Disidenta anticomunistă Doina Cornea despre scrisorile trimise postului de radio Europa Liberă (II)

luni, ianuarie 6, 2020 12:31

Doina CorneaDoina Cornea: “În 1987, evenimentele se precipită: un interviu pentru televiziunea franceză luat de Christian Duplan, manifeste de solidaritate cu Braşovul, arestarea noastră (a fiului meu şi a mea), solidaritatea internaţională care s-a declanşat, eliberarea noastră din arest… toate acestea au contribuit la o schimbare de tactică. Devenind cunoscută în Occident, nu-mi mai simţeam viaţa în acelaşi pericol. Câştigam încredere. Urmează textele mele majore, începând cu anul 1988.

Textul 14 – Scrisoare adresată celor care m-au sprijinit, trimisă printr-un reprezentant al ambasadei franceze căruia i s-a îngăduit să mă contacteze (după grosolănia comisă faţă de ambasadorul Angliei, pe care miliţianul l-a împins pentru a-l împiedica să intre la noi şi după grosolănia faţă de diplomaţi belgieni conduşi la Securitate şi anchetaţi).

Pentru a-mi facilita expedierea textelor, am astabilit cu domnul Yves Lorvellec o zi pe săptămână, o oră şi un loc de întâlnire cu eventuali ziarişti în trecere prin Cluj. Astfel am trimis:

  • Textul 15 – Expunere destinată Conferinţei de la Cracovia, 25-28 august, unde eram invitată. Cum serviciul paşapoarte refuza să-mi elibereze unul şi nu mi se ivea nici un alt prilej de-a expedia textul, neînfricata mea prietenă, Elvira Paian, s-a oferit să-l trimită prin cineva care tocmai pleca în străinătate. Încercarea a eşuat, însă textul mi-a revenit. Am reuşit totuşi să-l trimit înfundându-l în capul unei păpuşi, împreună cu protestul adresat Preşedintelui Consiliului de Stat.
  • Textul 17 – Împotriva dărâmării satelor, am reluat metoda “turistului străin”. Cu securiştii după mine, am oferit păpuşa, în plin centrul Clujului, unui călător care se afla într-o maşină cu număr de Belgia. Era Josi Dubie, ziarist şi autorul unui viitor reportaj pentru televiziune despre România comunistă, Dezastrul roşu.
  • Textul 18 – Scrisoare adresată Preşedintelui Consiliului de Stat cu privire la necesitatea introducerii unor reforme, încredinţată unui universitar englez, Marc Almond, autorizat să mă viziteze. Deşi la frontieră a fost dezbrăcat la piele, textul nu a fost găsit.
  • Textul 19 – în cinstea aniversării revoltei de la Braşov, intitulat Fraţi braşoveni. Nu mai reţin cum l-am trimis.
  • Textul 20 – Scrisoare adresată Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea – a trecut frontiera tot într-o păpuşă aflată în mâna nepoţelei mele de 11 luni, Julie.

Pentru că metoda “locului de întâlnire” cu ziariştii începea să funcţioneze şi cum eram tot mai frecvent vizitată de reprezentanţi ai ambasadelor occidentale la Bucureşti, ultimele 11 texte – cele din 1989 – au fost trimise pe aceste căi:

  1. Scrisoare deschisă adresată unei prietene maghiare;
  2. Scrisoare deschisă adresată preşedintelui ţării;
  3. Scrisoare adresată fiicei mele;
  4. Protest;
  5. Rectorului Universităţii Libere din Bruxelles;
  6. Cu prilejul Bicentenarului Revoluţiei Franceze;
  7. Reflecţii critice cu privire la interviul acordat de N. Ceauşescu revistei Newsweek;
  8. Consiliului Europei;
  9. Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui ţării;
  10. Apel adresat guvernelor din ţările civilizate de-a sprijini poporul român;
  11. Statutul de intelectual.

Atât cât mi-am putut răsfoi dosarul (de la Securitate – n.m.), toate aceste texte par a fi prezentate şi în el, sub formă de transcriere a unor înregistrări.

Pe de altă parte, informatorul (turnător la Securitate – n.m.) “Paul”, în rapoartele sale, se laudă că dânsului îi încredinţez texte pentru Europa Liberă, fără să precizeze care dintre ele. În ceea ce mă privea, preferam să primesc în casă o persoană despre care ştiam sigur că era informator, decât să-mi vină altcineva despre care nu bănuiam nimic.

Nu ştiu însă în ce măsură acest “Paul” era crezut de Securitate, de vreme ce securiştii n-au reuşit să-mi intercepteze textele spre a le împiedica apariţia şi nici să afle prin cine le trimiteam. Probabil că în privinţa ultimelor texte aveau bănuieli, dar nu li se mai permitea să ducă la anchetă reprezentanţi ai corpului diplomatic străin.

Singurul lucru pe care-l puteau face securiştii era să apmplifice represaliile împotriva familiei noastre pe măsură ce mesajele mele sporeau. Ceea ce au şi făcut: agresiuni, ameninţări, bătăi, desfacerea contractului de muncă al fiului meu, uneori privare de libertate.”

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu