A șaptea dimensiune

Anul 1998, (ş)Parlamentul României: senatorul PNL Cornel Boiangiu, pe vremea când era psihiatru, îi lăsa pe nebuni la furat contra cost

Înainte de asta, vedeţi aici povestea violatorului trimis de PNL în parlament, în perioada 2008 – 2012. Dacă îmi amintesc bine, după 2012, Dan Bordianu, aşa-l cheamă pe violator, a trecut la PSD, unde s-ar putea să fie şi astăzi.

Senatorul PNL Cornel Boiangiu, secretarul Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Senatul României (era în 1998 – n.m.), preşedinte al Subcomisiei pentru Ordine Publică, actualmente (septembrie 1998 – n.m.) membru în Comisia SIE, a fost condamnat, în 1985, la şase ani de închisoare, pentru luare de mită şi trafic de influenţă. (Vă daţi seama cine avea grijă de ordinea publică din România în Şparlament.)

Senatorul nostru s-a născut, fără voia sa, pe 7 noiembrie 1941, în comuna Gângiova, din Oltenia, adică cu ocazia aniversării a 24 de ani de la Marea Revoluţie bolşevică. Probabil că numai coincidenţa asta nefericită face din Boiangiu un vajnic contrarevoluţionar, iar din 1957 liderul organizaţiei “Frăţia”. Programul “Frăţiei” consta, între altele, în pregătirea unor acţiuni de înlocuire a firmelor sovietice cu cele franceze şi italiene. O altă nefericită coincidenţă face ca ierarhia imaginată de “Frăţia” să copieze adeseori ierarhia PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), ca orice organizaţie subversivă îndealtfel.

Grupul “Frăţia” va fi arestat în iunie 1959, însă, din motive personale, Cornel Boiangiu nu-şi va recunoaşte o vreme vina. Când şi-o va recunoaşte, Tribunalul Militar Craiova îl va condamna la 21 de ani de puşcărie, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale (sub această formulare era condamnaţi toţi cei care nu credeau în “raiul” bolşevic – n.m.). Pedeapsa va fi comutată ulterior la 12 ani de muncă silnică. Deşi lider al organizaţiei, şi cu cea mai mare pedeapsă, Boiangiu va fi eliberat primul din detenţie, în decembrie 1963, fără să i se stabilească domiciliu forţat. Cu privire la eliberarea sa, Boiangiu are o cu totul altă versiune decât cea răspândită de Radio Şanţ. Astfel, într-un interviu acordat săptămânalului craiovean Obiectiv Magazin, cel care, de altfel, i-a descoperit trecutul, Boiangiu declară următaorele:

“Problemele cu comuniştii au început încă din 1959, când, fiind elev al liceului “Nicolae Bălcescu” din Craiova,am fost arestat şi condamnat la 21 de ani de închisoare pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale. Ulterior, datorită evoluţiei evenimentelor internaţionale (…), în urma acordării sprijinului NATO pentru România şi Iugoslavia, ca urmare a pătrunderii Flotei a 6-a americane în Marea Neagră (…), ni se reduce pedeapsa la 12 ani temniţă grea.”

Va trebui să recunoaştem că ne-am înşelat amarnic. Dacă un actual membru al Comisiei SIE (era în 1998, atunci când PNL-iştii trimiteau în Parlament “valori” comparabile cu chiulangiul Crin Antonescu, cu anchetatul penal Vosganian, cu penalul corigent Tăriceanu, ca să nu mai vorbim de puşcăriaşii, la propriu, foşti miniştri şi parlamentari liberali – n.m.) susţine că România a primit ajutorul Flotei a 6-a americane, încă din 1959, înseamnă că e inutil să mai vrem să intrăm în NATO, când americanii au fost aici încă de la facerea lumii. Şi cu atât mai frumos pentru NATO, că a făcut presiuni personale, pentru ca pedeapsa lui Boiangiu să fie redusă substanţial.

După un slalom anevoios pe şleaurile vieţii, Boiangiu va absolvi Institutul de Medicină-Farmacie din Târgu-Mureş şi se va specializa în psihiatrie. În 1980, îl găsim la Spitalul din Poiana Mare – Dolj, ca medic şef de secţie. Având profil special, aici sunt internaţi bolnavi psihic care au comis diferite infracţiuni. Activităţile se desfăşurau sub supravegherea Securităţii şi există indicii că la Poiana Mare s-au spălat creierele celor care nu credeau în “raiul” comunist.

Trebuie să vă spunem, încă din capul locului, că nu vom face absolut nicio speculaţie ieftină cu privire la promovarea lui Boiangiu într-un asemenea post de maximă încredere. O s-a facem, însă, doar atunci când va fi cazul, înjunghiaţi de bănuieli pe care nu ni le putem reprima în niciun fel. Prestaţiile suspecte ale lui Boiangiu sunt de cu totul altă natură, căci medicul nostru ia şpăgi cu fadroma, pentru a le da învoiri pacienţilor săi, delincvenţii, care, cum ajung acasă sâmbătă seara, se aştern repejor pe furat, pentru a se întoarce la spital duminică seara, precum frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Şi mai prinde-i dacă poţi, nene.

Şi asta n-ar fi încă nimic, dacă o altă serie de şpăgi n-ar fi fost încasată de Boiangiu de la un nou lot de delincvenţi, care, pentru a se sustrage puşcăriei, primeau certificat de dilimandros. Şi care mai apoi, sâmbăta şi duminica, îşi luau învoire de la dom’ doctor, evident, contra cost, petrecându-şi uichendul tot în câmpul muncii, fiecare după priceperea lui: găinarul cu găinile, şuţul cu portofelele, cuţitarul cu custurile.

S-o luăm pe rând. Între 1982 – 1984, Radu Jan a fost priponit în Spitalul Poaina Mare, pentru o serie de furturi în dauna buzunarelor personale. În urma expertizei psihiatrice, a rezultat că Radu Jan prezintă tulburări de comportament, pe fond de debilitate mintală. Nici n-a intrat bine pe porţile spitalului, că Radu mamei a şi fost învoit de Boiangiu, pentru a mai răpune niscaiva buzunare (ca să vedeţi ce sigură era viaţa în dictatura comunistă; te duceai în Bucureşti, şi rămâneai fără portofel în metrou, autobuz sau alte mijloace de transport în comun; aşa am păţit şi eu, atunci când, elev în clasa a IX-a fiind, am mers prima dată în Bucureşti şi, ca orice tânăr naiv de la ţară, n-am crezut că urcatul într-un mijloc de transport în comun se va solda cu furtul portofelului; dar, nu-i aşa, ţiganizarea României a mers mai departe şi după 1989; ce contează câţiva “fraieri” cărora li se fură banii munciţi de către ţigani, în principal – n.m.) . În prealabil, şuţul nostru a cules informaţii din teren, de la colegii cu tulburel de compartament, cam cu ce momeli ar trebui să-l agaţe pe Boiangiu, pentru ca dom’ doctor să-i dea cep la învoiri sau, eventual, să-l scoată la comisia medicală. Răspunsul a fost univoc: aur, carne, lapte, ouă, brânză, cafea, kentane.

Începând din decembrie 1982, pe sub uşa lui Boiangiu începe să curgă un pârâiaş zglobiu, zis Valea Şpăguţei, la început firav, din care doctorul pescuieşte un cartuş de Kent şi un kil de cafea. În martie, când apele se umflă, pârâiaşul i-aduce lui Boiangiu un raft întreg smuls dintr-un shop: sprayuri şi săpunuri Fa şi Rexona, cafea, kentane, whisky. Spre toamnă, cotele apelor Văii Şpăguţei cresc iarăşi, şi în urma inundaţiei rămân încă două cartuşe de kentane, o sticlă de whisky şi două canistre de benzină.

Ca să nu vă mai ţinem în tensiune, o să vă spunem că bunurile proveneau de la viitorul socru al lui Radu Jan, Lazăr Constantin, care, pentru a-şi slobozi viitorul ginere de la balamuc, a căzut în plasa promisiunilor întinse de Boiangiu. Medicul i-a zis lui Lazăr că-l va ajuta pe Răducu, dar pentru a aduce cazul în faţa comisiei medicale mai trebuie să cotizeze oleacă. Zis şi făcut. Întors în Bucureşti, Lazăr şmenuieşte 5 perechi de ginşi, 5 săpunuri Rexona, un cartuş kentane, un kil de cafea, un lănţişor de aur de 4 gr. şi încă două canistre de benzină, pe care le cară în cioc la Poiana Mare, direct în hambarul lui Boiangiu, pe la începutul lui decembrie.

Ajuns în tinda balamucului, lui Lazăr i se mai trasează câteva sarcini mici, aşa, de oha, şi gata: un inel de aur pentru asistenta Ninu Stela, două perechi ginşi şi 5.000 lei cash. Ca tacâmul să fie complet, în luna aprilie 1984, Boiangiu i-a cerut lui Radu Jan inclusiv lănţişorul de aur pe acre dilimache îl purta la gât, deşi ştia clar că bijuteria provine dintr-o furăciune. De la alţi pacienţi, Boiangiu a recoltat aşa: un miel, 10 kile de brânză şi 50.000 de lei.

Faptele sunt cu atât mai grave, cu cât Boiangiu era membru al comisiei medicale pentru examinarea bolnavilor psihic, în vederea încetării măsurii de siguranţă sau a schimbării situaţiei juridice a pacienţilor. Prins cu mâţa-n sac, Boiangiu va fi condamnat la şase ani de închisoare în 1985, dintre care execută numai doi, fiind amnistiat. Dosarul lui Boiangiu relevă un aspect straniu, şi anume că, cităm: “Recurentul este lipsit de antecedente penale”. Or, să fim înţeleşi: amnistierea condamnării din 1959, pentru “crimă de uneltire”, nu poate şterge cu buretele faptul că Boiangiu a făcut totuşi închisoare şi, cu atât mai mult pentru acea perioadă de dictatură comunistă, închisoare politică. Invocarea lipsei antecedentelor penale din dosarul său este cu atât mai bizară, cu cât Boiangiu activa deja ca medic specialist la Poiana Mare, într-un parteneriat special cu Securitatea.

În urma alegerilor din 1996 şi după un lung slalom politic, Boiangiu a ocupat, rând pe rând, funcţii extrem de importante: secretarul Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională din Senatul României; preşedinte al Subcomisiei pentru Ordine Publică; membru în Comisia SIE. Din această ultimă postură, face acum (era septembrie 1998 – n.m.) eforturi disperate pentru a lua locul lui Vilău la conducerea Comisiei SIE. Obsedat de ordine, aşa cum era şi cu nebunii de la Poiana Mare, pe care-i lăsa la furat, Boiangiu caută, în acest moment, 4.000 de fazani, care au dispărut, în împrejurări paranormale, de la ferma Cobia-Dolj. Odată s-a lăudat că şeful SRI ştie de existenţa acestui dosar X şi că-l ţine sub control. Vădit jenat, Costin Georgescu (şeful SRI în acel an 1998 – n.m.) avea să precizeze puţin mai târziu: “SRI are în sarcină probleme mult mai serioase decât să se preocupe de fazani.” Vă lăsăm pe dumneavoastră, stimaţi cititori, să ghiciţi când vor fi prinşi restul de 3.999 de fazani. (“Academia Caţavencu”, nr. 356/1998)

Citeste si articolele:

• Chiulangiul Crin Antonescu nu se omora cu munca nici atunci când era minstrul Tineretului şi Sportului
• Opozitia din Parlament, o anexa a mafiei PSD-iste
• PNL-ul, aripa cretina a mafiei PSD-iste
• Bogdan Olteanu a primit milionul de euro la sediul central al PNL
• Tariceanu, omul mafiei, aparatorul infractorilor