A șaptea dimensiune

În clipa urcării sale pe tron, Mircea cel Bătrân era un tânăr de trezeci şi cinci de ani. Şase sute de ani mai târziu, cronicarii de la curtea voievodului Nicolae cel Odios l-au botezat, după filmul cu acelaşi nume, “Mircea cel Mare”, risipind, în fine, totala nedumerire pe care o încercau contemporanii săi mai bătrâni Sigismund cel tânăr şi Petru Muşat cel Copil.

Vorba e că până la urmă, tot făcând figuri prin Ungro-Vlahia, prin Almaş, prin Făgăraş, prin Banatul de Severin, prin “amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare”, prin Bugeac, Chilia şi gurile Dunării, prin cetatea Dîrstorului şi – peste munţi – prin Bran şi Bologa, nu putea să nu atragă el atenţia turcilor.

Aşa se face că Baiazid, Sultanul Fulger, un turc cu chef de bătaie, a venit cu ienicerii peste dânsul să-l îndoaie. Văzând aşa urgie păgână prăvălită din senin, Mircea a chemat imediat sub arme “oastea cea mare” a ţării care număra, după ziariştii vremii, cam 40.000 de oameni. Acestora, ca la un semn, li s-a adăugat întreaga geografie fizică a Munteniei, adică râurile Olt, Argeş, Trotuş, Lotru şi Gilort, precum şi ramul din soiurile fag, plop, mesteacăn, oţetar şi tuia.

Totuşi, deşi românii erau mai viteji ca frunza, turcii erau mai mulţi ca iarba. Asta l-a determinat pe domn să incendieze producţia-record de cereale, să dilueze apa din fântâni şi să mute populaţia din mediul rural în cel silvestru, în timp ce Baiazid făcea aproape acelaşi lucru.

Cotropitorii însă n-au scăpat uşor: înfrângerile zilnice i-au condus pe urmele învingătorilor până la locul numit Rovine. Toposul exact al coliziunii nu se ştie. Unii sunt de părere că bătălia s-a produs lângă Craiova, pe Jiu. Alţii că între Turnu şi Argeş. În fine, alţii – cei mai perfizi dintre cronicari – pretind că Rovine n-ar fi adevăratul Rovine, ci un alt loc, identic, şi care se numea la fel. Nici în problema datei părerile nu coincid. Când e vorba de 10 octombrie 1394, când de 17 mai 1395, când de amândouă.

Din fericire, identitatea celor doi combatanţi e ceva mai sigură, ca şi faptul că, în cele din urmă, s-au întâlnit. S-au întâlnit, s-au văzut, s-au tăiat şi s-au despărţit, fiecare grăbindu-se să-şi redacteze cronica despre victorie. Se zice că “Baiazid a fost înfrânt cu desăvârşire şi a pierdut în jurul a 30.000 de turci”, în schimb nu se pomeneşte nicăieri că la plecare i-ar fi căutat, i-ar fi găsit sau i-ar fi abandonat strategic în teritoriu ca minoritate.

În cazul lui Mircea, victoria sa a produs o impresie atât de mare în Ţara Românească, încât marea boierime i-a dat imediat tronul unui oarecare Vlad, care s-a şi instalat la Argeş în acelaşi an. Cât despre Baiazid, el a sfârşit-o într-o cuşcă, distrându-l pe Tamerlan. Dar ăsta e deja alt episod şi face parte din istoria altei minorităţi. (“Academia Caţavencu”, nr. 364/1998)

Citeste si articolele:

• Istoria netrucata, dar hazlie, a romanilor: batalia de la Calugareni
• Geneza poporului roman, intr-o alta prezentare
• 200 000 de romani deportati in lagarele sovietice din vina Regelui Mihai
• Patriarhul Teoctist, de la membru al Miscarii Legionare la turnator la Securitatea comunista
• Partidul Comunist Roman inainte de invazia sovietica: 720 membri, 84% straini