A șaptea dimensiune

Dacă trăiai în Transilvania pe la începutul secolului al XVI-lea, important era să nu fii ţăran. Cu foarte mult noroc, te puteai naşte în familia unui nobil mic, iar – printr-o minune – într-a unuia mare, cu castel, cu slugi, cu armată şi cu plăcutul privilegiu de-a exploata iobagi.

Istoria a hotărât însă ca majoritatea ardelenilor din acele vremuri să fie care loviţi de ghinion, care ocoliţi de miracole, cu alte cuvinte – ţărani. Prin urmare, marea nobilime minoritară i-a împărţit în două categorii pentru a-i supraveghea mai bine. În prima categorie intrau iobagii care nu mai ieşeau de-acolo până la sfârşitul vieţii lor. În cealaltă erau grupaţi ţăranii liberi, care se deosebeau de iobagi prin aceea că, mai întâi, erau o perioadă de timp ţărani liberi.

În anul 1511, nobilimii i-a venit dintr-odată ideea să crească dările. În 1512, ţărănimii i-a venit greu de tot să le plătească şi, în 1513, nobilimii i-ar fi venit mai mult ca sigur cheful să facă ţărănimea praf, dacă în 1514 n-ar fi venit din partea Papei chemarea generală la cruciadă. Aşa că, din cauza contextului nefavorabil, răfuiala s-a amânat un an.

În schimbul înrolării, coroana maghiară a promis iobagilor libertatea, iar ţăranilor liberi mai nimic, deoarece aceştia nu-şi doreau să devină iobagi. Obiceiul pământului îi asigura însă pe toţi că, dacă-şi verifică o vreme grupa sanguină pe altarul crucii, vor obţine dări mai mici şi clăci mai rare.

Ca atare, ci mai mulţi au tăiat-o spre tabăra de la Buda, unde au fost înarmaţi, instruiţi, organizaţi în cete iuţi şi puşi sub comanda lui Gheorghe Doja (Dózsa György), un mic nobil secui. Dar nobilimea rămasă acasă a comis o mare mârlănie. Jignită de gestul ţărănimii, ea s-a pus cu asuprirea pe rudele iobagilor plecaţi la cruciadă, ducând exploatarea omului de către om mult peste standardele admise chiar în Evul Mediu.

Atât i-a trebuit lui Ghiţă, care de mult aştepta să devină, dintr-un mic nobil secui, un mare ţăran român. Ajutat de Laurenţiu Meszaroş şi de frate-su, Grigore Doja, eroul nostru a pornit revolta. Când marea nobilime şi-a dat seama că-i înarmase pe ţărani cu mâna ei, Clujul, Turda, Dejul, Trascăul şi Rodna trecuseră deja de partea revoluţiei, iar Gheorghiţă îi snopise o armată la Cenad şi ocupase Aradul.

Ca un record demn de notat, până atunci trădarea nu-şi făcuse încă istorica apariţie în socotelile eroului pozitiv. Abia o lună mai târziu, în timp ce războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja înconjurase Timişoara, nişte bozgori de încredere l-au vândut pe comandant lui Ioan Zapolya, dar martori oculari afirmă că după multe ezitări Ioan Zapolya, care era pe atunci voievodul Transilvaniei, a cumpărat marfa civilizat, la preţul pieţei, după care s-a ocupat civilizat de iobagii răsculaţi, la cei mai mulţi dându-le pământ, câte doi metri, pe piept, iar la restu’ dându-le foc la valiză.

O vreme de la capturare, cam trei minute în total, Gheorghe Doja a crezut că soarta îi atârnă de un fir de cânepă, dat cu săpun. N-a fost să fie, deoarece marea nobilime a ţinut să-l trateze pe viteaz cu mai multă căldură. Aşezat pe un tron înroşit şi cu o coroană încinsă trântită şmechereşte pe-o ureche, regele ţărănimii a fost asigurat de fotografii vremii că, dacă istoria va reţine cu destulă discreţie faptele lui de arme, în schimb poza asta mortală va face sigur turul manualelor. (“Academia Caţavencu”, nr. 368/1998)

Citeste si articolele:

• Ioan Voda cel Cumplit, un baiat nefericit
• Vlad Tepes este tot ceea ce-si amintesc strainii din istoria noastra nationala
• Cearta ungurii cu sfada, dar mai bine cu Posada
• Baiazid, te-astept sa vii, la Rovine in campii
• Istoria netrucata, dar hazlie, a romanilor: batalia de la Calugareni