stat10.

Mijloacele de teroare utilizate de stat au urmărit menţinerea fricii în stare difuză. Manipularea ei în această stare, posibilă ca o consecinţă a mijoacelor brutale cu care regimul comunist din România şi-a tratat adversarii s-a dovedit atât de eficientă, încât a creat percepţia unei puteri malefice de-a dreptul supranaturale a Securităţii. Frica, mai întâi cultivată şi apoi întreţinută de poliţia politică în beneficiul puterii comuniste, a avut aceleaşi rezultate obţinute cu două secole înainte de absolutismul monarhic şi, la mijlocul secolului XX, de către nazism. De pildă, Franţa „Regelui Soare” instituţionalizase în paralel cu teroarea făţişă inspirată de prezenţa Bastiliei o supraveghere permanentă, exhaustivă şi omniprezentă, capabilă de a face vizibil totul, cu condiţia ca ea însăşi să rămână invizibilă11, definiţie cu totul valabilă şi pentru sistemul de lucru al Gestapo-ului în anii 1940 şi al poliţiilor politice din statele comuniste de mai târziu.

După acest principiu, deşi raportată la numărul populaţiei, suma celor care în anii regimului comunist din România au cunoscut în mod direct Securitatea este departe de a reprezenta o majoritate, totuşi majoritatea populaţiei a manifestat o adâncă teamă faţă de această instituţie. Reflexul a fost îndelung

9 Jens Reich, Sicherheit und Feigheit – der Käfer im Brennglas, în vol. Staatspartei und Staatssicherheit, sub coordonarea lui Siegfried Suckut şi Walter Süss, Ch. Links Verlag, Berlin, 1997, pp. 25-38.
10 Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1994, pp. 269-270.
11 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 300-301.

exersat pe parcursul primelor două decenii ale regimului comunist, interval în care brutalităţile aparatului de Securitate au dus la prelungirea exigenţelor regimului concentraţionar dincolo de zidurile închisorilor şi ale birourilor de anchetă. Din cauza acestor brutalităţi, frica a ieşit din sediul Securităţii, din puşcării şi lagăre de muncă, a ajuns în stradă şi a intrat în casele oamenilor pentru ca, la finele celor două decenii de consolidare a regimului, să reuşească performanţa unei manipulări care să nu mai reclame represiunea în forme dure. La mijlocul anilor 1960, rezistenţa anticomunistă din România era practic anihilată, iar exigenţele regimului erau nu numai acceptate cu resemnare şi însuşite ca o parte a universului cotidian de larga majoritate a populaţiei, ci proclamate şi chiar asumate drept legitime şi superioare democraţiei de mult mai numeroşi cetăţeni, în comparaţie cu momentul instaurării comunismului. Represiunea impregnase cotidianul şi nu mai ieşea în evidenţă; răul se banalizase, la capătul a două decenii de administrare a fricii cu o rigoare ştiinţifică.

Acţiunea poliţiei politice de gestionare a fricii, pentru a constrânge mai întâi şi în cele din urmă pentru a sădi convingeri, a stat la originea acestor transformări. Metoda fusese exersată deja cu succes de către CEKA şi succesorii săi instituţionali, încheind cu KGB-ul. Ea a fost copiată în amănunt de Securitate şi, ca în Rusia Sovietelor, a fost folosită nu doar ca să anihileze împotrivirea faţă de regim (în Rusia, realizată deja pe parcursul războiului civil, iar în România în anii instaurării ocupaţiei sovieto-comuniste), ci şi să asigure fidelizarea împinsă până la fanatism a slujitorilor sistemului, nu o dată sacrificaţi pentru a păstra integritatea „liniei” impusă de partidul-stat şi de voinţa Conducătorului. „Astăzi, omul nu mai vorbeşte liber cu cineva decât noaptea, cu capul sub pătură”, nota Isaac Babel în timpul terorii staliniste din anii 1930, iar Ilia Ehrenburg evalua astfel consecinţele acţiunilor poliţiei politice: „nimeni nu mai îndrăznea să-şi împărtăşească scepticismul în legătură cu adevărul oficial. Cetăţeanul de rând nu mai avea putinţa să descopere în ce măsură minciunile erau acceptate. Fiecare devenise o insuliţă izolată”12.

În URSS, ca şi în celelalte state ale blocului sovietic aplicarea măsurilor represive a dus la „închiderea muncitorului în uzină, a ţăranului pe ogorul său, a deţinutului într-un lagăr de exterminare”13, într-un sistem riguros organizat, controlat şi dominat prin frică. Aparatul poliţienesc a generat această frică mai întâi prin acţiunile sale şi apoi doar prin simpla existenţă sau doar prin invocarea sa. După acest model, Securitatea s-a transformat treptat într-un soi de demon fără chip, slujitor fidel, ferm şi la nevoie crud al regimului. Terorismul de stat intra astfel în deplinătatea funcţiilor sale. „Neputinţa în faţa răului înarmat este poate cea mai teribilă dintre umilinţele la care este supus omul”, nota Adam Michnik14. „Braţ înarmat” al partidului comunist, „tăiş al sabiei” în lupta de clasă, cum se autodefinea prin vocea ofiţerilor ei, Securitatea a folosit mijoace brutale în primele două decenii ale regimului pentru a provoca frica, iar în anii 1970 şi 1980 a cultivat-o pentru a-i controla şi umili pe cei ce continuau să se îndoiască în tăcere de adevărurile proclamate de regim. Scopul ei a fost stabilit chiar prin legea prin care a luat fiinţă, fiind acela de poliţie politică a regimului, iar unităţile ei au lucrat, cu mijloacele specifice unui serviciu de informaţii, în realizarea acestui scop.

Pe parcursul primelor două decade ale funcţionării, brutalităţile aparatului de Securitate prelungiseră efectele torturilor aplicate celor reţinuţi dincolo de închisori şi birouri de anchetă. Frica, în mod voit cultivată prin semnele percepute de către cei rămaşi acasă ale terorii dezlănţuite între zidurile de temniţă, s-a impregnat în lumea celor liberi. Arestările la ore târzii din noapte, uneori fără un motiv plauzibil chiar în ordinea vremii, aveau un efect devastator nu numai asupra victimelor şi a familiilor celor ce luau calea închisorii, ci şi asupra vecinilor şi a cunoscuţilor. După eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din anii instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu o şi mai mare pregnanţă, iar teama faţă de poliţia politică a ajuns să se transforme în reflex. Modul absolut prin care Securitatea domina în ultimele două decenii ale comunismului prin simpla ei prezenţă este rezultatul acţiunii ei brutale pe parcursul impunerii şi consolidării regimului comunist. Instituţia nu îşi modificase caracterul de poliţie politică, ci doar mijloacele utilizate.

12 Apud André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni. Eseu despre raporturile dintre stat, marxism şi lagărele de concentrare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 137.
13 Ibidem.
14 Adam Michnik, Scrisori din închisoare şi alte eseuri, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 13.

Investigarea modului de funcţionare a Securităţii şi de aplicare de către aceasta a măsurilor de poliţie politică apropie până la confundare regimul comunist din România cu modelul dictaturilor sud-americane. Brutalitatea a fost utilizată până la banalizare, luând forma unui regim care dispunea cine cumpără televizoare sau cerea înregistrarea maşinilor de scris la Miliţie. Practicarea îndelungă a unui terorism de stat îndreptat împotriva semenilor în scopul perpetuării puterii corpului politico-militar comunist a împins în cele din urmă arbitrariul în cotidian. Prin ’89, Securitatea era de mai multă vreme un rău banal.

La fel a rămas până astăzi, când structurile ei continuă să impregneze societatea. Moştenitorii ei sunt clasa politică a foştilor activişti, securişti şi informatori, care au tot interesul să păstreze în continuare, sub acoperirea unui discurs de subestimare a răului, cât mai puţin ştirbite structurile şi puterea ei. Voinţa politică a fostei Securităţi şi a fostului activ al partidului comunist, dominantă în România ultimilor 17 ani şi tradusă în decizii parlamentare sau administrative, face ca moştenirea trecutului comunist (între care arhivele sunt doar o mică parte, în comparaţie cu puterea economică şi cea politică), să fie administrată tot de cei ce au susţinut vechiul regim.

Citeste si articolele:

• Analiza dictaturii comuniste (XXXIV)
• Analiza dictaturii comuniste (XXXIII)
• Analiza dictaturii comuniste (XXXII)
• Analiza dictaturii comuniste (XXXI)
• Analiza dictaturii comuniste (XXX)