A șaptea dimensiune

Nici trei vieți, plus o lungă posteritate, nu l-ar fi ajutat pe Dan Deșliu să se spele de murdăriile sinistre pe care le-a versificat în anii lui de glorie. Mic, verzui la față și cu o privire rea, acest actor ratat îndemna la violență politică și la omor de clasă în numele lui “Lazăr de la Rusca” și a glorificat trupele de Securitate și de Miliție care îi vânau pe “bandiții din munți”, în persoana sergentului Belate Alexandru.

Pentru versificările astea, Deșliu a luat trei ani la rând Premiul de Stat, din ’49 până în ’51. Chiar și în poeziile lui mai inocente, cum e aia cu “Măgărușii din Medgidia”, poetul a băgat lupta politică împotriva trecutului retrograd, încât, deplângând soarta măgarilor din acest oraș, de care, vai, nu mai e nevoie din cauza progresului, din vechiul oraș, lui Deșliu doar măgarii i se par simpatici.

Cu producția asta de versuri și cu premiile luate, Dan Deșliu a fost la un moment dat unul dintre cei mai bogați oameni din România. Afacerea literară a vieții sale a fost însă textul la imnul României, cel cu Te slăvim, Românie, pe care l-a semnat împreună cu Eugen Frunză. Poetul și-a tocat sârguincios averea pe chefuri cu actrițe care, altfel, nu s-ar fi uitat la el, chiar dacă îl chema Dan Deșliu.

După ce a schimbat macazul în anii ’70, fostul poet emerit de partid bolșevic s-a scufundat într-o mediocritate cu venituri mici, care l-a făcut să se întoarcă la politică, dar pe calea disidenței. Deșliu a schimbat versurile cu epistola politică adresată lui Ceaușescu. E meritul lui că a făcut asta într-un moment când scriitorimea autohtonă profesa rezistența estetică, dar unii dintre apropiații lui spun că lui Deșliu i s-a tras disidența de la schimbarea imnului, care l-a lăsat fără banii care-i veneau din drepturile de autor, și din cauza asta a făcut pată pe Ceaușescu.

În ultimii ani dinainte de ’89 se țineau securiștii după el la vedere, încât dacă-i dădeai “Bună ziua” pe stradă, fostul cântăreț al sergentului securist Belate îți făcea semn cu ochiul că urmașii sergentului erau pe urmele lui.

După decembrie ’89, revolutionar pentru a doua oară, și pe cai politici mari, poetul îi demască la Uniunea Scriitorilor, cu public, pe colaboraționiștii ceaușismului. Nu mai țin minte care dintre demascați, în loc să lase nasul în jos, ca alții, a recitat calm niște versuri din “Lazăr de la Rusca” și l-a întrebat pe Deșliu ce părere are despre ele. Pentru o clipă, din verzui la față, poetul s-a făcut si mai verzui, apoi, inspirat, zice: “Nu pentru asta s-a făcut revoluția!”.

Un an mai târziu, poetul care pornise pe uscat pe drumul Damascului face o escală la vila scriitorilor de la Neptun, apoi își continua drumul înot, pe mare. Și, ori că nu l-a vrut Damascul, ori că nu l-a mai ținut inima, marea l-a adus la mal după două zile. (Cristian Teodorescu, Academia Cațavencu)

Citeste si articolele:

• Arta de a te pupa singur în cur
• Horia Lovinescu, un pupincurist al bolșevicilor rusofoni
• Pumnul, palma și memoriile lui Dumnezeu
• Lingăii criminalilor bolșevici și democrația kgb-istă din România
• Maşina USL-istă de propagandă