Cum şi-au însuşit foştii securişti comunişti avuţia naţională a României

duminică, decembrie 15, 2019 10:51
Posted in category Mass-media

Astra GiurgiuTutunul Românesc ca misiune a ofiţerilor de Securitate

Tutunul Românesc a fost achiziţionat de Ioan Nicolae (fost securist comunist, actual patron al echipei de fotbal Astra Giurgiu, echipă finanţată din bani furaţi poporului român de către securiştii comunişti criminali – n.m.) de trei ori. Preţul companiei a fost evaluat de PriceWaterhouseCoopers la 115 milioane de dolari (la valoarea din anii ’90 – n.m.).

La prima tranzacţie, respectabilul om de afaceri a cheltuit 10 milioane din petrodolarii lui cinstiţi. Suma reprezenta un avans, preţul stabilit de ministrul din epocă – Ioan Mureşan (fost ministru ţărănist în perioada 1997 – 2000, ajuns ulterior la puşcărie pentru fapte de corupţie – n.m.) – pentru Tutunul Românesc fiind de 50 de milioane.

Tranzacţia a fost contestată în justiţie şi Nicolae pierde. Un an mai târziu, noul ministru (PSD-ist) al agriculturii – Ilie Sârbu (fost popă ortodox, fost turnător la Securitate, socrul mitomanului plagiator Victor Ponta – n.m.) – cedează 55% dintre acţiunile companiei lui Nicolae în contul celor 10 milioane deja avansate.

O soluţie elegantă din două puncte de vedere: mai întâi, pentru că s-a evitat o nouă licitaţie, deci surprize neplăcute şi doi, s-a modificat sensibil preţul tutunului (dacă 10 milioane au ajuns pentru mai mult de jumătate din valoare, se poate calcula că Sârbu a ieftinit la mai puţin de 20 de milioane valoarea companiei).

În sfârşit, ultimul act începe cu majorarea capitalului Tutunului de către stat, prin includerea terenurilor în proprietate; unul dintre terenuri este cel de la Băneasa, evaluat numai el la 10 milioane de dolari. În urma măririi de capital, Nicolae pierde poziţia de acţionar majoritar. Poziţia pe care o preiau două firme micuţe, care achiziţionează zilele trecute (februarie 2004 – n.m.) pachetul majoritar cu suma surpriză de 1,6 milioane de dolari (adică guvernul viitorului puşcăriaş Adrian Năstase vindea avuţia naţională a României pe degeaba foştilor securişti comunişti, ca şi cum era averea personală; pardon, bunurile personale nu le-ar fi dat gratis, că nimeni nu-i atât de prost; dar şpaga încasată de PSD-işti, şpaga cât o fi fost? – n.m.).

Dacă e adevărat că Nicolae este adevăratul cumpărător, atunci procesul derulat în cei 3 ani a însemnat, de fapt, o ieftinire continuă a ţigaretei româneşti pentru a i-o potrivi dlui Nicolae în şpriţ.

Dar staţi aşa, nu vă grăbiţi să credeţi că stimabilul cumpărător a cotizat din buzunarul lui 11,6 milioane de dolari ca să cumpere ceva de la stat. S-ar fi făcut grav de râs faţă de colegi.

Să nu uităm că, în perioada în care a exploatat marea tutungerie cot la cot cu statul, datoriile companiei au crescut de la 55 la 122 de milioane de dolari. E voie să cred că asta înseamnă că tutunul a fost stors la sânge şi că unde pierde statul câştigă alde Nicolae.

Recunoaşteţi că pentru o asemenea “afacere” e nevoie de un parteneriat extrem de fidel între Nicolae şi reprezentanţii statului. Ce tip de relaţie poate garanta o asemenea solidaritate în operaţiunea jupuirii statului? Fiind vorba despre fostul ofiţer de Securitate Ioan Nicolae, normal, ne-am gândit în primul rând la foştii săi colegi de şcoală.

Şcoala de la Bănaesa, of course

Păi, mai întâi să punem la punct cazul Nicolae. Întrebat frontal de ziaristu Cornel Ivanciuc dacă este adevărat că, înainte de 1989, ar fi fost ofiţer de miliţie, dl. Nicolae s-a enervat şi a ripostat demn: “Nici vorbă, am fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe” (DIE). Mă rog, acolo l-a prins revoluţia. Dar specialiştii IRIR ne atrag atenţia că, pentru a ajunge în DIE, un absolvent de şcoală de Securitate tot de la pulan trebuia să înceapă, adică de la munculiţa aia de jos, cu ochiul şi urechea pe români. În legătură cu această epocă a existenţei domniei sale ne-ar interesa dacă îşi mai aminteşte de dosarul de urmărire a ţintei “Lulu”.

Şi acu’ hai să-l căutăm de colegi. Reprezentantul statului pentru ultima – şi cea mai scandaloasă operaţiune – este APAPS-ul. La APAPS, în funcţia de secretar general a fost uns, după alegerile din 2000 (câştigate de PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), dl. general (r) Victor Marcu. Marius Oprea, cercetător şi membru IRIR, scrie: “Generalul Marcu s-a implicat activ în acţiuni de poliţie politică înainte de 1989. A absolvit în 1968 Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, iar din amrtie 1975 a lucrat la Direcţia de Informaţii Externe. În perioada 1980-1985, el a fost şef de birou şi apoi şef de serviciu la UM 0103 din DIE, unitate care supraveghea grupurile legionare din diaspora, iredentismul maghiar, iar prin extensie se ocupa de intimidarea şi anihilarea emigraţiei ostile regimului comunist, inclusiv cu luarea de măsuri active împotriva postului de radio “Europa Liberă”. Din 1985, a condus efectiv această unitate.

După alegerile din 2000 (câştigate de PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) a fost numit de ministrul Privatizării, Ovidiu Muşetescu, secretar general al Autorităţii Naţionale pentru Privatizare, organism care are statut de minister. În 2002, în urma dezvăluirilor de presă privind trecutul său securist, Victor Marcu a fost înlăturat din funcţia de secretar general al APAPS.

Aoleu, veţi striga alarmaţi, am rămas fără securist la APAPS! Păi, abia ce-am rezolvat primele două ieftiniri ale Tutunului, ce ne facem mai departe? Cum ne mai protejăm afacerile? Staţi liniştiţi la locurile voastre. A rămas (în 2004 – n.m.) însuşi dl. Ovidiu Muşetescu, ministrul Privatizării. Despre domnia-sa, cercetătorii IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă) evocă o scenă din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Atunci, muncitorii au vrut să pornească spre centrul Capitalei unde tocmai auziseră că se dă revoluţie. Ei bine, surpriză: porţile uzinei erau proaspăt sudate, la ordinul unui oarecare Muşetescu Ovidiu, secretar de partid (comunist – n.m.) la întreprindere.

Normal că, dacă n-ar fi fost revoluţie, Muşetescu n-ar fi ajuns niciodată atât de forţos încât să-şi permită să facă nişte cadouri de sute de milioane de dolari, din avutul întregului popor, securiştilor săi iubiţi.

Nicolae, plagiatorul lui Păunescu

Mecanismul privatizării şi reprivatizării este testat încă din 1990. Mulţumită efortului colegilor de la Capital, avem chiar o imagine edificatoare privind produsul acestui proces, în “Lista celor mai bogaţi 300 de oameni din România” din care nu lipseşte decât indicarea celor 30 care nu sunt securişti.

Pentru istorie, considerăm că efortul de deschizător de drumuri al fratelui George Constantin Păunescu (GCP) merită a fi evocat aici. Asta cu atât mai mult cu cât Nicolae l-a plagiat. Presa relatează că GCP a fest declarat persona non grata de guvernul italian în anii ’80 şi expulzat, probabil sub acuzaţia de spionaj.

După ce a înregistrat succesul din revoluţie, s-a gândit să cumpere Intercontinentalul. Confreria securiştilor a funcţionat şi, fără vreun efort financiar, a devenit proprietar al pachetului majoritar de acţiuni, înfrângând grupul Marriott la licitaţie.

Apoi a folosit hotelul ca gaj pentru succesive credite obţinute (sau garantate) de la Bancorex. Când banca Securităţii statului a fost închisă (cu forţa, la presiunile Băncii Mondiale, pentru a opri devastarea bugetului de hoardele de ofiţeri ai Securităţii comuniste deveniţi biznismani), gajurile au fost preluate de AVAB, care s-a pus, frate, pe valorificat şi recuperat banii pierduţi.

Păunescu a fost executat: i s-a luat Intercontinentalul. Hotelul a fost scos la vânzare pentru a acoperi datoria de câteva sute de milioane de dolari. La ofertă – lansată cu foarte mare discreţie – a răspuns o singură firmă. O firmă mică, din Luxemburg: RICC. “Luxemburghezii” ăştia erau, de fapt, români, aveau numele de Păunescu şi au achiziţionat hotelul cu o sumă de 10 ori mai mică.

UCM Reşiţa – ultima pradă

Săptămâna trecută (sfârşitul lui ianuarie 2004, în plină guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) a fost achiziţionat şi monumentul industriei grele româneşti, Uzinele Reşiţa. Anunţul de scoatere la vânzare produs de trupele de Securitate de la APAPS pentru colegii lor din sectorul afaceri a fost citit de o singură companie, una – nu râdeţi – din Elveţia: INET AG. Este la fel de cunoscută ca firma luxemburgheză din povestea lui Păunescu.

Ce nevoie are o firmuliţă de buzunar elveţiană de un mamut industrial românesc? Dacă vă tentează să rezolvaţi şarada, vă mai oferim o informaţie: UCM Reşiţa este singurul producător autohton de turbine şi alte acareturi de care are nevoie cineva interesat să-şi mobileze o hidrocentrală.

De aproximativ 5 ani (1999 – 2004, n.m.), retehnologizarea hidrocentralelor din România a devenit o sursă de sifonat sute de milioane de dolari din bugetul plătitorilor de energie electrică. Există o firmă care controlează traseul banilor dinspre Hidroelectrica spre furnizorii de servicii, care controlează încasările din exportul de energie şi nu lipsea decât posibilitatea de a încasa bani pentru producţia de turbine, în condiţii de monopol.

Exerciţiu: dacă ţineţi cont că şi cumpărătorii UCM s-au bucurat de anularea datoriilor, vă lăsăm să indicaţi voi ce grade au ofiţerii “elveţieni” (de fapt, ofiţeri ai Securităţii criminale comuniste – n.m.). (“Academia Caţavencu”, nr. 634/2004)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu