De ce nu merita România să fie primită în Uniunea Europeană

duminică, septembrie 15, 2019 16:20
Posted in category Justitie

Citat Octavian GogaCred că şi astăzi, în 2019, germanii, francezii, italienii, spaniolii şi ceilalţi occidentali, civilizaţi şi prosperi, regretă primirea României în Uniunea Europeană (UE), prin 2007, moment urmat de invazia cetelor de ţigani cerşetori, hoţi, violatori, criminali în oraşele liniştite ale Occidentului, mai ales în cele din ţările nordice.

Evident, România înseamnă o turmă pestriţă, în care nostalgicii comunismului ateu fac front comun cu talibanii ortodocşi, ambele tabere atacând UE la baionetă, dar membrii ambelor tabere se duc la produs bani de casă şi maşină tot în ţările UE, nu în Rusia Ortodoxă sau în Coreea de Nord comunistă, cum ar fi normal.

E ceva să fii un jeg admirator de dictaturi bolşevice, pe de o parte, dar pe de altă parte să-ţi cumperi maşini occidentale, să foloseşti tehnologia occidentală (Internetul şi toate celelalte), între vorbele tale şi faptele tale fiind o distanţă aproape infinită. Până şi la prostituate este o distanţă mai mică între vorbe şi fapte.

Cum arăta România în 2003, cu 4 ani înainte de a fi primită în genunchi în UE, cel mai select grup de ţări din lume, aflăm din scrierea de mai jos. Cine era la putere în 2003? Urmaşul Partidului Comunist Român, adică al grupului de terorişti fanatizaţi finanţaţi de Moscova, Partidul Social Democrat (PSD = ciuma roşie), deoarece, nu-i aşa, social-democraţia este vârsta a treia a comunismului, perioadă în care distrugi tot ce au construit sclavii comuniştilor.

În anul 2003, într-o Românie întunecată, cu 200 de dolari salariul mediu lunar şi cu o justiţie la şliţul mafioţilor din PSD, era după cum putem citi mai jos.

Câteva zeci de oameni se înghesuie să ajungă mai în faţă. Dau din coate, se mişcă brusc sau lent, după cum au loc, trăgând odată cu ei şi hainele celorlalţi. Uşa se deschide, iar puhoiul de oameni de afară împinge în interior grămada celor care vor să iasă.

Această încleştare de forţe şi spirite nu este interiorul cotidian (din 2003 – n.m.) al unui autobuz bucureştean, ci o sală de judecată a Curţii de Apel Bucureşti. Deportată temporar, din lipsă de sediu, într-o unitate de jandarmi din cartierul mărginaş Dracu’n praznic (a se citi Berceni).

Sala de judecată este un pic mai mare decât sugrageria unui apartament cu două camere. Respiraţia unui petent mahmur duhneşte direct în faţă judecătorilor, de care-l despart fix 50 de centimetri. Peste 50 de persoane se calcă în picioare într-o încăpere unde abia au loc şase banchete şi masa instanţei, unde judecătorii sunt introduşi în sală cu poliţistul, care le deschide cale prin mulţime.

Ei bine, aceşti judecători oprimaţi, care trebuie să judece, să respire şi să transpire într-o saună de 30 mp, laolaltă cu zeci de persoane, s-au gândit şi la semenii lor. Procurorii, nu cetăţenii. Toate cazurile din civil şi contencios-administrativ în care este implicat Ministerul Public-Parchetul sunt judecate cu prioritate. Indiferent de ordinea de pe lista de sute de dosare, făcută tot de judecători. Restul proştilor asudă în sufrageria de judecată patru-cinci ore ca să termine domnu’ procuror serviciul mai devreme şi să plece la o cafeluţă în birou. (“Academia Caţavencu”, nr. 629/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu