A șaptea dimensiune

Întâmplarea povestită mai jos este din 2004, unul dintre anii de glorie ai PSD-ismului criminal.

Despre ce nu se poate cerceta, să se tacă

Am depus acum câteva luni o plângere la Parchetul General. I se poate întâmpla oricui. Acum, deşi ştiu răspunsul negativ, îl aştept înfrigurat. E vorba în plângere despre nişte cetăţeni români, Adrian Năstase şi Ilie Sârbu. Experienţa îmi serveşte la documentarea unei cărţi despre – susţin eu – un braconaj la urs al unui foarte înalt demnitar aflat la putere.

Stau pe hol, alături de alţi împricinaţi cu feţe îngrijorate. Din când în când, din lift apar, cred, procurori. Trec gravi, siguri pe ei, şi deschid uşile fără să bată. Ceasurile trec şi etajul e tot mai viu şi mai interesant.

Procurorul “meu” a venit şi, fiind primul, convocat la ora 10, aştept din clipă în clipă să fiu chemat. Mi-a venit rândul, după ce au fost chemaţi, pe nume, cei sosiţi în urma mea.

Cum spuneam, ştiu dinainte rezultatul cercetărilor, dar am nevoie de argumentaţie scrisă. “N-o să putem face nimic”, mă asigură, blazat, procurorul. Adică el şi cu mine – chipurile – deopotrivă animaţi de dorinţa de adevăr, “n-o să putem face nimic”… “Vor declara că n-au ştiut, că autorizaţia a existat de la început, vor găsi “ei” un acar Păun.”

În timp ce îmi spune lucrurile astea, se uită la mine curios, ca la o insectă ciudată. Îmi aduc aminte de ceea ce am văzut pe hol în orele de aşteptare, când, după cum am povestit, îi vedeam pe colegii lui trecând plini de ei. Am văzut o mulţime de femei. Par să fie secretare, grefiere. Sunt grase şi poartă cămeşoaie lungi şi lăbărţate, peste fuste şi pantaloni. Cămeşoaie şifonate de şezut, cu incizii laterale largi, care, din spate, dau purtătoarelor aspectul unor cărăbuşi gigantici, obezi şi osteniţi, condamnaţi la mers pe jos. Umblă în târlici de casă, tocurile ar fi mare caznă.

NUP-ul paznic la oi

Aşadar, “n-o să putem face nimic”. Dosarul în cauză, având numărul 28.369/4627/2003, a fost instrumentat de către procurorul Stelian Bîrsu. Că “nu s-a putut face nimic” o dovedeşte adresa Parchetului General din 14 noiembrie 2003, care decide NUP (magicul “Neînceperea Urmăririi Penale”) prin “lipsa unor elemente sau indicii temeinice privitor la comiterea unor fapte penale”. Semnat, indescifrabil, “procuror şef-secţie”.

Iată prevederile legale, faptele şi dovezile depuse de subsemnatul la dosar, dar care n-au constituit, în opinia procurorilor, “elemente şi indicii temeinice”.

Una din legile noastre, o lege în vigoare (în vigoare în 2004 – n.m.) – 103/1996 – prevede că (în cazuri excepţionale, documentate “pentru fiecare caz în parte”, în urma unor cereri de derogare de la Convenţia de la Berna) singura autoritate care aprobă vânarea ursului brun este Ministerul Pădurilor, prin Direcţia Fond Forestier şi Cinegetic.

Orice autorizaţie dată (de RNP Romsilva sau AGVPS) fără aprobarea ministerului e nulă şi uzul de aceasta constituie braconaj.

Totodată, plata autorizaţiei se face precedent sau în ziua vânătorii pe chitanţier, la ocolul silvic, unde adtele acesteia se trec şi în registrul de autorizaţii.

Folosesc legile astea la ceva? Fără să vreau, rememorez frânturi de discuţii ale cărăbuşilor de pe holul Parchetului. Doi dintre ei povestesc în gura mare despre – vorba lui Topârceanu – “un model de sorţ”. Cea (sau cel, cărăbuşul) cu modelul – de fapt, este o rochie de seară – arată clar cum vine croiul: îşi întoarce partenera cu spatele şi-i poartă degetele pe lângă spinare, domonstrând un decolteu posterior.

Revin: personal constatasem în teren împuşcarea a trei urşi: doi căzuţi în foc, al treilea rănit şi pierdut. La opt luni după acea vânătoare oficială, Ministerul Pădurilor, sub semnătura directorului Viorel marinescu, îmi confirmă – prin adresa R/80.421?VM/29.11.2002 – faptul că au existat doar două aprobări oficiale pe numele premierului Năstase şi al ministrului Ilie Sârbu, pentru doi urşi, în ocoalele silvice Stulpicani şi Frasin, Suceava.

La un an de la acea vânătoare, Melinte Mihai, şeful Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Cinegetic (ITRSC), reprezentând ministerul în teritoriu, confirma de asemenea, prin adresa 1610/29.02.2003, vânarea, cu acea ocazie, a doar doi urşi.

Ce ţi-e scris în fruntea Guvernului ţi-e pus

Interpelaţi în scris de mine asupra numelui vânătorului care rănise al treilea exemplar, adică ursul de la Coşna, ministrul Ilie Sârbu (prin adresa 28655/30.04.2002) şi Filip Georgescu, director general al Romsilva (prin adresa 15017/GF?8.01.2003)refuzau să-mi comunice numele colegului de vânătoare care schilodise animalul.

E un fel de “fiecare face ce vrea muşchii lui” adus la rang de regulă. Pentru ei e un fel de joacă – revin fără să vreau la agitaţia de pe holul Parchetului: din lift a apărut la un moment dat un grup de muncitori îmbrăcaţi în salopete. Sunt veseli şi par coborâţi dintr-o reclamă la bere ieftină. Au treabă: dintr-o sală, au prins să scoată mobilierul vechi. Duc pe rând, alene, câte un scaun, eventual două, pe care le clădesc în lift, unele peste altele. Râd, se hârjonesc, cel cu un scaun – de exemplu – dă bobârnace celui cu două, care, având mâinile ocupate, nu se poate apăra. Cei întorşi cară picioare-n fund celor care merg spre lift încărcaţi. E o veselie molipsitoare, ca la pregătirea unei nunţi la căminul cultural.

Şi-au dat cu confirmarea-n cap

Personalul silvic de pe teren a aplicat, la ordin, o altă lege în vigoare, “Legea Tăcerii”. Nu a avut loc nicio vânătoare oficială în acel loc. Articolele publicate de Cotidianul, România liberă şi Academia Caţavencu l-au scos din bârlog pe Filip Georgescu (fost şef al Romsilva), acesta luând asupra sa focul greşit de la Coşna. În replica publicată în Cotidianul în 7.03.2003 apărea numărul unei autorizaţii de vânătoare pe numele său, precum şi suma plătită pentru rănire. Ambele produse, în opinia mea, retroactiv, adică ilegal, la presiunea presei.

Prin adresa nr. R/6500/12.05.2004, şeful IJP Suceava, chestorul Vasile Moţoc,recunoştea involuntar braconajul, afirmând că aprobarea de vânătoare pentru Filip Georgescu a fost dată de RNP Romsilva (adică de instituţia sa şi nu de minister) şi că plata autorizaţiei s-a făcut nu în ziua vânătorii (30.03.2002), ci mult după aceasta, în 15.04.2002, adică după ce presa a sesizat public braconajul.

Solicitarea scrisă conform legii 544/2001 a copiei rezoluţiei în detaliu s-a lovit de refuzul telefonic al procurorului Adam, pe motivul că, fiind vorba de personaje sus-puse, n-are dezlegare să-mi furnizeze actul. (Nicolae R. Dărămuş)

Citeşte şi articolele:

• Despre vânătorul de şpăgi şi urşi Adrian Năstase
• Atunci când nu se urcă beţi la volan şi ucid copii de 15 ani, ce credeţi că fac popii lacomi din România: împuşcă urşi, specie pe cale de dispariţie
• Cum braconau mafioţii din PSD
• Cum au subjugat mafioţii PSD-işti judeţele României: astăzi, judeţul Iaşi
• Pe vremea când jefuitorii erau turci