Din amintirile unui pierde-ţară
luni, iunie 17, 2019 10:28
Pentru mulţi dintre noi (cei educaţi în comunism – n.m.), dincolo de amintirea unei străzi din copilărie, Dr. Petru Groza nu are, cred, decât semnificaţia unei fotografii alb-negru din manualul de istorie. O fotografie în care un tip bine aruncă privitorului o uitătură ostentativ îngândurată. Lasă impresia că n-are nici o legătură cu contextul în care îl plasaseră autorii manualului, pentru că în jurul lui paginile erau pline de poze cu muncitori patetici, agitând pancarte, îmbrăcaţi aiurea, cu salopete şi băşti pe cap.
Iar până atunci nu mai pomenise nimeni nimic despre el, aşa că părea să vină de niciunde, să apară brusc pe un sfert de pagină în postura de prim-ministru al “primului guvern democratic” şi pe urmă să se teleporteze definitiv în neant.
Totuşi, înainte de a fi impus prim-ministru de către ruşi în 1945, el a fost de două ori ministrul lui Averescu, apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernele Sănătescu şi Rădescu. De fapt, era un fel de baron local de Deva, bogat, dar fără amplitudine politică, capabil însă de mici intersecţii conjuncturale cu politichia de Bucureşti.
Portretul (Petru Groza, Adio lumii vechi) pe care şi-l desenează Groza, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, cu intenţia evidentă de a-i fi admirat în vremuri comuniste, lasă împrejur aura putredă a unei vanităţi supradimensionate, încărcată de resentimente, încercând cu stângăcie să pară nobilă şi onorantă.
M-am oprit de câteva ori din lectură şi m-am întrebat ce-o fi fost în mintea fiului său, Liviu Groza, păstrătorul acestor memorii, care, în debutul cărţii, lasă impresia că se mândreşte cu un asemenea tată. Aproape că nu parcurgi o pagină în care vreun personaj, politic sau nu, să nu fie descris în termenii unui pigmeu, erodat de o nuanţă cât de mică de stupiditate.
Asta în timp ce autorul face concurs de genoflexiuni cu bărbierul său, un evreu ambiţios, şi, pe punctul de a fi învins, mărturiseşte cu nonşalanţă: “îl voi declara reacţionar şi-l voi băga la dubă”; descrie totuşi cu cinism cum trişa cu complicitatea gărzilor de corp.
Dar, la urma urmei, ce poţi pretinde de la un om care, la Londra fiind, şi având dificultăţi în a-şi procura un bilet de autobuz, conchide: “englezii una scriu şi alta citesc”. Ce credeţi că a făcut după aceea? A nimerit din greşeală la o piesă de Shakespeare şi, neînţelegând de ce nu se râde în sală, a rămas totuşi până la sfârşit. De ce? “Ca să povestesc generaţiilor următoare că şi eu am fost la Londra şi am văzut o piesă de Shakespeare în original”. Ce mai pot spune când, în ultimul capitol, prin exaltarea lui Marx, ipocrizia atinge apogeul.
La urma urmei, Groza a nimerit în România când se juca o dramă, dar a rămas până la sfârşit convins că trebuie să râdă. Din păcate pentru noi, morala era ca o limbă străină pentru el. (“Academia Caţavencu”, nr. 609/2003)
Citeste si articolele:
