A șaptea dimensiune

Într-o dimineaţă de februarie 1821, Tudor Vladimirescu era trezit din veghea lui de Iordache Olimpiotul şi Farmache, soli trimişi de Ipsilanti să vrăjească pandurimea în problema Eteriei. C-o fi, c-o păţi, că noi am avut ideea, că-i vorba de folosul creştinătăţii, că uite de-aia e bine să fim noi şefi. Până să se dumirească bravii jefuitori ai gospodăriilor din zonă, Iordache şi Farmache erau departe, ducând fanarioţilor vestea că Tudorică s-a dat pe brazdă.

Însă Alexandru I, ţarul Maicii Rusia, s-a trezit într-o zi din beţie şi i s-a pus din senin pata pe revoluţia balcanică. Nici una, nici două, până să-i aducă valetul vodca să se dreagă, Alex a condamnat oficial atât revoluţia română, cât şi sinistra ei sosie grecească.

Din momentul ăla au început greutăţile. La finele lui martie 1821, Tudor cade cu Ipsilanti la învoială: eteriştii satu la Tîrgovişte şi sunt şefi peste judeţele muntoase, în timp ce pandurii se cazează la Bucureşti şi-şi fac de cap prin judeţele de şes. Ca să fie sigur că turcii n-or să-i ia jucăria odată cu gâtul, Tudorică dă un telefon la Înalta Poartă şi-l anunţă pe sultan că norodul nu s-a ridicat a nesupunere, ci doar împotriva grecilor de la putere. Faza i-a lăsat pe otomani reci, dar hotărâţi să facă puţină ordine în plata regulată a tributului. Prin urmare, o intrevenţie turcească fiind iminentă, Tudor s-a apucat de pregătiri militare.

Ce n-a făcut, bietul de el, în lunile care i-au mai rămas! A întărit Capitala, a aprovizionat mănăstirile fortificate din Oltenia, a încercat să bage disciplina în panduri şi să cadă cu moldovenii la o înţelegere contra padişahului. Dacă primele două întreprinderi i-au ieşit, fiind mai uşoare, ultimele două – canci. Moldovenii nici n-au vrut să audă de ajutor, ca să nu mai vorbim de panduri şi de disciplină. Şi toate astea taman când turcii veneau în vizită de lucru cu trei detaşamente de ieniceri-încasatori.

Neavând încotro, Tudor dă ordinul de retragere spre Oltenia. E drept, la o zi după ce armata se retrăsese de capul ei, dar prin consens general. Pe drum, însă, un grup de eterişti intră-n tabăra pandurilor şi-l ridică pe erou din mijlocul soldaţilor săi credincioşi, total impasibili la mutarea asta. Este depus la Tîrgovişte, la picioarele lui Ipsilanti, fiind acuzat cam pe bune de legături ascunse cu turcii şi asasinat în toată regula pe chestia asta, în noaptea de 26 mai 1821.

Odată cu decesul marelui pandur, oştirea pleacă de-a valma care pe la casele ei, care pe la casele mai uşor de jefuit. Câţiva viteji de-ai lui Tudor sar în ajutorul eteriştilor la Drăgăşani, dar turcii îi fac piftie. Spre finalul acestui episod, grecii se retrag în Moldova, unde, în localităţile Sculeni şi Secu, luptă eroic până la moarte, spre bucuria firească a fiecărui ienicer.

Cât despre Tudor Vladimirescu, nu vom şti niciodată dacă planurile lui de a se face poet celebru au reuşit. Deşi, ca să fim sinceri, în poezia lui Alecsandri se simte uneori un elan vitejesc de pandur. (“Academia Caţavencu”, nr. 394/1999)

Citeste si articolele:

• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (V)
• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (IV)
• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (III)
• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata (II)
• Cine se pune cu pandurul isi cam risca, frate, viata