Aurora Liiceanu: “Securiştii nu au organul demnităţii. (…) Ei nu cunosc povara apăsătoare a crimei. (…) Ei sunt neoameni care au ucis oameni.”

duminică, septembrie 22, 2019 11:10

SecuristiAurora Liiceanu (psiholog eminent): “Sunt aproape 15 ani (erau aproape 15 ani la data apariţiei articolului – n.m.) de când se vorbeşte despre comunism şi victimizare. Mărturiile curg, dar şi tentaţia de includere, de lărgire a categoriei victimelor – cu toţii am fost victime – şi a celei a culpabililor. O anumită categorie se furişează, ataşându-se celor mulţi, care au fost formal membri de partid. O strategie salvatoare pentru ei. Ambele tendinţe exclud gradaţia, fie prin victimizare, fie prin culpabilitate.

Cercetătorii care se ocupă de memoria colectivă şi de confruntarea cu trecutul comunist în ţările ex-comuniste au pus în evidenţă faptul că în aceste ţări, cu excepţia Germaniei, a predominat o atitudine martirologică. Adică, ideea de victimizare a prevalat celei de culpabilizare. Pe acest fond de suferinţă generală, de justificare folosind frica, brutalitatea regimului şiu suspiciunea ajunsă conduită reflexă, şi-au înălţat capul, fără jenă, compatrioţi distinşi, încă bine instalaţi în elita politică.

Nimeni nu poate înţelege ce mecanisme psihologice l-au făcut pe Dan Amedeo Lăzărescu (fost turnător la Securitate şi tatăl vitreg al mafiotului Călin Popescu Tăriceanu – n.m.) să apară la televizor, ca o floare, sau pe Mircea Ionescu Quintus (fost turnător la Securitate, o lungă perioadă preşedintele PNL – n.m.) să-şi expună falnic senectutea înţeleaptă, când aveau la îndemână amurgul vârstei ca cel mai discret şi acceptabil motiv de anonimat, ştiindu-se…

În anul 1990, Procuratura Generală, prin direcţia Cauze Civile, dădea ca urmare a unui memoriu al celor implicaţi în Meditaţia Transcendentală un răspuns sec: “hotărârile judecătoreşti au fost temeinice şi legale”. La o revenire, în 1991, aceeaşi instituţie adăuga, tot pe o hârtie cu ştampila pe care scria Republica Socialistă România, că “termenul legal pentru declararea recursului extraordinar a expirat”. Fireşte, timpul trecuse, dar ştampila demonstra că nimic nu se schimbase, deşi orice buticar îşi obţinea ce ştampilă voia în câteva ore. Să vă mai spun că nu există un nume, ci doar o iscălitură indescifarbilă? Sigur, era scrisă funcţia – procurorul-şef de la Direcţia Cauze Civile -, dar cine îşi lua responsabilitatea răspunsului dat nu avea nume?

În anul 1990, Mircea Ionescu Quintus era ministru al Justiţiei. Nimeni, cu datele de acum, nu mă poate convinge că ar fi existat la acea vreme, ca şi acum (era 2004 – n.m.), interes şi/sau înţelegere pentru a avea loc un act de justiţie socială, de reparare. Să nu existe oare nici o legătură între răspunsurile primite şi cine era ministrul Justiţiei la acea vreme?

Adrian Cioroianu reclamă mărturisirea. Eu nu cred că ei, securiştii şi informatorii, o pot face. Nu au organul demnităţii. Ba, dimpotrivă. Ei au o capacitate psihologică structurală de a-şi tolera mizeria compromisului, un sistem solid de justificări, pe care nici o vinovăţie nu-l poate fisura. Ei nu cunosc apăsarea, ci doar armonia intolerabilului cu tolerabilul, într-o nedisociere etică şi o disociere a ego-ului. Ei nu cunosc nici inconfortul psihologic. Ei depăşesc cu mult distanţa omenească dintre cele două măsuri de care vorbeşte H.-R. Patapievici.

Natura umană nu este perfectă. Avem în structură acel favoritism de sine care hrăneşte subiectivitatea, ne aline neliniştea şi tulburările de conştiinţă, născute din târgul cu viaţa, în numele adaptării şi supravieţuirii. La unii, cum se vede, distanţa între preferinţa de sine şi preferinţa de altul este prae mare pentru a fi încadraţi în omenesc. Ca atunci când se vorbeşte despre mica şi marea corupţie. Dar, când urmele lăsate de micimea lor asupra destinului victimelor sunt atât de variate, mergând până la distrugere, atunci nevoia de gradaţie, de nuanţe este necesară.”

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu