A șaptea dimensiune

Deşi mi-e foarte greu să scrie despre cea mai dragă fiinţă de pe acest pământ, pentru mine, voi încerca. Mama mea, Caruntu Elena, era o sfântă. Datorez foarte mult părinţilor ei, adică bunicilor din partea mamei. Bunicul meu din partea mamei, Condrea Costachi, pe care l-am cunoscut foarte puţin, a decedat atunci când aveam 9 ani, era un om deosebit. Ştia carte, puţini ştiau în vremea aceea, era un bun tâmplar şi nu numai, orice lucru din curte era făcut de mâna lui. A stat nu mai puţin de şapte ani departe de casă, în război şi ca prizonier la ‘fraţii’ ruşi. Niciodată nu i-a iubit pe ruşi, despre care afirma că sunt nişte ‘porci’. Bunicului meu îi datorez cunoaşterea alfabetului, acesta este primul om care m-a iniţiat în tainele cititului şi scrisului. Datorită lui pot citi astăzi o carte. Îi plăcea la fel de mult grădinăritul, având an de an tot ce-i trebuie în grădină. S-a îmbolnăvit atunci când comuniştii i-au luat pământul şi tot ce avea, comunişti pe care întotdeauna i-a urât, considerându-i ultimele gunoaie ale acestui pământ. Bunica mea din partea mamei, Condrea Aurelia (‘Aurica’), era de o credinţă pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni altcineva. Mi-aş dori să am măcar a mia parte din credinţa ei. Deşi nu ştia carte, pentru ea sărbătorile erau sfinte, trăia, cum spunea Mircea Eliade, în concordanţă cu timpul universal. Era de o bunătate şi o smerenie pe care nu cred că le voi mai întâlni. Nu răspundea cu rău la rău, replica ei fiind ‘Există un Dumnezeu care are grijă de fiecare’. Chiar şi acum, la 10 ani de la moartea ei, îmi dau lacrimile atunci când mă gândesc la ea.

Imagini cu casa de care se ocupa mama (mai ales partea cu florile)












Catelul nostru


Mai mult (mai putin)

Citeste si:

• Amintiri din paradisul vieţii mele (I)