Dacă românii sunt atât de buni, cum dracu’ de România arată atât de rău

duminică, decembrie 22, 2019 20:54
Posted in category Mass-media

Citat Octavian GogaCând votezi mafioţi, hoţi şi corupţi, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când ţi se fură şi distruge ţara sub nasul tău, iar tu asişti pasiv la o asemenea tragedie, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când îţi pleacă 10 milioane de conaţionali din ţară din cauza unui grup infracţional cu acronimul PSD, iar tu continui să-i votezi în schimbul unui litru de ulei, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când PSD = ciuma roşie = mafia eliberează violatorii (posibili ai) copiilor tăi, criminali (posibili ai) părinţilor tăi, tâlharii (posibili ai) tăi şi schimbă legile justiţiei în favoarea corupţilor din politică ce au averi de zeci de milioane de euro, iar tu îi votezi în schimbul unei iluzorii măriri de pensie/salariu de bugetar/ajutor social, mărire anulată de inflaţie, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când te laşi dezinformat de Mafia TV (Antena 3 şi România TV), deoarece eşti leneş/prost/comod/imbecil ca să pui mâna pe-o carte să te cultivi şi/sau să accesezi Internetul pentru diversitatea de informaţii şi pentru a-ţi face o părere pertinentă, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când te laşi ţiganizat de tembeliziuni şi asculţi manele, muzica ţiganilor (a ţiganilor fără şcoală şi inclinaţi spre acţiuni antisociale), iar cocalarii şi piţipoancele de la Antenele securistului puşcăriaş Dan “Felix” Voiculescu sunt modelele tale preferate, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când nu faci efortul, din comoditate/lene/prostie/indolenţă/imbecilitate să înveţi limba română, limba ţării tale, la un nivel acceptabil, ba mai mult, votezi o imbecilă şi o proastă care a făcut de râs România în calitate de prim-ministru, Viorica Dăncilă, pusă în funcţie de un puşcăriaş, Liviu Dragnea, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când odată ajuns într-o funcţie publică te interesează doar să furi cât mai mult, fără a face ceva util pentru semenii tăi, sau măcar să respecţi fişa postului, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când plângi după comuniştii criminali, care au exterminat elitele României, care ne-au furat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care ne-au adus barbaria rusească şi ne-au transformat în colhoz rusesc, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când îţi urăşti aproapele şi-l acuzi că este vândut străinilor (“plătit de Soros”), deoarece are curajul să-şi strige durerea, iar pe de altă parte pupi moaşte şi icoane, în calitate de creştin-ortodox, finanţator de averi bisericeşti, că doar n-o să dai bani pentru construcţia unui spital, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când arunci gunoaiele pe oriunde, uitând că mediul trebuie protejat, că un mediu poluat înseamnă boală şi moarte, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Când eşti un mincinos şi un plagiator, precum Victor Ponta, un hoţ al banilor noştri, precum Liviu Dragnea, un hoţ al banilor Securităţii şi/sau dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu, precum Dan Voiculescu, o agramată şi o proastă, precum Viorica Dăncilă, cel mai corupt premier din istoria României, precum Adrian Năstase, un criminal al copiilor Revoluţiei şi al copiilor mineriadei, precum Ion Iliescu, nu te poţi considera bun. Dimpotrivă.

Şi câteva gânduri ale inegalabilului Horia-Roman Patapievici despre oameni buni şi oameni răi.

Judecând după cât de prost merg lucrurile la noi, oamenii de rea-intenţie ori de proastă calitate trebuie să fie binişor mai numeroşi decât oamenii de bună-credinţă ori de bună (sau măcar acceptabilă) calitate umană.

Iar cei buni, dacă sunt atât de buni pe cât se cred, ar trebui să poată răspunde la întrebarea: dacă sunt într-adevăr buni, cum de celor din jurul lor le merge atât de rău?

Fac această constatare şi sugerez că ne-am putea pune această întrebare nu pentru a spune că nu mai există oameni buni printre noi ori că prezenţa lor ar fi inutilă, ci pentru a reafirma faptul banal că răii sunt mai numeroşi şi că nimeni nu se poate considera cu adevărat bun până ce răii nu vor fi devenit, printre noi, o minoritate neprotejată.

Ajung astfel la cele două chestiuni care mă preocupă în momentul de faţă (era februarie 2004 – n.m.). Prima se referă la identităţile sub care se ascund răii, a doua la oamenii şi instituţiile care îi protejează.

Mai întâi, identităţile. Omul îşi dă arama pe faţă atunci când e somat să aleagă între bine şi rău. Discursurile de principii, pe care le tot rostim în spaţiul public, până la saturaţie, ne caracterizează, ca să spun aşa, numai pe timp de pace. Când eşti forţat să optezi, te afli deja în război. Or, războiul nu îţi lasă alternativă. Decizia între viaţă şi moarte nu se negociază: se ia.

Chestiunea crucială a arhivei fostei Securităţi – cine o posedă? urmaşii ei sau societatea? SRI sau CNSAS – a fost tranşată de intervenţia în Parlament a lui Costin Georgescu (fostul director al SRI, pe timpul lui Emil Constantinescu, cel care în anii 2010 a ajuns să aprecieze mafia PSD-istă, tocmai cea care i-a făcut felul cât timp Ţapul se juca de-a anticomunismul prin curte), omul care a ajuns în fruntea SRI direct din curtea societăţii civile. Dacă acest om nu intervenea, parlamentarii ar fi votat ca arhiva fostei Securităţi să fie predată către CNSAS in situ – exact în locul în care se află.

În acest mod, doasarele nu ar mai fi putut fi periate, credibilitatea deconspirărilor ar fi sporit, securiştii n-ar mai fi zburdat printre noi în haine civile, complicităţi precum acelea scoase la iveală de condamnarea unor Stănică şi Creangă nu ar mai fi fost posibile (pentru că ar fi fost vizibile!), iar şansele de a dosi documente utile manevrelor politice oculte ar fi fost mult mai mici – pe scurt, moştenirea fostei Securităţi nu ar mai fi fost gestionată de serviciile secrete, cum se întâmplă azi (la vedere, cu neruşinare) (se întâmpla în 2004, în plină guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), iar fărădelegile ei ar fi putut fi judecate, deoarece oamenii ei nu ar mai fi fost protejaţi.

Aşa cum a întors Costin Georgescu lucrurile, secretele fostei Securităţi au rămas să fie, şi pentru serviciile de informaţii de azi, secrete care trebuie apărate de societatea românească.

Prin urmare, de oameni ca Priboi (fost ofiţer de Securitate, ajuns într-o funcţie înaltă în guvernul celui mai corupt premier din istoria României, Adrian Năstase – n.m.) oamenii obişnuiţi află numai când securiştii se toarnă între ei, adică numai atunci când complicităţile lor vinovate devin, din motive obscure, rivalităţi nestăpânite.

Vedeţi, prin urmare, că problema identităţii celor răi este strâns legată de chestiunea protejării lor instituţionale. Răul nu ar fi atât de răspândit la noi, dacă ei n-ar beneficia de impunitate din partea instituţiilor noastre.

Astfel că, la întrebarea “unde e răul?”, răspunsul este întotdeauna “cui îi slujeşte?”.

Am pomenit aici de Costin Georgescu nu pentru că ar fi singurul care merită arătat cu degetul, ci pentru că a părut mereu până să-şi dea arama pe faţă, că face parte dintre cei buni.

Aş propune, de aceea, ca lista securiştilor să fie urmată de o alta: lista celor care îi protejează. Locul, data, fapta – omul. Am vedea atunci de ce oamenii de rea-intenţie sunt la noi mai numeroşi decât oamenii de bună-credinţă, iar cei buni sunt condamnaţi să fie atât de neputincioşi.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu