A șaptea dimensiune

Caragiale e de vină: din cauza crastavechelui lui Marius Chicoș Rostogan, tot poporul crede că anotimpurile se datorează faptului că orbita Pămîntului e o elipsă și că iarna sîntem mai departe de Soare, drept urmare ne încălzește mai puțin. Da’ nimeni nu se gîndește că în timp ce la noi, în nord, e iarnă, la băieții ăia cu fundul în sus din Australia e bine și frumos. Dacă orbita era de vină, n-ar mai face ei surfing în timp ce nouă ne pocnesc caloriferele! În plus, e taman pe dos: întîmplător, orbita Terrei face ca iarna să fim un pic mai aproape de Soare, dar mult prea puțin ca să conteze.

Pe bune, cauza anotimpurilor este faptul că axa de rotație a Pămîntului (linia care unește polii) este înclinată față de planul orbitei cu vreo 23,5^o (poza 1). (Desenul nu e la scară, evident.) Din acest motiv, pentru jumătate de an, cîte o emisferă beneficiază de zile mai lungi și mai călduroase, pentru că, totodată, lumina cade „mai vertical“ pe suprafața respectivă: din punctul nostru de vedere, Soarele e mai sus pe cer. Adică aceeași cantitate de radiație luminoasă (care vine de la Soare) cade pe o suprafață mai mică, pentru mai mult timp, încălzind-o mai tare.E ca atunci cînd ați lua o lanternă și ați proiecta lumina perpendicular sau oblic pe o suprafață (precum în poza 2). Se vede destul de clar cum lumina (care e aceeași, că doar e aceeași lanternă!) cade, atunci cînd raza e oblică față de suprafață, pe o arie mai mare, deci energia cedată suprafeței se dispersează pe o suprafață mai mare, adică încălzește mai puțin. Faptul că axa e înclinată mai are o consecință, existența a patru zile speciale în fiecare an: solstițiile (cu ziua/noaptea cea mai lungă) și echinocțiile (în care ziua e egală ca durată cu noaptea: fiecare punct de pe Pămînt, cu excepția polilor, petrece douășpe ore în întuneric și douășpe în lumină, vezi poza 3). He-he, dar egalitatea asta este, ca în democrația noastră de Dîmbovița, numai în nume, chestie pentru care natura e di vină. De fapt, la echinocții ziua e un pic mai lungă decît noaptea. Mai precis, cu peste două ore (asta, dacă includem amurgul și zorii). Deci egalitatea e vrăjeală pentru mase și ar fi adevărată doar dacă Soarele ar fi un punct. În lumea noastră imperfectă, soarele e un disc, iar apusul și răsăritul se definesc drept momentele în care nu centrul, ci marginea superioară a discului dispare/apare la orizont. În plus, refracția atmosferică (curbarea razelor în aer, la fel cum o linguriță în ceai pare frîntă) face ca Soarele să pară mai sus pe cer decît este în realitate, lungind astfel ziua (poza 4). Așa că astronomii au mai inventat două zile, numite echiluxe/luxuri, în care ziua să fie, cu adevărat, egală cu noaptea, luînd aceste efecte în calcul. Par egzamplu, anul ăsta echinoxul de toamnă a fost pe 23 septembrie, iar echiluxul a picat cam două zile mai tîrziu. Iar primăvara e invers, echiluxul vine mai devreme. Povestea cu echinoxul are și un collateral damage, și anume pierderea contactului cu unii sateliți de comunicații, care sînt geostaționari, adică se găsesc mereu deasupra aceluiași punct de pe Pămînt. Pentru asta, orbitele lor trebuie să fie exact pe deasupra Ecuatorului. Iar în ziua cea mai egală, se întîmplă ca Soarele să fie fix în spatele lor, ceea ce dă peste cap stațiile de recepție. Acum, că ne-am lămurit cu egalitatea, să mai spunem și că cele de mai sus explică doar faptul că există perioade în care o anumită zonă primește mai multă sau mai puțină căldură. Nu explică faptul că la Ecuator există cam un singur anotimp, la tropice cam două și în zonele temperate, patru.

Citeste si articolele:

• Cum funcţionează GPS-ul
• Suntem copiii stelelor
• Cum identificăm diverse Obiecte Zburătoare Neidentificate
• Cum să construim un Armaggedon fără profesor
• Cum se văd planetele sistemului solar