A șaptea dimensiune

În anul 88 e.n., Domiţian a lăsat-o mai moale cu chefurile şi s-a concentrat asupra problemelor de ură personală. În capul listei figura, bineînţeles, Decebal, cel care, cu performanţele lui militare, îi tulburase Cezarului cei doi ani dedicaţi beţiei.

În fruntea armatei de pedepsire, împăratul mahmur l-a numit pe Tettius Julianus, un general net superior lui Cornelius Fuscus, care murise colonel. Tettius era din naştere înclinat spre disciplină, aşa că, din prima lui zi de comandă, a dat milităria jos din pod. În acea zi, mare parte din legiuni au trecut Dunărea în bărci, podul de vase fiind cu adevărat impracticabil. Ruta aleasă de romani traversa Banatul şi se îndrepta spre capitala regatului dac. În acea epocă, datorită bordeielor sale şic, care semănau izbitor cu templele Romei, Sarmizegetusei i se zicea “Micul Paris”. Un motiv în plus pentru a nu-i lăsa pe invadatori să calce în copitele cailor acest focar de civilizaţie din Munţii Orăştiei.

Prin urmare, Decebal trece cu hotărâre la organizarea defensivei şi îşi instalează armata la Tapae, exact în capcana pregătită de romani. După Dio Cassius, bătălia a fost straşnică, ambii combatanţi realizând ce greu le va fi după asta să dea naştere unui nou popor. Victoria a fost ambiguă şi a rămas să fie stabilită ulterior, de o brigadă de istorici, după numărarea morţilor.

Totuşi, deoarece jucau în deplasare, romanii au considerat acest egal extrem de preţios, şi au cerut prelungiri pe terenul Sarmizegetusei. Ca să evite executarea loviturilor de suliţă de la 11 – 12 metri înspre cetatea sa de scaun, Decebal l-a oprit pe Tettius cu un şiretlic: a tăiat o pădure întreagă la înălţimea unui stat de om şi a pus pe trunchiuri ţoale de ostaş. Astfel, în cele trei zile care le-au trebuit romanilor pitiţi în şanţuri să se prindă de ce pomii nu răspund la înjurături, dacii s-au repliat cu smoala şi bolovanii pe marginile defileului următor.

Norocul lui Decebal şi poate ghinionul urmaşilor lui a fost că în acel moment istoric Roma dădea un simultan cu barbarii din zonă. Domiţian mai avea două războaie în derulare, iar legiunile trimise aici ieşiseră cu picioarele înainte. Quazii şi marcomanii îi făceau astfel un serviciu nesperat lui Decebal, probabil în amintirea măcelurilor mutuale de odinioară. Dar cine-i poate înţelege pe barbari? (“Academia Caţavencu”, nr. 479/2001)

Citeste si articolele:

• Nu-i nici lae, nici bălae: e neclară la Tapae
• O, ev antic decadent, când băteam la Occident!
• Dacii şi cu Decebal bagă Roma în spital
• La revedere, Dacia, bun găsit, România!
• Iar pe generalul Gallus îl durea de daci în falus