A șaptea dimensiune

Mai ridicăm o dată privirea, pentru a înţelege Universul în care suntem, chiar dacă nemărginirea sa pare descurajantă. Noi, oameni, firicile de nisip în Univers, am fost mereu curioşi să ştim ce este ‘dincolo’. Pe site-ul https://www.sciencefriction.ro/ este un material despre cum au ajuns oamenii la ceea ce azi numim ‘galaxie’. Iată, mai jos, acest material.

Cu vreo patru sute de ani î.Hr. (sau î.e.n. dacă vă simțiți mai confortabil așa), Democrit (același individ care a venit și cu ideea absolut revoltătoare cum că totul e făcut din atomi) susținea sus și tare că ceea ce recunoștea pe cer sub denumirea de “Via Lactea” (de fapt, Democrit era grec, deci ce vedea pe cer se cheama “Kyklos Galactikos”, sau cercul laptelui) e o structură formată, de fapt, din foarte multe stele foarte distante. Vreo două mii de ani au frecat filozofii și astronomii ideea asta, în principiu mai mult contra decît pro, pînă cînd, pe la 1600, a venit Galileo Galilei cu luneta lui și a demonstrat că Democrit intuise corect.

După încă o sută cincizeci de ani, Kant și-a dat și el cu părerea și a povestit cum Calea Lactee e de fapt un “disc” format din multe milioane de stele, ținute laolaltă cu ajutorul gravitației, și că unele “nebuloase” (mici pete lăptoase pe cerul nopții) ar fi, de fapt, alte “universuri insulare” precum al nostru. Și a mai spus Immanuel Kant că, dacă așa ar sta situația, atunci discul ăsta s-ar vedea, din interior, fix ca o bandă de stele pe cer. Taman cum se și observa Calea Laptelui.

Ei, dar problema nebuloaselor a rămas în aer (sau, mai degrabă, în absența aerului, nu?) vreme de încă vreo două sute de ani. Chit că mai toți savanții respectabili susțineau că numai galaxia noastră există în Univers și că tot ce se vede pe cer se află în ea. Pe la începutul veacului trecut (prin 1917, mai precis), un astronom pre numele lui Heber Curtis, a observat o novă în Marea Nebuloasă Andromeda. O nova era stea “nouă” – acum știm că, de fapt, e o stea pe moarte care mai trece printr-o explozie, nu la fel de intensă ca o supernovă, dar suficient de puternică încît să fie ușor remarcabilă pe cerul nopții. Incitat de faptul că nova asta proaspăt-găsită strălucea cam de zece ori mai slab decît altele descoperite pînă atunci, Curtis și-a aprofundat studiul și a mai găsit cîteva astfel de nove în același nor lăptos care era Marea Nebuloasă Andromeda. Toate erau sensibil mai palide (cam de zece ori) decît suratele lor care se aflau prin alte părți ale galaxiei.

Omul nostru a făcut ce era mai logic: a presupus că novele cu pricina se află mult mai departe (astfel încît ele să rămînă la fel de strălucitoare dacă ar fi fost la distanțe similare cu cele din galaxia noastră) și i-a dat din calcule că ar fi trebuit să se afle a naibii de departe. De fapt, atît de departe încît era musai să fie în afara galaxiei noastre. Prin urmare, Curtis a devenit un feroce susținător al teoriei lui Kant, cu insulele de univers, și s-a pus contra altui astronom faimos al vremii, Harlow Shapley. Care susținea sus și tare că Andromeda (și alte nebuloase ca ea) sînt doar regiuni ale Căii Lactee.

Aici intervine Hubble și tranșează definitiv problema. Cum anume? Păi, în primul rînd, cu ajutorul telescopului Hooker de care vorbeam, a arătat că în părțile exterioare ale “nebuloaselor spiralate” se pot distinge stele individuale. Deci, nebuloasele spiralate sînt compuse din multe stele. Pînă aici, nimic prea ieșit din comun.

Însă lovitura cu adevărat fulgerătoare a venit cu ajutorul unor stele foarte speciale. Se cheamă Cefeide (pentru că prima astfel de stea specială a fost descoperită în constelația “Cefeu”). Ăstea au o proprietate rară și care este riguros respectată: există o legătură foarte puternică între luminozitatea lor (strălucirea la o anumită distanță) și perioada cu care pulsează. Pentru că, da, cefeidele sînt stele variabile și periodice și, în plus, foarte strălucitoare. Legătura asta între strălucire și perioada de oscilație le face perfecte pentru calcularea distanțelor într-un mod foarte direct.

E trivial să le observăm periodicitatea. Și să le măsurăm strălucirea aparentă. Știind perioada, știm și strălucirea reală, și cu cele două străluciri, să aflăm distanța e doar o joacă de copil. Pentru un astronom care are habar ce să facă cu cifrele și literele. Ei bine, asta a făcut și Hubble. Le-a măsurat Cefeidelor din Andromeda chestiile de mai sus și a calculat la ce distanță ar trebui să se afle. I-a dat leeeejeeer mai mult decît mărimea galaxiei noastre (stabilită, deja, la vreo 100.000 de ani lumină). Și așa a demonstrat, irefutabil, că Andromeda e nu doar un norișor la noi în galaxie, ci o întreagă colecție de stele far, far away…

Citeste si articolele:

• Ce ştim despre căldură
• Citate despre cunoaşterea prin ştiinţă
• Ce măsoară un cântar
• Ce fel de combustibil folosesc sateliţii spaţiali
• Ce ştim despre viteza luminii