Biserica Ortodoxă, aliată de nădejde a ciumei roşii

duminică, iulie 15, 2018 9:10
Posted in category Mass-media

Umil slujitor al BOREste mai mult decât evident că, după 1989, Biserica Ortodoxă Română (BOR) a contribuit din plin la jaful generalizat la care a fost supusă România. Pădurile ţărişoarei noastre au fost măcelărite inclusiv prin aşa-zisa restituire a proprietăţilor către Biserica Ortodoxă, care s-a trezit că vrea jumătate din suprafaţa împădurită a României, motivând aceasta prin faptul că prin secolul al XVIII-lea, într-o ţară tribală, BOR deţinea pâinea şi cuţitul, în timp ce poporul făcea, evident, foamea. Şi ca să nu spuneţi că doar teoretizez pe această temă, iată mai jos două ştiri de prin anii 2000, din care se poate înţelege clar muntele de fariseism şi necredinţă de care au dat dovadă prea-bogaţii şi prea-fericiţii ierarhi ai BOR, într-un total dispreţ faţă de prea-săracii şi prea-munciţii români obişnuiţi, pe care nişte şmecheraşi de preoţi – cu vile, maşini, proprietăţi, milioane de euro în conturi – îi pun să muncească pentru ei. Ca să nu mai spun că, pentru BOR, cuvintele Mântuitorului sunt apă de ploaie, doar aia cu “Vinde tot şi împărte săracilor!” este un îndemn pentru “fraieri”, nu pentru cei care predică nemurirea sufletului.

Cum se ajutau reciproc BOR şi ciuma roşie, după instaurarea statului naţional-ortodox prin anii 1990

Pentru cine nu ştie, se face că a uitat sau pur şi simplu nu mai vrea să-şi aducă aminte, Nicolae Brînzea este fostul secretar de la culte. Pe care fostul deputat PDSR (= PSD) Calinic, episcop de Argeş (atenţie: BOR a făcut politică la greu în anii 1990, având parlamentari din rândurile ierarhilor bisericii), l-a făcut preot în Piteşti, dându-i o parohie a-ntâia. Apoi, mintenaş după aceea, l-a uns lector la Facultatea de Teologie din Piteşti, care este secţie operativă a Epicopiei Argeşului. Care la rândul ei este centru operativ zonal în afaceri cu patrafir, agheasmă şi colivă.

Următoarea mişcare s-a produs un piculeţ mai târziu, când Calinic a pus mânuţa pe telefon şi l-a sunat cu ea pe Răzvănel Theodorescu, ministru în exerciţiu al Culturii şi Cultelor, rugându-l să-l readucă pe Brînzea la Culte şi să-i dea ce s-o găsi pe acolo, un postuleţ, o însărcinare, un birou. Zis şi făcut. Răzvănel, om săritor şi pe care-l dă altruismul afară din casă, l-a făcut pe Brînzea director, adică al doilea om în ierarhie după actualul secretar Laurenţiu Tănase (era anul 2001, cu KGB-istul criminal Ion Iliescu la Cotroceni, şi puşcăriaşul Adrian Năstase la primit şpăgi, în calitate de prim-ministru, an în care traficul de influenţă, corupţia în general, era la modă, DNA-ul, ce a apărut abia în 2005, fiind doar o idee în mintea unor personaje precum Monica Macovei şi Traian Băsescu – n.m.).

Că nu degeaba are Brînzea socru pădurar, şi de la un asemenea socru nu te poţi aştepta decât la isprăvi una mai mare ca alta, cum a fost aceea cu vânzarea unui codru pe valută, din care a trebuit să pape o mulţime de guri, una mai nesătulă decât alta, cum a fost de pildă gura din cap până-n picioare de aur a lui Calinic şi, cu voia dumneavoastră, nu chiar ultima pe listă, gura cea nespus de gureşă a lui Răzvan Theodorescu. (“Academia Caţavencu”, nr. 487/2001)

Preotul Constantin Galeriu, de la ţărănişti în troaca pupincuristului Elenei Ceauşescu, Vadim Tudor

Una dintre cele mai bizare traiectorii înregistrate după revoluţie este aceea a părintelui Galeriu, o veritabilă cometă, la propriu şi la figurat, căci cometă înseamnă “pletoasă” pe de o parte, iar pe de alta, o pletoasă care rătăceşte printre stele. Stele la vedere, sau acoperite sub sutană.

Totul începe cu binecuvântata zi de 23 decembrie 1989, când părinţelul nostru apare în comitetul redactor al publicaţiei Renaşterea, jurnalul Comitetului de organizare a Partidului Creştin Naţional Ţărănesc, în constelaţia aştrilor Liviu Petrina, Iftene Pop şi Pavel Suian. La scurtă vreme, va emana ca vicar al Arhiepicopiei Bucureştilor, al cărui episcop este (era în 2001 – n.m.), aţi ghicit, Teoctist.

Iar din acel an de pomină, 1990, nu încetează să rămână membru al Adunării eparhiale, calitate în care va comite mai multe gesturi, de-a dreptul paradoxale, cum au fost: binecuvântarea sediului prinţului Paul Lambrino şi recunoaşterea implicită a calităţii lui de cocon domnesc şi de prinţ moştenitor, sub porecla de Paul de România (legat de mafiotul Paul Lambrino, anchetat de DNA, vedeţi un material mai amplu aici); în acelaşi timp, va rămâne un înfocat monarhist, vizitându-l pe Regele Mihai, la reşedinţa din Versoix.

Apoi, îi va da binecuvântarea publică lui Corneliu Vadim Tudor, sfinţind sediul PRM şi acceptând premiul României Mari (cât de “creştin” era pupincuristul Elenei Ceauşescu, Vadim Tudor, vedeţi aici), ca în 1996 să-l binecuvinteze cu aceeaşi evlavie pe Emil Constantinescu.

Un alt episod şi mai straniu se consumă la Geneva, unde-l unge ca preot slujitor al bisericii ortodoxe române din localitate pe finul lui, Adrian Diaconu, un înfocat iliescofil. Înşelaţi în aşteptări, enoriaşii scot biserica de sub scaunul lui Teoctist şi o pun sub o altă jurisdicţie, nerecunoscută de Bucureşti. Cam de aici încolo începe, de fapt, rolul de maestru al lui Galeriu, care se strofocă timp de luni de zile, mai apoi, să convingă vârfurile exilului românesc din Occident că nu e oportun ca o biserică precum cea din Geneva să-şi părăsească păstorul, adică pe Teoctist, şi s-o ia hai-hui prin lume. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, Iliescu I şi apoi Iliescu II l-au numit simplu, pe Galeriu, confidentul personal al lui Iliescu III. (“Academia Caţavencu”, nr. 488/2001)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu